A ne ruga înseamnă a ne înălţa sufletul şi inima către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre şi a-I implora ajutorul. (Părintele Arsenie Boca). Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoară în pământ. Bunul simţ şi recunoştinţa ne cer să dezgropăm cu grijă această comoară şi să o aducem la lumină. Aceasta se poate face în două feluri. Darul botezului este mai întâi arătat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmăm mai mult, cu atât darul străluceşte peste noi cu mai multă splendoare. În al doilea rând, vine la lumină şi este arătat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Prima metodă este puternică, dar a doua şi mai mult, până acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întărită prin rugăciune, după cum ne spune şi Sfântul Grigore Sinaitul.
Rugăciunea aşa după cum bine ştim cu toţii, este vorbirea omului cu Dumnezeu, care constituie o înălţare a intelectului către Dumnezeu; ea este o conversaţie a intelectului cu Domnul, este începutul cunoştinţei nemateriale şi simple, este alungarea întristării şi a descurajării, este rod al bucuriei şi al mulţumirii. Rugăciunea este bucurie sfântă, ce atrage spre sine mintea revărsând bucuria duhovnicească şi în trup. Rugăciunea este o stare de permanentă recunoştinţă, este, după fiinţa ei, apropierea şi unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, rugăciunea este puterea susţinătoare a lumii, împăcarea cu Dumnezeu. Rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate, ea îl eliberează pe om, îl degajă de natura exterioară şi de sine însuşi, iar în acest fel, ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale, care îl domină pe om mai mult decât o face natura. Rugăciunea asigură libertatea. Ea este o iarbă de vindecare şi de folos, dar, dacă nu ştim unde se cade s-o punem, nu vindecă boala noastră. Rugăciunea este lucrarea credinţei, arătarea celor nădăjduite, iubirea realizată, mişcarea îngerească, puterea celor fără trupuri, descoperirea inimii, nădejdea mântuirii, semnul sfinţirii, devenirea sfinţeniei, cunoaşterea lui Dumnezeu, unirea Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul împăcării, pecetea lui Hristos, steaua de dimineaţă a inimilor, descoperirea lui Dumnezeu, izvorul tăcerii, pecetea lăcaşului îngeresc, după cum afirmă şi învaţă Sfinţii Părinţi isihaşti, care au practicat rugăciunea, după cum Sfânta Scriptură ne îndeamnă, „Rugaţi-vă neîncetat!” (Epistola către Tesaloniceni 5:17) şi care au ajuns la o înaltă treaptă a rugăciunii.
Isihasmul (isihasm vine de la termenul grecesc isihia, care înseamnă linişte, tăcere interioară) este una dintre cele mai directe şi pure căi de a atinge iluminarea spirituală. Toţi marii sfinţi ortodocşi au practicat isihasmul sau cel puţin au abordat tehnicile speciale de control, transcendere a minţii ori focalizare a atenţiei în interior (pântece, inima etc.) căci după cum spune Sf. Grigorie Sinaitul dar şi alţii „e cu neputinţă să se mântuiască cineva fără atenţie amănunţită şi fără paza minţii”.
În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va da în Hristos. Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă; o rugăciune în care nu ştim de ce să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce Îl lăudăm, nici ce să-I cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal fiind un sentiment care ignoră faptul că el face experienţa unui Dumnezeu personal nefiind deci o rugăciune.
Trebuie să precizăm încă o dată că această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima îşi află odihna în minte, ci mai degrabă mintea îşi află odihna în inimă, adică în adâncul inimii strâns unit cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale.
Desigur, Părinţii vorbesc şi de o deschidere a minţii spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare că în inimă realizează mintea această deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin căutarea sa după Dumnezeu mintea actualizează adâncul inimii şi îl face să fie un adânc pentru Dumnezeu, Infinitul adevărat. Adâncul pe adânc cheamă (Psalmul 41:8). Infinitul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fără iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, şi această iubire a lui Dumnezeu pentru noi, cheamă iubirea noastră şi iubirea noastră este cea care face această experienţă sau, mai exact, inima noastră organ al iubirii. Dar e vorba de o inimă care, datorită minţii care a intrat în ea, ştie că acest infinit este infinitul Dumnezeului personal şi că Dumnezeu intră în relaţie intimă cu noi prin Hristos. Iată de ce mintea este cea care se odihneşte în inimă. În inimă ea găseşte infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneşte în minte, căci aceasta ar însemna că sentimentul infinitului lui Dumnezeu ar deveni o teorie care răceşte gândul. Nu sentimentul trebuie să fie răcit de gândire, ci gândirea trebuie încălzită de sentimentul inimii, în contact real cu infinitul lui Dumnezeu. Mintea coborâtă în inimă nu-L mai întâlneşte pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simţirea prezenţei Lui. Această întâlnire în iubire dar şi acest sentiment al diferenţei infinite dintre Dumnezeu şi mine, această necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprimă în rugăciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci şi al iubirii. Iar iubirea înseamnă întâlnire cu celălalt. Şi fiindcă iubirea este animată de un avânt infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfăcută decât în întâlnirea cu Dumnezeul cel Infinit.
Dar inima este totodată şi izvorul durerii şi durerea se face simţită şi în inimă. În faţa lui Dumnezeu inima simte durerea pentru păcat, pentru ocara pe care I-a adus-o. În inima sa omul plânge şi cere iertare. Din inimă ţâşnesc lacrimile, lacrimi de pocăinţă, dar şi lacrimi de bucurie. Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: „omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit“ (1 Petru 3:4). Şi Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: „cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi“ (2 Corinteni 4:16). Aici Apostolul vorbeşte lămurit despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului. Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului: „o prăpastie este lăuntrul şi inima omului!“ (Psalmul 63:7). Tot astfel vorbeşte şi Apostolul: „cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului care este întru el?“ (1 Corinteni 2:11).
Rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Iisus, cuprinde mai multe tehnici şi etape, structurate pe nivelul practicării ei. Ea constă în rostirea repetată a cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Treptele rugăciunii inimii
Acestea diferă. După unii părinţi sunt 8, după alţii doar 3 sau 5, dar o variantă generală după Filocalia ar fi aceasta:
1) Rugăciunea minţii: – primul stadiu al rostirii în care mintea repetă neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.” Aici întreaga atenţie este focalizată pe această rostire, astfel gândurile răzleţe încetează să mai sustragă fiinţa. Mintea atunci este automat orientată în interior.
2) Rugăciunea minţii în inimă: „Aici mintea în timpul rugăciunii petrece fără ieşire în interiorul inimii. Aici se află toată esenţa lucrării” (Părintele Cleopa în „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” vol. 12) Aici atenţia este direcţionată în inimă, lucru ce în unele cazuri se întâmplă spontan sau se întâmplă firesc, de la sine. „După o bucată de vreme, rugăciunea se coboară, aşa zicând de la sine, de pe buze în inimă”. (Pelerinul Rus) Devenim astfel conştienţi de natura noastră, de gândurile, de emoţiile noastre pe care acum le percepem şi le analizăm. Apare o stare de calm profund, siguranţă începând să crească focalizarea şi forţa interioară.
3) Rugăciunea neîncetată sau cea care se mişcă de la sine: „Inima cu fiecare zvâcnitură repetă singură cuvintele rugăciunii… astfel, omul încetează să mai pronunţe rugăciunea şi nu mai face altceva decât să asculte cu băgare de seamă ce spunea inima. Ochii (viziunea interioară) se scufundă înlăuntrul ei, apărând astfel un sentiment intens de fericire. (Pelerinului Rus). În acest stadiu apare aşa numita dulceaţă duhovnicească, o formă permanentă de beatitudine. Rugăciunea devine aici neîncetată în sensul că acea stare beatifică din inimă devine continuă „ca o curgere” chiar şi în timpul desfăşurării acţiunii zilnice, chiar şi când vorbim sau dormim „Eu dorm, dar inima-mi veghează” (Cântarea Cântărilor cap 5:2).
4) Rugăciunea curată: Aici „rugăciunea dă naştere unei contemplaţii… cel care trăieşte o astfel de contemplaţie cunoaşte o stare de extaz şi devine asemenea unui trup părăsit de suflet” (Sf. Isaac Sirul). În acest extaz, în care mintea nu mai poate mişca rămâne doar conştiinţa care contemplă. Aici apare din inimă „o lumină ce străluceşte ca soarele ce izvorăşte din adâncul inimii” (evident este o percepţie a viziunii interioare).
5) Rugăciunea, vederea duhovnicească (după Sf. Isaac Sirul) sau rugăciunea fără de rugăciune: „De îndată ce mintea a trecut dincolo de rugăciunea curată, nu mai există nici simţiri, nici lacrimi, nici stăpânire, nici libertate, nici smerenie, nici… nici… nici lumea asta sau cealaltă. Aşadar nu există rugăciune dincolo de rugăciunea curată… Trecând dincolo de marginile ei intrăm în starea de extaz şi nu mai suntem în rugăciune”. (aceasta este viziunea Sf. Isaac Sirul).
Rugăciunea inimii, este aşadar, rugăciunea curată, rugăciunea întregii fiinţe care manifestă ieşirea emoţională în afara lucrurilor, în afara gândurilor, în afara sinelui propriu, spre întâlnirea cu Dumnezeu, iar în stare de rugăciune această ieşire este trăită în gradul cel mai intens în inimă, iar întreaga fiinţă este proiectată în Dumnezeu cu o iubire nesfârşită.
Pr. Teodor
Lumină pentru candela din suflet 