Inceteaza a mai lucra Duminica !

De obicei, înainte de Vecernia Sărbătorii sau a duminicii încetează orice lucrare. Este mai bine să se lucreze mai mult în ziua de mai înainte de ajun, atunci când se poate rândui aceasta, şi să nu se lucreze după Vecernia ajunului.

Altceva este să facă cineva într-o sărbătoare sau duminică un lucru uşor, după amiaza, atunci cand este mare nevoie, dar şi acesta cu mare grijă. Mai demult şi ţăranii care erau la ogoarele lor, de îndată ce auzeau clopotul de Vecernie, îşi făceau Cruce şi încetau munca. La fel şi femeile ce stăteau acasă, se sculau, îşi făceau Cruce şi lăsau împletitul sau orice altceva lucrau. Iar Dumnezeu îi binecuvânta. Erau sănătoşi şi se bucurau… Acum au desfiinţat sărbătorile, s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de Biserică şi în cele din urmă tot ce scot din munca lor dau la doctori şi la spitale… Odată a venit un tată la Colibă şi mi-a spus: „Copilul meu se îmbolnăveşte adesea şi medicii nu pot afla ce are”. „Să încetezi să mai lucrezi duminica şi toate se vor schimba”, i-am spus. Şi într-adevar, n-a mai lucrat şi copilul lui s-a vindecat.

Întotdeauna le spun mirenilor să înceteze de a mai lucra duminicile şi sărbătorile, ca să nu-i ajungă nenorociri în viaţă. Fiecare îşi poate rândui treburile, astfel încât să nu le facă în duminici şi sărbători. Principalul este sensibilitatea duhovnicească. Dacă există sensibilitate, se pot afla soluţii pentru toate. Şi chiar de s-ar păgubi puţin din pricina unor schimbări ale treburilor lor, vor primi îndoită binecuvântare. Dar mulţi nu înteleg aceasta. Nu merg nici la Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie sfinţeşte. Dacă creştinul nu merge duminica la biserică, cum se va sfinţi? Din pacate însă, oamenii încet-încet merg înspre a nu mai respecta nici sărbători, nici nimic.

Pr. Paisie Aghioritul

 

Pr. Arsenie Boca – Cei ce n-au necazuri …

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui.

Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”. El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: „N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la osteneli nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii”. Aşa încât mulţi din neştiinţă: „Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”; dar când înţeleg „sfârşitul păcătoşilor” – iar aceasta le vine numai când intră la „Altarul Domnului” – abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: „se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”, în Iisus Hristos adică, ei află că: „Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire”.

Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. „Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo.”

 

Margaritare pentru suflet

Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bărfi. Fii blând şi nu fi zelos în rău…Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l; şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi cercetarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina…

De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Și de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi măcar până seara, posteşte măcar să nu te saturi.

De nu eşti curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui vorbeşte măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar iubitor de îmbunare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe soţul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el…

De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia…
Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Dumnezeu o are faţă de lume!

(Cuvinte despre sfintele nevoinţe ale Sf. Isaac Sirul, Filocalia X)

 

Pilda Creionului

Viaţa creştinului trebuie să fie ca un model pentru cei din jur. Dumnezeu ne-a înzestrat cu raţiune pentru a putea să fim de folos aproapelui nostru. Nu vom putea intra în împărăţie fără aproapele nostru, chiar dacă unii fug de acest adevăr. Trebuie să fim modele vii pentru ei, ca ei prin noi să poate dobândi Raiul. Aşi vrea să vă prezint o mică pildă care este numită şi “a creionului”. Această micuţă pildă este foarte bogată în învăţături. Această pildă ne poate învăţa esenţialul de credinţă şi ne poate porni pe un drum perfect al frumosului divin! Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:

– Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:

– E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!

– Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui. A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun. A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept. A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău. Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

Ce frumos e să fim ca şi un creion care să aibă o mână de conducător (Dumnezeu), care să aibă nevoie de o ascuţitoare (necazuri care nu ascuţă în cele ale vieţii), dar şi de o radieră. Căci nu putem fi mereu perfecţi. Dar există şansă de ştergere. Dar cel mai important este interiorul creionului. Doamne ajută-ne să putem înţelege această pildă pentru a fi cât mai buni şi să lăsăm urme demne de urmat, Amin!

 

Parintele Arsenie Boca – Sfanta Liturghie mai tine lumea!

Calea cea mai lungă pe pământ este de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt!

Precum Taina pocăinţei sau Mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta Jertfă a Mântuitorului, din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii.

Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist in zilele lor, căci Sfântul Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte. E Sfânta Liturghie, sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi apoi Insuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist, sau omul nelegiuirii decât în vremea îngăduită lui de Dumnezeu. Căci pentru mulţimea fărădelegilor, demult ar fi trebuit Dumnezeu-Tatăl să sfârşească lumea, însă Dumnezeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu se aduce pe Sine Jertfă Sfântă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mijlocind milostivirea de la El.

Rabdă Fiul lui Dumnezeu pentru noi o răstignire neîntreruptă; Mielul-Impărat stă mereu chezaş înaintea Tatălui, aducându-se în Jertfa neîncetată, rugăminte de mijlocire pentru biata lume. Că de n-ar fi Sângele Mielului, al Insuşi Arhiereului-Impărat, Iisus Hristos, dat de bună voie şi neîncetat preţ de mantuire pentru oameni, stând cu iubire şi părtinire pentru lume, demult ar fi înecat Dumnezeu pământul în sangele oamenilor şi l-ar fi ars cu foc, desfăcând de istov stihiile. Deci Sângele Mielului din Sfânta Impărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare. Precum Taina Pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mântuieşte lumea, sau o fereşte de urgiile Antihristului.. Iată de ce toată lumea ar trebui să vie la Sfânta Liturghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pămant.

Ceea ce se poate spune, pe scurt, despre o prea mare taină a lui Dumnezeu, ascunsă in Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte şi în Cer şi pe pământ, şi pentru care mai ţine Dumnezeu lumea, am încercat. Dar Sfânta Liturghie este neasemănat mai bogată în taine, care nu se pot depăna pe limbă omenească. Dumnezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.

 

Treziti-va, romani ! Speranta e-n Dumnezeu

Sufletul mă doare
Când văd nepăsare
Şi românii suspinând.
Văd durere multă,
Sărăcie cruntă
Şi românii mei plângând.

Treziţi-vă, români,
Că noi suntem stăpâni
Şi aici vom sta mereu.
Treziţi-vă, români,
Oameni frumoşi şi buni,
Speranţa e-n Dumnezeu.

Mulţi în sărăcie,
Alţii-n avuţie
Şi minciună peste tot.
Cine stăpâneşte
Nu se mai gândește
La cei care nu mai pot.

Suflete rănite,
Zile necăjite
În viaţa românilor.
N-or să moară caii
Când visează câinii,
Ţara nu este a lor.

Irina Loghin

 

„Nu rosti numele asta !”

Fericitului părinte Paisie Aghioritul îi era foarte milă de demonizați și se lupta să-i tămăduiască. Prin credința lui vie și rugăciune fierbinte îi fugărea pe demoni, dăruind liniște multor oameni chinuiți. Un caz caracteristic este și cel care urmează.
Odată a venit la sfinția sa un demonizat care a început să strige imediat ce a intrat în biserică. Părintele a luat craniul Sf. Arsenie al Capadociei și l-a atins de el. Acela a scos un țipăt și a căzut la podea. Atunci părintele i-a pus craniul pe piept și s-a rugat împreună cu monahiile. Demonizatul s-a mișcat spasmodic și a rămas fără simțuri. Demonul plecase. Când și-a revenit, i-a mulțumit fierbinte părintelui și maicilor și s-a rugat pentru vindecarea sa. De atunci mergea regulat la mănăstire și aducea daruri. Însă mai târziu a fost atact de mai mulți demoni împreună. Apăreau în diferite chipuri în fața lui. S-a luptat aspru cu ei, dar cu vitejie. Demonii îl loveau, îl aruncau jos, iar el le spunea:
– Nu veniți toți, unul câte unul !
Suferea crize demonice, dar repeta rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Demonii urlau:
– Nu rosti numele ăsta! Nu rosti numele ăsta!
Pentru ajutor a mers în Sfântul Munte și s-a întâlnit cu părintele Paisie. I-a povestit despre noile lui chinuri și i-a cerut să se roage pentru el. Părintele a început imediat să se roage. Deodată s-a auzit un șuierat ca de obuz. În clipa aceea, demonii l-au înșfăcat pe sărmanul om și l-au aruncat la cinci metri depărtare. Demonizatul a început să urle și să înjure. Demonii care erau în el strigau și-l amenințau. Îi spuneau cuvinte rușinoase și se străduiai să-l bată. Părintele s-a pierdut pentru o clipă. Nu mai știa ce să facă, însă și-a revenit degrabă, a luat degetul părintelui Arsenie al Capadociei și a început să fac semnul crucii, spunând diferite rugăciuni. Acela, atât timp cât îi făcea rugăciunea, era liniștit. Însă, îndată ce-l lăsa, făcea aceleași lucruri. Starea aceasta a ținut două-trei ore. După aceea, omul și-a revenit și i-a mulțumit părintelui plângând.
– M-au înșfăcat patru demoni, i-a zis, și m-au aruncat de peretele din față, iar un al cincilea mă trăgea de nas. De data aceasta, plecând din chilia părintelui, se tămăduise definitiv.

 

Medicul necredincios

Era odata un medic care se numea Ghenadie si era foarte materialist, nu credea in suflet, nemurire, iad, rai, ingeri si nici in diavoli. Mai mult, se lauda cu aceasta, cum fac multi si astazi. Intr-o noapte pe cand Ghenadie dormea a avut un vis: a aparut langa patul lui un tanar care parca l-a trezit si i-a zis:
– Urmeaza-ma! Acesta s-a ridicat voios si l-a urmat. Au mers mult timp prin tinuturi frumoase si au ajuns intr-o cetate minunata unde se auzea o muzica deosebita, cu melodii ceresti cantate de zeci de mii de ingeri. La putin timp s-a trezit tihnit. Calatoria din vis ii placuse foarte mult, dar fiind materialist, nu i-a dat importanta, ci a zis in sine: „Ce pacat ca a fost doar vis fugar“, si l-a uitat. A trecut destul timp pana cand, in vis il revede pe acelasi tanar care s-a asezat langa el si l-a intrebat:
– Ma cunosti, Ghenadie?
– Desigur, imi amintesc foarte bine de tine.
– Ce-ti amintesti?
– Imi aduc aminte ca ai venit si am mers impreuna intr-o cetate de o frumusete negraita si am ascultat acolo muzici ceresti. A fost nemaipomenit!
– Dar cum ai vazut cetatea si ai auzit glasurile minunate? Erai treaz sau in vis?
– Visam!
– Si trupul tau unde era?
– In pat!
– Ochii tai erau inchisi sau deschisi?
– Inchisi!
– M-ai vazut si m-ai auzit?
– Desigur!
– Dar cu ce ochi si cu ce urechi m-ai vazut pe mine si ai ascultat muzica aceea?
Medicul nu stia ce sa raspunda. Atunci tanarul cu chip luminos i-a zis:
– Vezi! Cu toate ca ochii tai erau inchisi, simturile tale amortite si trupul nemiscat, tu traiesti, petreci si ai experiente minunate. Exista o viata independenta de trup. La fel se intampla si cand mori: vei vedea cu alti ochi, vei auzi cu alte urechi fara sa traiesti in trup: inceteaza sa te mai indoiesti cum ca nu mai exista o alta viata.
Ghenadie s-a trezit brusc si a vrut sa zica: “vis a fost“, dar s-a oprit si s-a intrebat: „Oare a fost vis sau realitate? A fost lectia cuiva? A lui Dumnezeu?” Nu a putut sa-si dea un raspuns exact, caci era materialist, dar de atunci putin cate putin a inceput sa creada. Ghenadie insusi, devenit crestin a povestit intamplarea fericitului Augustin si acesta a consemnat-o intr-una din cartile sale.

 

„Nu mai trage de firul ala de lana ca ma parjoleste !”

Un călugăr stătea în sfântul altar și făcea o metanie, rostind rugăciunea minții: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul.” S-a întâmplat atunci să fie adus în biserică un demonizat, pentru ca să fie tămăduit. Așadar, în vreme ce călugărul se ruga, demonul striga:
– Nu mai trage de firul acela de lână, călugăre, că mă pârjolește!
Auzind acele cuvinte, preotul care se afla în biserică i-a spus călugărului:
– Lucrează cât poți de mult la metanie, frate, pentru ca ființa aceasta a lui Dumnezeu să se elibereze de duhul cel rău.
Atunci demonul a strigat mânios:
– Popă ticălos, de ce-i spui să tragă de firul ăla? Mă pârjolește!
Dar monahul și-a continuat rugăciunea cu sârguință și astfel, omul cel chinuit a fost eliberat de demon.

 

Iata ce religie uraste diavolul cel mai mult

Odată, pe când fericitul Ioan Bostrinul se afla cu treburi în Antiohia Siriei, au fost duse la el 4 femei demonizate, care spuneau multe, fiind înrâurite de diavoli.
Ioan, ascultându-le, le-a întrebat despre diferite lucruri, cum ar fi căderea demonilor din rai, despre fructul pe care l-a mâncat Adam, despre şarpe şi altele, pe care nu le vom spune aici, din pricina slăbiciunii multora. Însă, pe două dintre acestea, care sunt spre zidirea sufletului, le vom povesti în continuare.
– Vă e frică de rugăciunea împărătească „Tatăl nostru”, de Psalmul 90 „Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui-Preaînalt” şi de „Cu noi este Dumnezeu” al proorocului Isaia?
– Da, au răspuns femeile demonizate, pentru că rugăciunile acestea sunt de folos.
– Dar de „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii…” (rugăciunea Sfintei Cruci)?
– Încetează, nu mai spune cuvintele astea, au strigat demonii. În toată Scriptura nu este vreun alt cuvânt care să ne zădărnicească puterile precum acesta!
– De care lucruri ale creştinilor vă temeţi?
– Aveţi, într-adevăr, trei lucruri mari: unul ce-l purtaţi la gât, cu unul vă scăldaţi în biserică, şi altul cel pe care îl mâncaţi la Liturghie.
Se refereau la Sfânta Cruce, la Sfântul Botez şi la Sfânta Împărtăşanie.
– Din acestea trei, de care vă temeţi mai mult?
– Dacă păziţi bine lucrul cu care vă împărtăşiţi, nimeni dintre noi nu va putea face rău vreunui creştin.
Cuviosul Ioan L-a slăvit pe Dumnezeu pentru cele auzite şi a întrebat iarăşi:
– Ce religie iubiţi mai mult dintre cele care există pe lume?
– Le iubim pe cele care n-au niciunul din cele trei lucruri pe care le-am spus şi care nu-L mărturisesc ca Dumnezeu sau Fiu al lui Dumnezeu, pe fiul Mariei.
– Dar voi cum de L-aţi mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu atunci când I-aţi spus: „Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?”
Atunci demonii au tăcut pentru puţin şi după aceea au răspuns:
– Am spus că este Fiul lui Dumnezeu nu pentru că am vrut, ci pentru că ne-a silit puterea Lui. Şi asta pentru a-i ruşina pe iudeii, care-L huleau şi-L numeau nelegiuit.
Pe acestea şi multe altele le-au descoperit diavolul prin gura demonizaţilor în faţa multora, care au spus şi altora ce-au văzut şi au auzit.

Demonii şi lucrările lor, Ed. Egumeniţa, 2007, p. 412-413