RSS

Arhive pe categorii: MAMA

Daca nu te-as fi avut…

76179482_1518747694942552_4777117309581918208_n

Dacă nu te-aş fi avut, n-aş fi ştiut niciodată că bucuria la cote maxime poate veni dintr-o baie, ţinând în mână două liniuţe roşii.

N-aş fi ştiut niciodată că pot fi în stare de un record într-un timp atât de scurt, punând pe mine kilograme fără număr, fără să fac nimic, fără să-mi pese.

Dacă nu te-aş fi avut, n-aş fi învăţat niciodată să desenez, să fredonez un cântec de mii de ori fără să mă plictisesc sau să mă-nvârt fără să ameţesc.

Dacă nu te-aş fi avut, n-aş fi ştiut niciodată că sunt în stare să bag în frigider o telecomanda de bună voie şi nesilită de nimeni sau că pot vărsa un făraş plin de gunoi în coşul de rufe.

N-aş fi crezut niciodată că, în puterea nopţii, cu ochii închişi, pot ajunge până la bucătărie să-ţi pregătesc laptele, să ţi-l încălzesc, să ţi-l pun în cană şi să traversez înapoi o casă întreagă până la tine fără să-l vărs.

Dacă nu te-aş fi avut, n-aş fi crezut niciodată că pot duce şi 24 de ore fără să dorm o secundă, aşa cum n-aş fi crezut niciodată că pot avea atâta răbdare. Răbdarea să-ţi curăț bob cu bob un întreg ciorchine de strugure, dându-i jos pieliţa, seminţele, doar din grijă ca tu să nu te îneci.
Dacă nu te-aş fi avut, n-aş fi ştiut niciodată că pot dormi o noapte întreagă „sugrumată” de ale tale mânuţe, cum n-aş fi ştiut că două picioruşe, puse pe nas, gură sau stomac, mă pot asigura că somnul tău este profund şi liniştit, iar tu creşti aşa cum trebuie chiar şi noaptea.

Dacă nu te-aş fi avut, nu mi-aş fi imaginat niciodată că o simplă geantă de femeie poate fi atât de mare. Că pot încăpea pachete întregi de biscuiţi, scutece, schimburi, şerveţele, jucării sau orice altceva ce-ţi aparţine, fără să-i simt greutatea. Pentru mine, ar fi rămas mereu un simplu accesoriu asortat cu pantofii.

Dacă nu te-aş fi avut, n-aş fi descoperit niciodată că pot zbura că avionul fără să mă desprind de pământ, că pot dansa ca Mickey Mouse, că pot imita un porculeţ, că pot face salturi ca broasca, doar ca tu să mai iei o linguriţă în plus de mâncare. N-aş fi crezut că sunt în stare să mă transform în clown în plină stradă, fără să ţin cont de nimeni şi de nimic, să-ţi pot atrage atenţie pentru o simplă fotografie, în care să-ţi pun surâsul ca să mi-l transform în amintire.

Dacă nu te-aş fi avut, n-aş fi ştiu câte culori are curcubeul, cum n-aş fi ştiut că iubirea necondiţionată are ochii şi surâsul tău. Că ziele înnourate mi le-ai transformat în zi cu soare atunci când ai învăţat să spui …mama! Când ai făcut primii paşi sau când mi-ai declarat pentru prima dată iubire „şi bebe iubeşte mama”.

Dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi crescut niciodată. N-aş fi devenit niciodată omul şi femeia de acum.

Cineva cândva spunea: „Atunci când se naşte un copil, se naşte şi-o mamă”.

Vă mulţumesc, sufletele mele dragi! Vă mulţumesc că m-aţi ajutat să mă nasc a doua oară. Vă mulţumesc pentru tot ce-aţi făcut cu… şi din mine!

Cu drag,

Mama

Text preluat

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 noiembrie 2019 în MAMA

 

Azi imi indrept gandul si catre copiii nenascuti

28 dec

Te-aș fi iubit, mamă!…

Azi aș fi fost cea mai bună prietenă a ta. Am fi stat la povești până târziu în noapte. Ți-aș fi destăinuit cele mai tainice secrete ale mele iar tu mi-ai fi spus tot ce te doare. Ți-aș fi strâns din lacrimi atunci când tata ar fi obosit să o mai facă. Te-aș fi iubit cum doar o fiică poate. Ți-aș fi mângâiat fruntea cu sudoare când te-ai fi aflat pe patul bătrâneților tale. Aș fi fost un sprijin pentru tine. Dumnezeu a avut în plan ca eu să fiu doctoriță atunci când aș fi crescut mare. Aș fi fost o alinare pentru mulți, o alifie pentru suflet.

Iar azi ar fi fost ziua mea, mamă… Dar eu nu sunt…

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 1 iunie 2019 în AVORT, ELENA J., MAMA

 

Mama, ascunde-ma in tine!

95bbf6d7a8a8bdb4fa4234a1208244ca.jpgMamă, ascunde-mă în tine
Că mi-e teamă să pășesc
Printre suflete haine,
Printre cei ce nu iubesc.

Mamă, ține-mă de mână
Ori de câte ori eu cad,
Nu lăsa să mă răpună
Deznădejdea pân’ la iad.

Mamă, în brațe tu mă strânge
Când durerile mă dor,
Să nu știu ce-nseamnă a plânge,
Eu să fiu biruitor.

Mamă, nu lăsa durerea
Să întunece-al meu chip,
Mereu să găsesc puterea
Din adânc să mă ridic.

Mamă, luminează-mi calea,
Fii al meu înger frumos,
Îmi arată tu cărarea
Să-mi croiesc drum luminos.

ELENA J.

 
3 comentarii

Scris de pe 16 mai 2019 în ELENA J., MAMA

 

De vorba cu mama

iStock-620734880

Nu înțeleg iubirea ta de mamă
Și darul tău de-a potoli furtuna.
Cum dintr-un pumn de fier tu faci aramă
Și-n rugăciuni fierbinți mă porți într-una.

Din clipa când viaț-am căpătat,
Mă porți pe brațe plină de iubire.
Când în delirul lumii m-am aflat,
M-a ‘mbărbătat mereu a ta privire.

Te-am confundat mămico cu un înger,
De-atâtea ori când gânduri îmi citeai.
Când mă loveam și începeam să sânger,
Mă sărutai și rănile-mi legai.

De unde-atâta pace-n vocea ta
Și-atâta cumpătare în cuvinte?
De unde mamă darul de-a uita,
Greșeala mea ce nu ți-o aduci aminte.

Tot mă întreb, o mamă, ce ești tu?
La nesfârșit cu chipul luminat.
Cum o ființa ca a ta cu drag putu
În fiecare zi să-mi lase-un sărutat.

Cristian Dume

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 martie 2019 în MAMA

 

Sarbatoresc femeia in fiecare zi

Untitled.jpg

Sărbătoresc femeia în fiecare zi. Cinstind chipul luminos al bunicii, viu în amintire ca şi cum aş vedea-o chiar acum îngenunchiată în faţa icoanei, în camaşa ei albă, despletită, cu ochii închişi şi buze murmurându-şi mulţumirea pentru ziua ce a trecut şi ruga ei fierbinte pentru cine ştie ce. Mereu pentru alţii.

Sărbatoresc femeia în fiecare zi, ţinând în inima viu şi prezent mirosul din încăperile ei pline de icoane, cu candela mereu arzând, ţinand aprinse-n suflet luminile din ochii ei albaştri, plini de bucuria pe care numai Domnul ţi-o poate da, mai ales după ce viaţa ţi-a luat peste noapte tot, asa cum i-a luat ei… mai ales după ce ai trecut prin câte a trecut ea.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, închizând ochii şi văzând-o cum se repezea spre poartă când o striga câte un cârd de ţigănuşi – şi-n fiecare zi avea astfel de vizitatori- neştiind cu ce să-l mai miluiască, întorcându-se apoi cu zâmbet mulţumit, ca de om care a primit, nu a dăruit. Căci ea ştia prea bine că cel ce daruieste, lui îşi dăruieşte.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, când mă surprind repetând gesturile ei mărunte, când zâmbesc amintindu-mi cum nu ne lăsa să plecăm la drum până nu ne stropea maşina cu aghiasmă, închinându-se apoi cu lacrimi în ochii închişi şi cu mâinile strânse într-o rugă fierbinte prin care ne lăsa în grija Maicii Domnului. O sărbătoresc neuitând crucea mare pe care şi-o făcea cu hotărâre când ne luam rămas bun. Şi o sărbătoresc făcând-o şi eu, la rându-mi, cu aceeaşi hotărâre.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, purtând în inima o candelă mereu aprinsă chipului bunicii. Şi o floare nevestejită în faţa icoanei sale, săpată adânc în inima mea.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, cinstind gestul care-mi defineşte mama- acela de a alege mereu bucata cea mai mică de la masă, lăsându-ni-le nouă pe cele mai bune. O sărbătoresc cinstind mereu micile şi marile ei jertfe, toate nopţile ei nedormite, toate drumurile lungi pe care le-a bătut, ziua şi noaptea, pe ploaie, pe ger, pe zăpezi cât casa, ca să am eu tot ce îmi trebuie…O sărbătoresc cinstindu-i toate renunţările, atâtea renunţări- unele pe care le ştiu, dar atât de multe pe care nici măcar nu le bănuiesc şi nici nu i le ştiu citi în ochii uneori atât de trişti. O sărbătoresc cinstind toate visele ei neîntâmplate, toate nădejdile pe care şi le-a aşezat cuminte în ghiozdanul meu, sperând să am eu tot ce n-a avut ea… Cinstind toate amintirile ei urâte pe care atâta s-a luptat să nu le am şi eu, cinstind tot ce n-a trăit ea ca sa pot trăi eu, tot ce nu şi-a oferit ei însăşi ca să pot avea eu mai mult, toate lacrimile, tot tremurul şi toate strângerile de inimă pe care le-a trăit din cauza mea, toate dezamăgirile pe care le-a încuiat cu un zâmbet, toate grijile pe care le-a îngropat cu încă un oftat, toate neîmplinirile pe care le-a mascat cu înca un fir alb, toate întrebările pe care le-a tăcut cu încă un rid, toate florile pe care nu le-a primit, toate darurile pe care am uitat să i le fac, toate rănile pe care n-am ştiut să i le mângâi, toate durerile pe care n-am ştiut nici măcar să i le văd, darămite să i le alin.

Sărbătoresc femeia, în fiecare zi, cinstind toate astea şi mult mai mult decât acestea, în fiecare zi, cu o lumânare ce stă aprinsă în inima mea, clipă de clipă, la icoana mamei.

Sărbătoresc femeia, în fiecare zi, cinstind chipul femeii dascăl ce mi-a purtat blând paşii pe calea spre lumină. Cinstind chipurile femeilor ce îmi luminează drumul de dincolo de timp, din istorie. Chipurile pline de un dor sfânt, de demnitate şi de lumină, ale tuturor celor care, desi ar fi putut avea orice şi ar fi putut fi oriunde, fiindu-le bine, au ales să lupte şi să jertfească, pentru binele altora.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi , cinstindu-le pe toate cele care au iubit, au luptat, şi-au şters lacrimile şi au mers zâmbind mai departe, pe toate cele care au clădit cu lacrimi şi sânge sau s-au lăsat zidite de vii în visele bărbaţilor pe care îi iubeau…

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, cinstindu-le pe toate cele care au ars de vii pe altarul neamului şi al credinţei, sau şi-au lăsat inima străpunsă de sabie văzându-şi soţi, fii, logodnici, taţi răstigniţi pe crucea învierii neamului, dar au plecat cu smerenie capul şi au mers mai departe cu iubire şi credinţă, lăsându-mi moştenire cuvântul viu care zideşte, „Fie mie după cuvântul Tau”.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi învăţând să fiu ca ele, ca toate cele care şi-au înţeles şi şi-au urmat menirea, deşi mărturisesc că-i uneori tare greu. Dar poate că cel mai frumos mod de a sărbători pe cineva în fiecare zi este să nu îl uiţi şi să încerci să fii ca el, în tot ce are bun.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi, păstrând vii icoanele din inima mea şi străduindu-mă să le urmez paşii… Şi mărturisesc că uneori pare tare grea calea asta strâmtă pe care au păşit ele, atât de des pe cuie – dar tot ele mi-au arătat ce crini frumoşi răsar în urmă din lacrimile unei femei ce iubeşte uitând de ea. Aşa că încerc să le sărbătoresc în fiecare zi, aşa. Căci poate cel mai frumos mod de a sărbători pe cineva este să mergi cu el, pe aceeaşi cale. Dacă e lângă tine, să îl ţii cu blândeţe de mână, dacă e înainte să îl urmezi. Iar dacă vine în urmă-ţi, să îi luminezi cu inima ta calea şi să îţi aşterni sufletul în drumul lui, să îi mângâie tălpile, să-i facă drumul mai uşor.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi.

Nu am nevoie de o zi de 8 martie inventată de cei care le-au făcut atât de mult rău femeilor pe care le cinstesc.

Sărbatoresc femeia în fiecare zi, fără să fie nevoie de o zi specială, cu petreceri zgomotoase, cu showuri striptease, cu balonaşe, inimioare, cadouri… Şi nici măcar de camioane de flori. O floare de camp înflorind zi de zi în inimă, un gând bun plecat din suflet la ceas de seară, o tacere plină de iubire îmbrăţisând suflete vii in rugăciune în fiecare dimineaţă, o lumânare aprinsă cuminte, cu dor, un strop de ulei în candelă, un cuvant bun întru amintire, ca o mângâiere, câteva mere dăruite întru pomenire unui cârd de ţigănuşi sunt sărbătoarea mea de fiecare zi.

Sărbătoresc femeia în fiecare zi. Căci datorită femeilor minunate ce mi-au luminat viaţa şi inima, eu cred în femeia-icoană. Iar femeia icoană ridică mirată din umeri în ziua de 8 martie…Ea străluceşte şi dă lumină în fiecare zi.

Alexandra Svet

 
Un comentariu

Scris de pe 3 martie 2019 în FEMEIA, MAMA

 

Sarut mana, mama!

52598144_609922349452232_3826037385028698112_n

Sărut mâna, mamă!
Bine te-am găsit!
Nu-ți mai fie teamă,
Astăzi am venit.

M-am întors acasă
Din străinătăți.
Pune-acum pe masă
Multe bunătăți.

Azi e sărbătoare,
Am venit la voi,
Bucurie mare,
Nu mai plec ‘napoi.

Grea e soart-afară
În singurătate,
Voi rămâne-n țară
Pân’ la a mea moarte.

ELENA J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 februarie 2019 în ELENA J., MAMA

 

Cand Dumnezeu vrea sa pedepseasca lumea ii inlatura femeia, cand vrea s-o binecuvanteze ii daruieste femei sfinte

batic femeie

Când Dumnezeu vrea să pedepsească lumea îi înlătură femeia, când vrea s-o osândească îngăduie perversitatea femeii, când vrea s-o binecuvânteze îi dăruieşte femei sfinte. Nu s-ar putea vorbi mai exact despre locul femeii în lume decât rostind aceste cuvinte.

Influenţele ei sunt atât de adânci şi hotărâtoare, ca să poată schimba albia vieţii odată cu schimbarea ei, căci Dumnezeu nu a creat-o pentru ea însăşi, ci a prins-o strâns de soarta omenirii, mai precis: omenirea de soarta ei.

Bărbatul este pentru Dumnezeu, femeia pentru Dumnezeu din oameni, zicea Milton. Ea este strâns legată de toate tainele vieţii, ea însăşi fiind fântână de viaţă omenească; de asemenea, este înlănţuită de fiecare făptură grăitoare, încât se preschimbă în monstru prin simplul egoism care, pentru bărbat, dacă nu e păcat, e o ambiţie deşartă. Tocmai această strânsă afinitate a fiinţei cu sufletul aproapelui îi arată şi slăbiciunea şi puterea: slăbiciunea, căci nu poate ca să trăiască izolată şi singură, ci dependentă, tăria, căci atrage după sine în bine şi-n rău rosturile întregii omeniri.

Două femei stau ca două pietre de hotar: Eva, care printr-un cuvânt a dat un curs sinistru mersului omenirii, şi Maria, care s-a făcut pârghie de înălţare a aceleiaşi omeniri. Două căi pe care se frământă învolburată omenirea, două căi din care nu poate să scape, două căi cu două destine tragice: unul măreţ, altul funebru şi amândouă sunt fructul sufletului femeii. Omenirea nu poate să le depăşească. Femeia croieşte drumul destinelor, bărbatul creează căile istoriei, căci femeia le croieşte prin iubire, iar bărbatul prin inteligenţa.

Cât de simplu şi naiv pare gestul nonagenarului Michelangelo, care trimite Victoriei Colonna un bilet alb pentru ca aceasta să-i răspundă, dacă viaţa se poate răscumpăra sau nu. El îi cerea lumină asupra destinului. Îmbibată cu spirit, ca un cristal în bătaia soarelui cu lumină, femeia are mişcări spontane spre lumea invizibilă, spre tainic, spre profundele curente ale vieţii, spre religie, spre Dumnezeu. Michelangelo, într-o genială intuiţie, ne-o înfăţişează pe bolta Capelei  Sixtine în primul ei gest al conştiinţei vieţii.

Adam doarme cerescul somn la rădăcina unui pom, iar Domnul plăsmuieşte din coasta lui ceea ce lipsea Edenului ca să fie desăvârşit: femeia, această fiinţă necesară pentru ca singurătatea lui Adam să nu fie o paralizare a lumii spiritului. Eva este împlinită. Desăvârşită, iese din neant la viaţă, căci toată creaţia aspiră spre ea cu melancolia crudă pe care o aţâţă absenţele mari. Eva se ridică spre Dumnezeu. Mâinile ei sunt împreunate în rugăciune şi dăruire.

Ea este fiinţa care dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă. Aici este toată măreţia femeii.

Intră în „eternul feminin” dăruirea de sine şi înălţarea spre Dumnezeu. Când se păcătuieşte împotriva acestor virtuţi, se păcătuieşte împotriva „eternului feminin”. Aşa se înţelege şi minunatul cuvânt al lui Leon Bloy: „Plus une femme est sainte, plus elle es tfemme” (La femme pauvre, p. 59), căci sfinţenia este superlativul şi supranaturalul rugăciunii şi al dăruirii de sine.

Sfintele sunt cele mai autentice femei, căci realizează deplin esenţa: dăruirea de sine până la uitarea de sine. Şi  aceasta-i  şi  temelia „Cetăţii  lui  Dumnezeu”  după  sfântul Augustin.

Eva este revenire la sine, Maria dăruire de sine: Eva este refuzul de a accepta, Maria se defineşte prin „Iată roaba Domnului, Fie mie…”. Una e decădere şi început de catastrofă, alta e înălţare şi început de mântuire. Întreg „motivul răscumpărării stă ascuns în acest „Fie mie”, singurul mod de a colabora la mântuire pe care-l poate avea o creatură.

Această afinitate pe care fiinţa femeii o are cu cerescul, cu înaltul spiritului, pare că reiese şi din structura ei funcţională. În vreme ce bărbatul respiră împingând pieptul înainte, ca o anticipare a mersului, a luptei, ca o icoană a chemării lui de-a munci scoarţa pământului, femeia respiră de jos în sus, figurând astfel vocaţia ei spirituală de-a hotărî destinul.

De aceea corupţia bărbatului nu este atât de hotărâtoare în omenire pe cât de decisivă este a femeii. Mersul bărbatului este înainte sau înapoi, progres sau regres, pe când mersul femeii este în sus sau în jos, iar asta hotărăşte destinul, care se înscrie pe linia verticală, nu pe cea orizontală. Atâta vreme cât rămâne bârna verticală a crucii, rămâne o coloană, un punct de sprijin, o nădejde; înlăturată verticala Crucii, braţele-i orizontale cad neputincioase la pământ.

Adeseori omul, când vrea înălţare şi rugăciune, aleargă condus de un instinct firesc spre femeie. Tot aşa, când vrea să cunoască hăuri de răutate şi perversitate, caută femeia. O bună parte din bârna verticală a Crucii stă sub pământ, aşa cum vârful ei străpunge văzduhul ca un avânt spre cereştile ţinuturi. Iată de ce nimic nu a fost atât de proslăvit ca femeia şi nimic atât de bârfit.

Femeii care calcă şi zdrobeşte capul şarpelui, şarpele îi răspunde în Apocalips. Desfrânata „beată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Iisus”. „Şi s-a arătat în cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele”. „Şi m-a dus cu spiritul în pustie. Şi am văzut o femeie stând pe-o fiară roşie… mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului…”. Astfel Apocalipsa arată ceea ce este mai pur şi înalt prin femeie, şi tot prin femeie ceea ce este deplinătatea josniciei.

Femeia stă pe verticala vieţii şi poate să o împingă spre ţeluri opuse: ea poate fi geniu şi înger – desfrânare şi demon. Iar destinul merge pe urmele ei. Bărbatul se va purta cu femeia cum se poartă cu propriul suflet, cu propria conştiinţă şi, după privirea cu care cuprinde femeia, îşi destăinuie şi destinul veşnic şi gradul civilizaţiei vremelnice.

Multe căi ale lui Dumnezeu trec prin femeie. Între El şi „omenire” a aşezat femeia. Ea e ultima creatură ieşită din Mâinile-I binecuvântate. Între îngeri şi femeie se închide întreg universul, întreaga creaţie, întreaga natură. Femeia nu a fost creată ca o înfrumuseţare a Edenului, nici ca un cast decor al cosmosului; nu-i nici o invenţie a capricioaselor forţe ale firii, nici „plăcutul defect al ei” (Milton). Ea umple o lacună.

O dată creată femeia, Domnul „S-a odihnit”.

Toate s-au realizat. Nu mai lipseşte nimic ca lumea vieţii omeneşti să poată dura; nu mai lipseşte nimic, nici o treaptă ca omenirea să se poată apropia de El, nici o icoană ca Paradisul pierdut să nu fie dat uitării. Ea va mărturisi în lume întotdeauna ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. Ea însăşi să aibă conştiinţa că, împreună cu copilul, este cea mai proaspătă manifestare materială a frumuseţilor. Paradisului pământesc, că este cea mai sensibilă revelaţie naturali, a surâsului dumnezeiesc spre creaturi.

Totul ne vorbeşte despre aceste adevăruri de grandoare luminoasă a femeii. Dante cere Beatricei să-l călăuzească spre Paradis. Ea-i serveşte ca şi călăuză în sferele cereşti. Şi când spune, în minunatul imn către sfânta Fecioară din cântul ultim al „Divinei comedii”, prin buzele Sf. Bernard:

Donna sei tanto grande e tanto vali
Che, qual vuol grazia e a te non riccore
Sua disianza vuol volar senz’ali,

se gândeşte şi la femeia adevărată. Paradisul se oglindea în Beatrice. Frumuseţea ei creştea pe măsură ce se apropia mai mult de Dumnezeu. Pentru el era… quella donna che’a Dio mi menava – „femeia aceea care-l ducea la Dumnezeu” (Paradis c. XVIII -4). O privea pe Beatrice nu numai fiindcă în faţa ei se înscria sfânta Plăcere cerească, ci ca să vadă în ea datoria lui – „Per vedere in Beatrice ii mio devere” (ibid. v. 53). La vederea ei, gândurile i se ridicau, fîrea-i prindea aripi; Beatrice „imparadisa la mia mente” (Par. c. XXVIII, v. 3) îi dădea o minte cerească. Tot aşa a privit-o şi Petrarca pe Laura şi cu ei atâtea inimi mari care au împins omenirea cu un pas înainte.

Măreţia femeii rămâne o măreţie de religiozitate. La toate popoarele care au rămas mocnind în afară de creştinism, femeia este socotită ca având puteri ascunse, răufăcătoare, dăunătoare. Se citează cazul unui Malaes care a murit de frică numai pentru că, în timp ce dormea, umbra unei femei trecu peste el. Oare Saul nu întreabă o vrăjitoare şi Pavel eliberează pe servitoarea prezicătoare? Nu surorile Fox au dat curs modern spiritismului?…

La omul cult şi, îndeosebi, la creştini tainica-i consangvinitate cu divinul se manifestă mai pură şi mai luminoasă. Scriitorul Hebbel se afla la Hamburg lângă Elsa Lansing, care-i dăduse doi copii.

Sărmana croitoreasă care-l ţinu la învăţătură în vremea anilor universitari îşi dă seama că e un suflet uriaş pe lângă al ei. Scriitorul nu vrea să-şi legitimeze convieţuirea. O acuză de imoralitate voind să-i stârnească în suflet groaza, şi-i privea pe fată efectul acuzelor.

Dar trăsăturile ei nu scriau decât curăţia şi durerea reţinută. Nobleţea sufletului îi strălucea pe faţă într-o expresie la care nu a putut rezista. Copleşit, căzu în genunchi la picioarele ei ca în faţa unei sfinte strigând: „Roagă-te pentru mine”. De-ar fi rămas aici, însă, mărturiseşte poetul: „Focul aprins de această cerească Venus a fost folosit de Venere cea pământească”. Omul a simţit că „degetul lui Dumnezeu” e mai proaspăt întipărit cu întreaga-i gingăşie asupra femeii, cea din urmă creată de Dumnezeu şi cea mai proaspătă. In epocile de „absenţă” a lui Dumnezeu, omenirea aleargă spre femeie ca să-i spună: „Roagă-te!”

Preoteasă a iubirii, femeia împărtăşeşte soarta acestei realităţi de foc. De la pasiunea iubirii până la caritatea cea mai divină, de la Afrodita la cucernica Fecioară, străbate văzutul şi nevăzutul, mistuind în falei de foc sau apropiind fiinţele de unica şi veşnica Iubire. „O donne ch’avete intelletto d’Amore”, salută Aligheri femeia. Dacă iubirea este pângărită, atunci ce poate să mai stea în picioare aici pe pământ?

Dacă iubirea este mântuită, totul e mântuit, căci avem faţa iubirii noastre, iar la urmă vom fi  judecaţi după iubire – singura care mai are loc în paradis. In viaţa femeii iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu,  o efemeră pulsare rapidă care la urmă se retrage în straturile obscure ale sufletului, ci iubirea este esenţa ei sufletească. Femeia este preoteasa a ceea ce numeşte Scriptura sfântă „ministenum caritatis” cu toate petalele-i minunate: dăruire de sine – altero-centrism – serviciu devotat.

În Noua Alianţă, aceea a Răscumpărării, femeia are loc de frunte. La Evrei nu puteai saluta pe stradă o femeie şi, cu atât mai puţin, să-i vorbeşti. Dar Arhanghelul o salută pe Fecioara din Nazaret, iar Iisus vorbeşte îndelung cu Samariteanca la fântâna lui Iacob; laudă Cananeanca şi slăveşte peste veacuri lacrimile de iubire penitentă ale Magdalenei; ridică din gârbovenie pe cea aplecată şi o învie pe Talita; o laudă pe văduva cu obolul (contribuţia, n.n.) celor doi bani şi o apără pe Tăcuta ce-i parfumă picioarele cu lacrimi, cu mir şi sărutul buzelor.

Misterul Întrupării îl dezvăluie Mariei; Misterul harului, Samaritencei; Misterul Pătimirii răscumpărătoare, femeilor străjuitoare la picioarele Crucii; Misterul Învierii, femeilor purtătoare de mir… pentru ca  legea Bunei Vestiri – a  Evangheliei – este legea iubirii, iar femeia este cea care intrece iubirea.

Bine s-a scris demult, într-o carte indiană a lui Manu: „Când femeilor se dă cinste, zeii sunt mulţumiţi”. Când femeia a rătăcit, preschimbând „ministerium caritatis” într-o „internaţională a urii”, atunci se produc furioasele leşinuri cataliptice ale omenirii. Aş defini vremurile de azi; „absenţa femeii” şi, poate, „decăderea femeii” şi intrarea ei în istorie sub chipul acesta. Ni-i închipuim pe îngeri în icoana feminină, dar şi vrăjitoarele şi Meduza sunt cu chip de femeie.

Cu câţiva ani înainte de Naşterea Domnului, Horaţiu, unul din marile genii ale imperiului pe cale de năruire, scrise într-o odă: „Orice aţi face: nu veţi scăpa de catastrofele care vă ameninţă. Roma este pierdută căci femeia este coruptă”. Femeia croieste destinul si conduce omenirea la bine şi la rău.

Şi ce poţi face până ce sufletul de iubire al femeii stă drept? Ea ţine lumea dreaptă şi aproape de Dumnezeu. Când masoneria franceză, asalta Biserica, mânată de lozinca volteriană: „Zdrobeşte pe Hristos infamul”, ministrul Jules Fery zise: „Celui qui tient la femme, tient tout. Cest pour cela qu’il faut que la democraţie l’enlev a l’Eglise”, şi, tot atât de sigur, Consilierul Municipal al Parisului: „Să cucerim înainte de toate femeia, pentru că este ultima fortăreaţă a spiritului Bisericii” (R. Vallery Radot, „Dictature de la Maqonnerie”( p. 204). Fragilă ca o unduire de miresme, nobilă ca o boare abia simţită, nestatornică ca bucuria, totuşi rămâne piatra din „capul unghiului” zidirii, pentru obşteasca întoarcere la pace, la virtute, la sfinţenie.

„Fons vitae”, fântână a vieţii, femeia nu este simplă maşină de mici jucării stacojii ce scâncesc şi promit a fi oameni deplini, ci leagănul conştient al omenirii. Din nevăzut în văzut, viaţa ca să devină omenească, trebuie să treacă prin fiinţa ei. În timp ce în bărbat domină elementul logic şi arhitectonic, în femeie stăpâneşte elementul biologic şi afectiv. Mai strâns lipită de natură, femeia furnizează creatului aluatul trupesc al viitorului om.

Viaţa face popas în ea, se reculege şi trece peste morminte, înainte, cu putere. Prin ea viaţa nu se lasă învinsă, nu cedează, ci ţâşneşte cristalină sau tulbure, iar omenirea se împrimăvărează cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. Numai fiind mamă femeia este salvată, numai fiind mamă ea este împlinită. Aceasta-i „ministerium vitae”, slujba mare a vieţii care îi este încredinţată. Bărbatului i s-a rezervat ministerium verbi, slujba cuvântului care exprimă adevărul, iar „femeia să tacă” căci viaţa e concepută mădular şi fiinţă omenească în serailul sfânt al trupului ei unde se reculeg adâncurile vieţii.

Păcatul specific bărbatului este minciuna, împotrivire şi răsturnare a menirii primită de sus de a medita adevărul, de a-l propovădui, de a-l trăi, ministerium verbi. Omul îşi pierde temeiul gândirii, iar logicul şi arhitectonicul iau aspecte de apocalips macabru. De aceea şi diavolul este numit „tatăl minciunii”.

Păcatul specific femeii este omorul sub toate formele feline şi sălbatice. Fără, sau cu ocolişuri, ea se împotriveşte atunci menirii de-a fi izvor de viaţă; devine sterilă şi rece. Ea ucide, refuzând primirea seminţiei de viaţă, ucide împiedicând conceperea vieţii omeneşti, ucide viaţa în mers întrerupând alcătuirea ei definitivă, ucide fătul omenesc format, ucide pruncul nou născut. Ucide prin omitere, ucide prin act deplin.

Ea poate săvârşi omor înăuntrul fiinţei sale, fără să se ucidă pe sine, în noapte şi tăcere, fără a lăsa vreo urmă poliţiei pământeşti. În jurul ei nu gem decât îngerii nevăzuţi ai lui Dumnezeu. Se vădeşte cuvântul Scripturii: „Prin ea toţi murim”, căci „nici o răutate nu este ca răutatea femeii” (Eccles. 25, 12). Şi diavolul este numit: „omorâtor de oameni” de la început (Ioan, c. 8. v. 44). Numai aşa putem înţelege epitetele acuzatoare pe care le folosesc sfinţii Părinţi când vorbesc sau scriu despre femeia care lucrează pe plan negativ: „Arma diaboli sunt mulieres”.

„Antiquum diaboli organum” – mădular străvechi al diavolului (sf. Ioan Gură de Aur). „Requies Serpentis diaboli consolatio” odihna şarpelui şi mângâierea diavolului (sf. Ioan Damaschinul). „Ianua diaboli, via iniquitatis” – poarta diavolului, calea nelegiuirii (sf. Ieronim), iar mai drastic acelaşi sfânt Părinte: „Diabolum mulierem accipimus” o socotim pe femeie drept diavol.

Ce sunt aceste cuvinte dacă nu o parodie şi o parafrazare negativă a minunatului Acatist şi Paraclis? Pentru că nu-s cărări de mijloc pentru femeie: sau dă viaţă fiind „mama tuturor celor vii” (Facere 3. V, 20), sau seamănă moarte că „prin ea toţi murim” (Eccles. 25-23); sau Qste:”Ianua diaboli” – uşa Satanei; sau „Ianua coeli” – uşa raiului; sau este „requies serpentis” – odihna Şarpelui, sau odihna lui Dumnezeu: „requies Dei”; (Facere 2, 1); sau este „mădularul diavolului” – „Organum diaboli”, sau este „ mădularul lui Hristos ” – „ Corpus Cristi et membra de membro ” (Sf. Pavel, I Cor. 12, 27).

Iată de ce femeia care, în vreme de înaltă disciplină morală, este cea mai hotărâtoare dintre puterile conservatoare ale unui neam, în vremuri de anarhie şi dezordine este cea mai hotărâtoare dintre puterile conservatoare ale unui neam, în vremurile de anarhie şi dezordine, este cea mai activă forţă dizolvantă prin depravarea şi sterilitatea voită… „Pe femeia eliberată de îndatoririle familiale, dacă ajunge să trăiască pe cont propriu pentru plăcere şi frumuseţe… nimeni nu o va putea opri de la poftele oarbe şi cruzimile egoismului” (G. Ferrero, „Les femmes des Cesars”, p. 32-33).

Iar, mai departe, spre sfârşitul cărţii (p. 238-239): „Vestală a geniului speciei, care niciodată nu trebuie să adoarmă, femeia trebuie să fie mai credincioasă trecutului, mai înţeleaptă, mai virtuoasă decât bărbatul, trebuie să-şi însuşească virtuţile de care depinde stabilitatea familiei şi viitorul neamului. În toate vremurile, aceasta este o chestiune de viaţă sau moarte”.

PS Ioan Suciu, https://tainacasatoriei.wordpress.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 decembrie 2018 în CASATORIE, MAMA