RSS

Arhivele lunare: Ianuarie 2017

Crestinii priviti ca pe niste ciudati

Tu, necredinciosule, ai dreptate când spui că noi creștinii suntem niște ciudați. Credem într-un Dumnezeu pe Care nu L-am văzut niciodată, credem în viața veșnică și în existența sufletului deși sunt lucruri inteligibile, nepalpabile. Ne bucurăm să purtăm numele de creștin, considerându-l ca pe cel mai onorabil nume, deși mulți ne disprețuiesc și ne marginalizează. Purtăm cu cinste Crucea Mântuitorului la gât, deși suntem batjocoriți.

Ne bucurăm când suntem jigniți – ocara o considerăm ca pe o cinste. Dăm întotdeauna din avutul nostru și celor mai săraci decât noi, căci doar așa vom aduna comori în cer și ne vom îmbogăți. Când suntem loviți, întoarcem și celălalt obraz. Îi iertăm și chiar ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc. Așteptăm cu nerăbdare să murim pentru numele lui Dumnezeu, căci pentru noi moartea este considerată un câștig. Sărăcim de bunăvoie ca să fim cei mai bogați. Ne temem când ne merg toate bine, deoarece considerăm că ne-a uitat Dumnezeu și nu ne mai încearcă cu nimic. Ne coborâm pe noi înșine, fiindcă doar așa ne putem înălța. Pierdem pentru a putea câștiga. Credința noastră e mai presus de rațiune, noi simțim cu inima.

Elena J.

 
2 comentarii

Scris de pe 31 Ianuarie 2017 în ELENA J.

 

Excesul de mancare si de bautura invadeaza mintea cu ganduri patimase

Trupul nu este văzut de Sfinţii Părinţi ca o închisoare a sufletului, ci este spiritualizat, este pus sa lucreze pentru mântuire, este îngrijit atât cât este necesar: ”trupul e bună slugă, dar rau stăpân”. Postul ca armă de luptă împotriva patimilor şi nu a trupului, îl solicită pe acesta din urmă să se conformeze, să se acomodeze la un minim necesar. Munca, hrana naturală, odihna măsurată plus harul dumnezeiesc disciplinează trupul. Sfinţii Părinţi apreciază grija deosebită pentru sănătatea trupului cunoscându-se faptul că un trup sănătos poate sluji cum se cuvine şi corespunde scopului pentru care a fost creat, boala fiind o urmare a păcatului. Părinţii îsi îngrijeau sănătatea, cu toate că nu făceau din aceasta un scop în sine, boala, şi răbdarea în boală fiind o formă ascetică la fel de bună ca şi nevoinţa şi postirea celui sănătos.

Sfinţii Părinţi sunt conştienţi de faptul că nu hrana este generatoare de viaţă, ci că este un dar de la Dumnezeu. Hrana este doar mijlocitoarea vieţii. Păcatul originar a însemnat a mânca fără a vedea în hrană pe Dătătorul ei. Ispita diavolului chiar aşa era:”Mâncaţi, că veţi fi ca şi Dumnezeu.” Răspunsul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine trăieşte omul…”, subliniază că cel care consideră viaţa dependentă de pâine (hrană) nu face altceva decât afirmă că prin ceasta e dependent de moarte, pentru că dependenţa de pâine e tot una cu dependenţa de moarte.

Astfel fiind pusă problema se impune postul. Chiar dacă hrana e privită ca dar de la Dumnezeu, e luată cu multă iubire, asta nu înseamnă că se pierde principiul socotinţei sau al măsurii. Există legături bine cunoscute între rugăciune şi starea stomacului, între smerenie şi starea stomacului, între desfrâu si starea stomacului. Astfel un stomac plin de mâncare face poticnire pentru virtuţi, neputinţă pentru rugăciune, îndemn spre lenevire, etc. Uscarea trupului de patimi şi nu distrugerea lui, postul ca atare, învaţă Părinţii, este o problemă de voinţă, de durată, de dreapta socoteală, de sănătate şi har. În funcţie de durată – pentru că trebuie deprins treptat cu postirea, aproape fără să se observe şi apoi menţinute toate poziţiile câştigate. În felul acesta omul duhovnicesc se eliberează de lanţurile omului trupesc. Aceasta se numeşte treaptă socotintă.

În funcţie de sănătate – având la bază o bună sănătate trupească şi echilibru sufletesc. Dacă împlinim aceste condiţii ne putem verifica în vreme de încercare. Dacă nu avem echilibru sufletesc, rezultatele sunt negative, pentru că un sistem nervos slăbit mai rău se dezorganizează cu foamea, la fel şi cu o sănătate precară.

Cu toate acestea, viaţa a dovedit că uneori, postul a vindecat organismul de multe boli. Ce se ştie sigur e că trândăvia şi nu postul e teren pentru boală, la fel şi lăcomia. Bolile care au punctul de pornire în astfel de cauze se pot vindeca prin post, muncă şi rugăciune.

Sfinţii Părinţi erau plini de înţelepciune şi de cumpătare, iar ucenicii lor au găsit de cuviinţă să adune toate învăţăturile bătrânilor pentru ca noi să avem exemple care să ne întărească.

Strădaniile lor nu au fost făcute fără dreaptă socotinţă, ei cunoscând bine nevoia trupului de hrană şi a sufletului de rugăciune. Unul din Părinţi zicea:” de îţi va zice ţie gândul să faci multe bucate la praznic, să nu-l asculţi pentru că necreştineşte prăznuiţi, căci aceia aşa gătesc.”

Desigur că ar fi foarte mulţi care ar reclama acest mod de hrănire ca sinucigaş, neexitând aportul necesar de vitamine, compuşi organici de natură animală, săruri, etc. Este cunoscut faptul că „monarhii din Egipt întrebuinţau pâine uscată, care se pregăteşte pentru un an întreg (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 55)”, iar folosirea pâinii proaspete era considerat un ospaţ. Compoziţia bobului de grâu este următoarea: 15% proteine, 1,2-2% grăsimi, 75% glucide, 1,5-2,3% substanţe minerale. Grâul conţine toţi aminoacizii esenţiali consideraţi indispensabili vieţii. La fel se găsesc proteine, glutenul ca proteină ce se găseşte numai aici şi o mulţime de minerale: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, clor, sulf, siliciu, zinc, cobalt, cupru, iod, arsenic. Se foloseşte şi făina de orz care la rândul ei conţine o sumedenie de minerale. Astfel la 1 kg sămânţă de orz există: 0,6 grame calciu, 4 grame fosfor, 4,9 grame potasiu, 0,6 grame sodiu, 1,5 grame clor, 1,5 grame magneziu, 12,8 grame cupru, 17,8 grame mangan, fier. De asemenea Părinţii folosesc fructe şi verdeţuri care la rândul lor sunt bogate în glucoză, zaharuri şi săruri; miere de albină care conţine pe lângă apă, glucide ca: glucoză, fructoză, pentoză, zaharoză, etc, enzime şi catalizatori biologici care iau naştere numai în celule vii. La praznice şi dezlegări se foloseşte untdelemnul şi uneori şi peşte.

Dacă ar fi să caracterizăm hrana celor din pustiu am putea folosi sintagma de alimentaţie raţională. Sunt cunoscute de medicină efectele benefice ale postului stabilindu-se chiar că:”de obicei, pătimesc de cancer cei care nu postesc niciodată”. Cancerul însă nu are leac şi apare fără alte explicaţii „decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului”.

Atitudinea faţă de băutură

Băutura este curpinsă în post, este sursă de nevoinţă. Doar la praznice sau în cazul unor boli sau bătrâneţe se făcea dezlegare la vin, dar şi atunci exista libertatea de a lua sau nu. Iată un exemplu:”Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Şi a zis: vinul nu este al călugărilor.” (Pimen, 19)

Dacă aşa stau lucrurile la călugări, la pustnici să observăm care este atitudinea biblică faţă de vin. Efectul terapeutic al vinului este bine cunoscut „şi vinul veseleşte inima omului” (Ps., 103, 16), „şi apropiindu-se i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin…” (Luca 10,34) sau „de acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni.” (I Timotei 5,23). Vinul este şi foarte hrănitor şi bogat în compuşi. Astfel vinul conţine: 70% apă, zaharuri reducătoare 300 grame/l, glucide, acizi minerali, peste 20 de aminoacizi, peste 50 de enzime, etc. Doza maximă admisă este de 100mg alcool/kg corp, adică 250 ml vin pe zi.

Consumul abuziv de alcool afectează în mod direct sistemul nervos, celula nervoasă fiind distrusă de alcooli şi după cum se ştie, nu se mai reface niciodată. De asemenea, se nasc malformaţii la nivelul celulelor sexuale, lucru ce duce la modificarea ADN-ului, la naşterea de copii cu malformaţii fizice sau psihice. „Ceea ce e dureros e faptul următor: de se întâmplă vreo zămislire cu o atare sămânţă beată (…) urmaşul va fi, cu maximă probabilitate epileptic – boală de nervi fără de leac”, iar sfârşitul beţivului „e sau în şanţ sau în casa de nebuni, iar sufletul în iad, încă de aici”.

Gastrimarghia

Gastrimarghia poate fi definită ca o cautare a plăcerii de a mânca, altfel spus dorinţa de a mânca de dragul plăcerii. Această patimă are două forme principale: se poate îndrepta spre o anume calitate a mâncării şi atunci înseamnă căutarea unor feluri de mâncare gustoare, fine, delicate şi dorinţa ca mâncărurile sa fie gătite cu multă grijă, să aibă în vedere cantitatea mâncării.

În primul caz, ceea ce se caută mai înainte de orice este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al doilea caz, plăcerea pântecelui. Dar, cu toate că trupul este direct implicat în această patimă, gastrimarghia nu se naşte direct din necesitatea acestuia, dovadă fiind faptul că dorinţa depăşeşte adesea nevoia reală, uneori chiar foarte mult, mai ales în cazul bulimiei. Astfel Sfântul Evagrie scrie:”Cei care, în chip nesănătos, îşi hrănesc peste măsură carnea (…) să se judece pe ei înşişi, nu carnea pe care o hrănesc.”

Această patimă nu priveşte deci hrana în sine, ci constă în efectul greşit în care omul se foloseşte de ea, aşa cum arată Sfântul Grigorie cel Mare”Păcatul nu stă în hrană, ci in felul cum o primeşti. De aceea se poate să păcătuieşti în vreun fel şi să înghiţi mâncăruri de rând şi să te întinezi cu ele.”

Tot aşa, nu în a mânca stă patima, ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care se face: „Atunci când primeşti hrană, tot aşa mănâncă şi dacă o iei pentru nevoia trupului, şi dacă o iei pentru desfătare, ci, de ne vătămăm, din starea noastră ne vătămăm”, precizează Avva Dorotei.

Gastrimarghia nu constă deci în dorinţa de hrană, firească, ci în dorinţa plăcerii dobândite prin mâncare. De aceea, abuzul – care constituie patima – nu înseamnă numai a mânca foarte mult, ci şi a căuta plăcerea de a mânca.

Lăcomia este idolatrie, căci lacomii şi-au făcut din „pântece dumnezeul lor”, spune Apostolul Pavel (Fil. 3,19). Ea îl desparte pe om de Dumnezeu. În loc ca hrana să fie sfinţită de om, ea devine, printr-o astfel de atitudine, pricină a morţii, dezechilibru pentru întregul organism. Gastrimarghia poate fi privită şi ca o formă de nebunie. Această boală de a voi să-şi umple cineva pântecele peste măsură, adică nebunie a pântecelui. Ea îl face pe om rob al ei afectându-i sănătatea trupului lăsând cale liberă unei mulţimi de patimi.

Sfinţii Părinţi arată că excesul de mâncare si de băutură, lipseşte mintea de tărie, o îngreunează, o invadează de gânduri pătimaşe. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că:”pofta de mâncăruri şi băutură, care duce la îmbuibare, naşte în trup rele pe care voiţa noastră nu le mai poate stăpâni, căci mai ales săturarea îl face pe om rob patimilor ruşinoase. Dacă vrem ca trupul să ne rămână liniştit şi netulburat de mişcările pătimaşe pe care le aduce umplerea pântecelui, trebuie să veghem ca nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre cumpătate”.

farmaciadomnului.blogspot.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 31 Ianuarie 2017 în Uncategorized

 

Despre distractii, baluri

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).

Sf. Ioan Gură de Aur

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 31 Ianuarie 2017 în PACATE

 

Domnul nu-ti va trimite omul pe care ti-l imaginezi tu, ci pe cel care va fi tie spre mantuire

În primul rând, vreau să le spun fetelor, femeilor, că a vrea să te măriți este o dorință normală- însă ideea vulgară de a te mărita „cu cine o fi, numai bărbat să fie și să mă pot cununa cu el în rochie albă” trebuie eradicată.

Trebuie să te împaci cu faptul că Domnul nu-ți va trimite omul pe care ți-l imaginezi tu, ci pe cel care „va fi ție spre mântuire”. Acest principiu destramă concepția potrivit căreia trebuie neapărat să mă mărit cu, să zicem, un brunet de doi metri înălțime, sau bogat, sau cu părinți la minister- fiindcă avem o mulțime de astfel de concepții false. Domnul poate să trimită un om care e bolnav, poate chiar invalid, care nu este prea frumos, nu este deloc „prinț” din punctul de vedere al funcției ocupate și al salariului primit.

Aici intervine un moment de alegere serioasă și de încercări. Adeseori, ideile „trandafirii”, care sunt foarte înrădăcinate în capul fetei, o împiedică pe aceasta să-și recunoască „jumătatea”. Ea se poate trezi în fața următoarei alegeri: cel la care visează ea nu-i împărtășește sentimentele, dar uite că o iubește din tot sufletul un om modest, fără mari posibilități materiale și cu un aspect exterior deloc de invidiat, în care se simte bunătate, noblețe, finețe.

Totul e determinat aici de măsura în care fata este gata să se smerească înaintea voii lui Dumnezeu și să primească în viața sa un om care, deși nu corespunde viselor și concepțiilor „trandafirii”, oferă un devotament sincer și sentimente profunde.

Omul are neapărată nevoie de priceperea de a distinge în celălalt frumusețea lăuntrică. Trebuie neapărat să ținem minte că exteriorul trece, pe când interiorul rămâne, înflorește și transfigurează exteriorul. Iată, de exemplu, un bărbat singur, care nu câștigă prea mult, care poate că arată cam caraghios, cam stângaci, dar de care se îndrăgostește o femeie care îl sfătuiește cum să se îmbrace, cum să progreseze în carieră- și uite că înflorește. Grija femeii pentru bărbat, în combinație cu bunul gust și cu corecta abordare a vieții, formează o combinație armonioasă, care se potrivește atât exterior, cât și interior. Cel mai important este însă întotdeauna interiorul: sentimentele dragostei, încrederii și respectului reciproc.[…]

Din păcate, noi trăim în viața adultă cu urmele traumelor sufletești trăite în copilărie, ale zguduirilor din adolescență și ale exemplelor negative oferite de viața părinților. În consecință, modelul nostru de alegere a „jumătății” se formează adesea pe baza unei experiențe negative, ca rezultat al compensării psihologice a deficitului de dragoste din partea părinților. De exemplu, dacă o familie a trăit în sărăcie și părinții se plângeau adesea de lipsa banilor, la fiică se formează dorința de a se mărita neapărat cu un om bogat, pentru a evita repetarea experienței părinților.[…]

Adeseori, asemenea decizii nechibzuite, bazate pe experiența negativă a părinților, îl duc pe om într-o fundătură. Tinerii încep să alerge după „luna de pe cer”, fără să înțeleagă și să prețuiască Purtarea de grijă dumnezeiască. Uneori, adevărata fericire a omului se găsește chiar lângă el, dar el nu este capabil să își dea seama.

Căutarea „jumătății” este, cred eu, un lucru foarte tainic. Pentru a nu te înșela, pentru a găsi omul cu care poți să trăiești o viață alături, trebuie în primul rând să nădăjduiești în voia lui Dumnezeu și să te rogi.

Irina Moroșkova, psiholog, altarulcredintei.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 31 Ianuarie 2017 în CASATORIE

 

Imn vietii!

Viață, ești un dar frumos,
Ce-am primit de la Hristos.
Zilnic eu mă străduiesc,
Ca frumos să te trăiesc.
Pe cât ești tu de frumoasă,
Pe-atât ești de ne-nțeleasă.
Ești amestec de culori
Pentru noi cei muritori.
Tu ești spin, dar ești și floare,
Ești și chin, și alinare,
Ești urcuș, ești și cădere,
Ești și zâmbet, și durere,
Ești și dulce, și amară,
Ești și grea, ești și ușoară,
Tu ești rece, ești și foc,
Ești și luptă, ești și joc.
Poți de-o sută ani să fii,
Dar și scurtă de o zi.
Ești senină uneori,
Însă ai și negri nori.
Viață, viață-oricum ai fi,
Îmi doresc a te trăi.
Lungă, scurtă cum ai fi,
Vreau frumos a te sfârși.

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 26 Ianuarie 2017 în ELENA J.

 

Daca ati sti cat de mult cer ajutor cei adormiti…

Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei.

Îți voi istorisi aici o vedenie a unui episcop pe care am auzit-o din gura lui, episcop cu care am împreună-liturghisit în urmă cu câțiva ani. Spunea că era un preot care fusese biruit de vin și de aceea se îmbăta. Iar aceasta s-a petrecut mulți ani la rând. În celelalte însă era un preot virtuos și evlavios. Într-una din zile a băut vin, după obicei, și s-a îmbătat. Apoi, mai înainte de a se trezi bine, a mers și a liturghisit, dar cu îngăduința lui Dumnezeu i-a căzut jos din Sfântul Trup și Sânge al Domnului. Sărmanul a înghețat de spaimă, gândindu-se la canonul aspru pe care avea să-l primească de la episcopul său. După ce s-a mărturisit episcopului, acesta i-a spus:

„Mergi și te voi anunța când să vii ca să-ți dau canon”.

Și pe când episcopul a luat în mână condeiul ca să semneze caterisirea, fiind el singur, a avut deodată o vedenie. Se făcea că vede înaintea sa o mulțime mare de oameni de tot felul, de toate vârstele și rânduielile. Episcopul a rămas uimit și l-a cuprins frica de ceea ce vedea. Atunci toți acei oameni i-au spus într-un glas:

„Preasfințite, să nu-l puneți la canon pe preot, să nu-l caterisiți”.

După aceasta s-au făcut nevăzuți.

Episcopul trimite preotului înștiințare să vină la el, iar acesta a venit tremurand, căci se gândea la caterisirea lui. Episcopul îl întreabă:

– Ia spune-mi, pomenești multe nume la Liturghie?

– Stăpâne, la Proscomidie pomenesc multe nume, de la împărat până la sărac.

– Mergi și atunci când liturghisești pomenește cât de multe nume poți și ia aminte să nu te mai îmbeți. Ești iertat. După aceasta preotul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de patima beției.

Arhim. Efrem Filotheitul, ganduridinierusalim.com

 

 
Un comentariu

Scris de pe 26 Ianuarie 2017 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Suntem cu adevarat binecuvantati

Astăzi am văzut într-un autobuz o copilă frumoasă cu părul de aur. Am invidiat-o… Era atât de bucuroasă… Și mi-am dorit să fiu și eu la fel de frumos. Când s-a ridicat să coboare, am văzut-o că pășea șchiopătând… avea un singur picior și mergea cu o cârjă. Dar așa cum mergea… am văzut un zâmbet ceresc pe chipul ei!

Dumnezeul meu, iartă-mă când mă plâng, căci eu am două picioare. Lumea întreagă este a mea…

M-am oprit să cumpăr niște bomboane. Copilul care le vindea era atât de fericit. Am vorbit împreună cu el și am văzut că era foarte bucuros. Nu mai avea importanță că întârziasem deja la servici. „Vă mulțumesc. Sunteți atât de bun. Îmi place să vorbesc cu oameni ca dumneavoastră…Vedeți, eu sunt orb”.

Dumnezeul meu, iartă-mă când mă plâng, căci eu am doi ochi. Lumea întreagă este a mea…

Mai târziu, așa cum mergeam pe drum, am văzut un copil cu ochi albaștri. Stătea și mă privea, dar privirea se schimba foarte repede. Nu știa ce să facă. M-am oprit și i-am spus: „De ce nu mergi să te joci și tu?”. Copilul a continuat să mă privească, fără să vorbească, și atunci am înțeles că nu auzea.

Dumnezeul meu, iartă-mă când mă plâng, căci eu aud. Lumea întreagă este a mea…

Am picioare care mă duc unde vreau, ochi cu care văd apusul de soare, urechi cu care aud toate.

Dumnezeul meu, iartă-mă când mă plâng. Sunt într-adevăr binecuvântat!

marturieathonita.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Ianuarie 2017 în BUCURII, INTELEPCIUNE