Sf. Valeriu Gafencu – despre libertate

-Este libertatea o emanaţie a răului?
-Nicidecum. Răul nu există ontologic. În Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui cu conştiinţă liberă. Răul începe cu orgoliul lui satan şi cu neascultarea omului.
– Respectă Dumnezeu libertatea omului?
– Prin atotştiinta Sa, Dumnezeu a respectat ontologic liber tatea omului, căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa, Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împreună cu noi până ce se va mântui lumea. Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.
~ Satana respectă libertatea omului?
– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-l robească pe om, căci el însuşi este rob netrebnic. Nu există libertate în rău.
– Omul respectă libertatea omului?
– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om este o problema a îndumnezeirii oamenilor.
-Ce este eliberarea omului?
– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.
– Dar robia ce este?
– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, lală de le¬gile naturii, faţă de om, robia ignorantei şi, în ultimă analiză, robia morţii.
– Se poate acorda libertate răului?
– Răul are libertate, clar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor, demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Libertatea ce o are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat din lume.
– Poate exista o falsă libertate?
– Dacă poate exista un hristos mincinos, e firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.
Care este raportul între libertate şi autoritate?
– în lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru instabil, numai în Dumnezeu sunt absolute.
– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?
– în primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile stabilite de oameni – dar toate acestea trebuie redefinite şi înţelese în context.
– Care este autoritatea ce dă pondere libertăţii?
– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oamenilor. Numai omul aflat în comuniune cu Dumnezeu, omul îndumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în comunitatea universală.
– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema infailibilităţii omului?
– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil prin certitudinea personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lipsei sale de infailibilitate. Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.
– Ce este deci libertatea omului?
– Este mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii umane şi mai este justificarea omului împărat.
– Care este deosebirea între libertate şi libertăţi?
– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă.
– Care este condiţia universului în raport cu omul?
– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă libertăţii omului. Este un echilibru uimitor între forţe multiple.
Universul material al omului funcţionează la fel cu universul spiritual al omului şi amândouă conduc pe om la Dumnezeu.
– Poate omul să-şi determine singur destinul?
– Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa ele dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu, încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea oamenilor, în aceste condiţii, adepţii antropocentrismului modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.
– Ce este libertatea în viziunea materialismului ateist?
– O farsă, un fel de manifestare a hristosului mincinos. Determinismul materialist culminează în condiţionarea conştiinţei ca un complex de reflexe condiţionate, prin care omul e terminat ca om, ca personalitate, căci nu mai are libertate şi nu mai are sfinţenie în sine.
– Dar materalismul ateu foloseşte idei-forţă ca: libertate, comunism, egalitate, dreptate, materie, popor, ştiinţă, etc.
– Spiritul şi viziunea materialismului ateu pervertesc toate valorile, căci le pun în serviciul egoismului şi tiraniei. Este dovada că valorile umane nu sunt absolute prin ele însele, ci preţuiesc în funcţie de duhul, sensul şi măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul e adevărat, bun şi folositor, în afara Lui, totul este dezastru.
– Cum îşi poate afla omul împlinirea?
– împlinirea omului e în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie în viată. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.
– Va primi lumea creştină a secolului XX viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?
– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tor¬tură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.

http://emilia-corbu.blogspot.ro

 

Libertatea este un mare dar de la Dumnezeu

Într-o temniţă din Germania, un puşcăriaş, condamnat pe viaţă, a ros 10 ani la rând gratia de fier a temniţei cu un mic metal ascuţit, ca până la urmă să reuşească să rupă gratia şi să scape în libertate. O, ce mare dar de la Dumnezeu este libertatea şi cât de mult o doresc cei care au pierdut-o. Aşa este şi cu robia păcatului după cum zice Domnul Hristos: „Tot cel ce păcătuieşte este rob al păcatului şi al diavolului”. Şi omul care este stăpânit de câte o patimă şi a devenit robul acelei patimi şi dacă are răbdare, mai ales dacă roade mereu la patima care-l stăpâneşte, nu se poate să nu scape de ea, prin pocăinţă sinceră, părere de rău pentru păcate, lacrimi fierbinţi, rugăciune, post, oprirea de la chefuri, înfrânarea de la băuturi alcoolice, iată, acestea reprezintă roaderea gratiei.

PV

 

Lagare, inchisori, celule, lanturi si colivii…dar libertatea totusi exista

Trăim într-o lume în care diavolul a făcut din libertate o iluzie, iar captivitatea să fie la modă. Ori încotro ţi se va îndrepta privirea vei vedea: patimi, vicii şi oameni orbiţi. Tot mai mulţi oameni cad în capcanele întinse de diavol, dar nu aceasta este singura problemă; problema majoră este că ei ajung să facă din robie o filosofie de viaţă, uitând ce înseamnă libertatea şi cum se trăieşte ea. Tot mai mulţi sunt prinşi, legaţi, captivi şi totuşi încătuşaţi. Dumnezeu a creat pământul pentru a fi un Paradis, diavolul l-a pervertit transformându-l într-un lagăr pentru oamenii care nu înţeleg libertatea şi nu ştiu cum să o trăiască, înşelându-se zilnic şi trăind o continuă amăgire. Zilnic diavolul îşi trimite robii la munca silnică; şi să învârtă la râşniţă, intrând în acţiune doar atunci când cineva îşi doreşte adevărata libertate şi atunci pentru a-i întuneca şi a le frânge zborul spre aceasta. Deşi în acest lagăr domneşte dezordinea şi dezechilibrul, ele sunt controlate şi întreţinute pentru a menţine dezinteresul şi dezinformarea în privinţa adevăratei libertăţi.

Mai este şi o închisoare cu un regim de detenţie sever în care toţi deţinuţii sunt închişi pe viaţă, închisoarea degradării morale, în ea sunt închişi toţi aceia spre care ne este greu să privim şi ne-am dori să nu existe; unde mai punem că Dumnezeu ne porunceşte să-i iubim. De aceea noi ar trebui să-i acceptăm între noi pe aceşti oameni (dacă ei îşi doresc libertatea) chiar dacă nu aprobăm degradarea şi trăirea lor duplicitară şi imorală. În această închisoare întâlnim şi celula non-valorii, în care te închizi singur crezând că nu valorezi nimic sau că nimeni nu te iubeşte (şi asta poate fi omeneşte adevărat, dar este Unul care te-a iubit, te iubeşte şi te va iubi: Iisus); sau în care te închid alţii prin respingerea, neacceptarea calităţilor tale şi nevalorificarea lor. De condamnarea din această închisoare sau celule nu poţi scăpa decât prin moarte, urmată de o renaştere prin eliberarea oferită de libertatea care va conduce la o regenerare şi revitalizare a vieţii tale trăite libere.

Teoretic avem un loc în care libertatea este la ea acasă, dar practic lucrurile stau foarte îngrijorător pentru că robia s-a infiltrat mult mai subtil şi rafinat chiar şi în acest loc numit Biserica. Marea dilemă pe care o trăim, deşi nu o înţelegem, este aceasta: un rob nu-l poate elibera pe un altul, ci doar un om liber care trăieşte într-o strânsă legătură cu Eliberatorul îl poate aduce pe rob la locul unde i-a fost plătită cauţiunea: Golgota. Toţi robii trebuie să treacă prin acest loc, dar nu ajunge, ci trebuie să trăiască o viaţă de oameni liberi, ori asta nu înţeleg creştinii din ziua de azi deoarece mulţi sunt salvaţi din robia păcatului pentru a cădea în alte capcane şi a intra sub alte robii. Salvaţi din robie; răscumpăraţi prin preţul plătit pe Golgota, mulţi creştini recidivează şi cad în laţuri şi plase mult mai periculoase şi subtile.

Nevegherea şi lipsa unei relaţii strânse cu Răscumpărătorul duc încet dar sigur spre lipsa libertăţi. Diavolul ne presară pe cale tot felul de capcane pe care noi trebuie să le evităm. Una dintre aceste capcane foarte des întâlnite este capcana performanţei religioase. Atunci când tu încerci să ajungi într-o relaţie corectă cu Dumnezeu pe baza performanţelor religioase pentru a împlini şi mulţumi nişte standarde umane, tu încalci direct Legea Harului, iar satan vine şi te leagă cu lanţurile legalismului din care doar sângele lui Hristos şi harul Său îţi aduc slobozenia.

Un alt lucru care ne leagă este funia formalismului care îşi strânge laţul tot mai tare în jurul gâtului celor prinşi. Pentru oamenii prinşi în această legătură a formalismului, tot ce contează este ritualul şi doar ritualul nu şi implicaţiile acestuia care au ca şi efect o relaţie stabilă, principii de respectat şi anumite îndatoriri.

Mai există şi cătuşele nemulţumirii pe care diavolul le poate pune numai unui fiu de rege (dacă este lăsat) pentru ca acesta să nu fie niciodată mulţumit de statura pe care-o are şi tot timpul să murmure şi să cârtească. Cu aceste cătuşe vei trece prin viaţă fără să cunoşti fericirea, fără să cunoşti mireasma libertăţii şi fără să trăieşti viaţa la adevărata ei intensitate.

Poţi fi şi robul fărădelegii nemărturisite prins între zidurile de despărţire pentru care diavolul îţi dă materialul şi pe care tu-l zideşti. Dar nu uita chiar dacă diavolul a reuşit să zidească o mulţime de celule şi de închisori, el nu ştie să facă acoperişul, deci cerul este liber tot timpul.

Ai putea să te închizi singur în colivia slujirii atunci când tu aştepţi mai mult de la oameni decât de la Dumnezeu în domeniul răsplătirii, acceptării şi mulţumirii. Lipsa libertăţii înseamnă atâtea lucruri, dar un ultim lucru este acesta: lipsa aripilor: credinţa şi dragostea cu care să zburăm spre zorile nemuririi. Fără aceste aripi libertatea este un vis, un mit şi o legendă, iar noi suntem materie primă pentru iad.

Mai sus am ilustrat nişte legături ale diavolului care însă pot fi rupte de Fiul lui Dumnezeu. Dar vreau să vă amintesc şi două legături ale lui Dumnezeu care transced în eternitate şi anume funiile dragostei şi lanţurile unităţii. Cine a iubit pe pământ va iubi şi în cer. Sabia sau cheia care taie sau deschide orice legătură a celui rău este dragostea de oameni şi de Dumnezeu.

Olteanu F.

 

Suntem robi propriilor patimi

Avem impresia că astăzi sântem liberi. Este însă adevărat acest lucru? Desigur, nu-i avem pe umerii noştri pe stăpânii din vechime, însă sântem robi, mai mult sau mai puţin, patimilor noastre. Cineva vede ceva la televizor şi spune: „Mâine mă duc să cumpăr lucrul la care s-a făcut reclamă,” fără să aibă însă nevoie de el. Asta se numeşte libertate? Când o femeie vede la televizor pe unii sau pe alții că-şi schimbă îmbrăcămintea după modă, ajunge să spună şi ea: „Nu mă pot duce cu aceeaşi rochie la două nunţi” – este aceasta libertate? Credem teoretic „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul,” însă, în practică, sântem idolatri! Aducem închinare idolilor – fie celui numit modă, fie consumismului, fie bogăţiei, fie altora.

Ahimandritul Epifanie Theodoropulos, Toata viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm,  editura Predania, Bucureşti, 2010 pemptousia.ro

 

Nemultumit de viata ta ?

Credem că pentru a fi fericiţi, avem nevoie de foarte mult…Ne zbatem pentru a exista, ne consumăm pentru nimicuri… Suntem nemulţumiţi de cum arătăm, râvnim după ceea ce nu avem…Credem că viaţa noastră e grea, că nu e frumoasă…Eşti nemulţumit de viaţa ta? În timp ce tu ai amintiri frumoase, alţii nu au decât un trecut dureros. În timp ce tu ai prieteni, alţii trăiesc în singurătate. În timp ce tu te bucuri de căldura unui cămin şi de iubirea unei familii, alţi copii sunt lipsiţi de căldura sufletească. În timp ce tu eşti privit cu respect, altul este privit cu milă sau cu dispreţ. În timp ce tu ignori tot ce e frumos în jur, alţii ar vrea să vadă, dar sunt orbi. În timp ce tu îţi petreci sărbătorile acasă, înconjurat de familie, alţii sunt singuri, pe străzi. În timp ce tu te plângi de copilul tău, alţii ar da orice ca să poată avea un copil. În timp ce ţie nu îţi place la şcoală, alţii ar da orice pentru şansa la educaţie. În timp ce tu adormi cu planuri pentru mâine, altul nu speră să se mai trezească. În timp ce tu ţi-ai pierdut răbdarea şi te cerţi cu omul de lângă tine, alţii ar da orice pentru a întoarce persoanele dragi înapoi. În timp ce tu eşti nemulţumit de casa ta, alţii nu au o locuinţă. În timp ce tu eşti liber şi poţi face ce vrei, alţii au pierdut şansa la libertate. În timp ce tu te plângi de o banală durere, alţii află că mai au doar puţin timp de trăit. În timp ce tu dormi liniştit, alţii îşi petrec nopţile chinuiţi de frământări. În timp ce tu trăieşti, alţii abia supravieţuiesc. Priveşte în jur şi fii recunoscător pentru tot ceea ce ai. Nu uita că după fiecare furtună, urmează un curcubeu.

Irina B.

 

Nu sunt atat de saraca…

Nu sunt atât de săracă încât să nu am ceva de dăruit din puţinul meu.
Nu sunt atât de săracă încât să ţin uşa casei închisă şi să îmi doresc singurătatea.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am o vorbă bună pentru un om care are nevoie de susţinere morală.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am lacrimi pentru a plânge alături de un prieten.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am zâmbete pentru cei care le-au uitat.
Nu sunt atât de săracă încât să nu dau din forţa mea celor aflaţi la pământ.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am o mângâiere pentru un suflet îndurerat.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am gânduri frumoase pentru oamenii din viaţa mea.
Nu sunt atât de săracă încât să nu mai cred în oameni doar pentru că unii m-au minţit.
Nu sunt atât de săracă încât să uit să le fac oamenilor câte o bucurie.
Nu sunt atât de săracă încât să ţin braţele încrucişate în loc să ofer o îmbrăţişare.
Nu sunt atât de săracă încât să nu pot ierta.
Nu sunt atât de săracă încât să stau numai cu mâinile întinse pentru a primi.
Nu sunt atât de săracă încât să îmi vând sufletul pentru lucruri şi bani.
Nu sunt atât de săracă încât să îmi pierd valorile.
Dar cu regret constat că sunt prea mulţi săraci în jur…

 Irina B.

 

Uitam …

Uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte pe care ni le oferă viaţa. Uităm să privim cerul, să observăm stelele, să auzim păsările, greierii, să admirăm pomii, florile, lucrurile frumoase. Uităm să fim veseli, pentru că-i lăsăm pe alţii să ne indispună. Uităm să dăruim, pentru că suntem prea preocupaţi să adunăm. Uităm să legăm prietenii şi uităm să le menţinem. Uităm oamenii care au însemnat mult pentru noi cândva, şi-i uităm pe cei care ne iubesc. Uităm gesturile frumoase făcute de alţii pentru noi, dar nu le uităm pe cele urâte. Uităm să întindem o mână unui suferind. Uităm să zâmbim, să privim cu duioşie, să mângâiem, să îmbrăţişăm. Uităm să spunem „mulţumesc” „te rog” „iartă-mă” „te iubesc”. Uităm să renunţăm la ură, la orgoliu, la invidie şi la toate sentimentele negative. Uităm să fim fericiţi cu ceea e avem, pentru că suntem prea concentraţi cu ceea ce nu avem. Uităm până şi de Dumnezeu pe Care Îl invocăm doar atunci când avem temeri sau neajunsuri. Uităm să iertăm. Uităm să iubim. Uităm să trăim, căci suntem prea ocupaţi să existăm…

Irina B.

 

Un adevar mai putin cunoscut

Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi. Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?

Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea!

Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: Părintele Arsenie a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult. Voi publica în continuare versurile scrise de Mihai Eminescu, închinate Maicii Domnului:

Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Din valul ce ne bântuie
Ne apără, ne mântuie!
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Noi, ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Fii scut de izbăvire
Şi zid de mântuire!
Din neguri te arată,
Senină, dulce clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Iată încă o perlă de duh creştin din poeziile marelui Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”Regretatul preot Constantin Galeriu, care a fost şi întemniţat pentru credinţă, i-a alcătuit marelui Eminescu, din preţuire, un Acatist. Părintele Nicodim Bujor s-a rugat pentru sufletul lui Eminescu şi i s-a arătat marele poet, în chilia lui, şi i-a zis zâmbind: „Acum văd faţa Maicii Domnului în ceruri.” Aceasta pentru că a preamărit-o pe pământ…

 

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lu­crează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?

Dumnezeule Atot­puternic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!

Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine în­sumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atot­puterniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)