RSS

Arhive pe categorii: SUFERINŢA

Sfintenia martirului Costache Oprisan

c-tin-oprisan„Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, ca şi cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (Eugen Măgirescu, în „Moara dracilor”)

Noul mucenic al lui Hristos, Constantin Oprisan, a trăit în această vale a plângerii doar 37 de ani. A văzut lumina acestei lumi la 16 Martie 1921, în satul băcăuan Onceşti. Înzestrat cu un mare talent poetic şi filosofic, după ce a ucenicit o vreme la Freiburg pe lângă cel mai mare filosof al Europei din secolul al XX-lea, Martin Heidegger, este arestat la Cluj în 1948, laolaltă cu floarea studenţimii româneşti, pentru vina de a-L iubi pe Hristos şi a dori o Românie creştină. Deşi nu a aprobat revolta din luna Mai 1946 a studenţilor români din Cluj împotriva regimului revizionist maghiar, a participat la ea, ca lider al studenţilor. Acolo şi-a cunoscut viitoarea soţie, cu care nu a apucat să întemeieze o familie, dar de care a rămas legat în Duhul Sfînt; deşi trecuseră ani buni de la arestarea lui Constantin, ea a ştiut ziua şi clipa trecerii sale din această viaţă. Nu s-a recăsătorit, ci a trăit o viaţă în curăţie şi în neîncetată rugăciune într-o casă din Bucureşti. Şi datorită soţiei sale dimensiunea intelectuală, duhovnicească şi martirică a Mucenicului Constantin Oprişan a ajuns cunoscută peste ocean, prin mijlocirea monahiei Nina Hagopian, autoarea numărului din revista “The Orthodox Word” dedicat în anul 1997 martirului filosof. Constantin Oprişan a lăsat în urmă cariera, tinereţea, soţia, familia şi tot ce înseamnă bucurie şi strălucire lumească pentru a se îmbrăca în slava cea nepieritoare a Crucii, în temniţele comuniste. A adormit întru Domnul la 26 iulie 1958, în hrubele Jilavei.

Pe lângă faptul că Oprişan era unul dintre şefii cu mare răspundere, inteligenţa îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale româneşti. Cu pregătirea lui filosofică şi geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur.

Era fiu de răzeş, din judeţul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoştinţe, acumulate în timpul şederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînţeles cu îngăduinţa admirativă a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, că Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne ţină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară.

Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare.

Eram atât de slăbiţi, mai ales Oprişan, că mă întrebam cum mai avea energie să se mişte, atunci când îşi ţinea prelegerile de istoria filozofiei.

Pe lângă foamea ce ne rodea, mai era şi frigul, pentru că doar seara ni se dădea un pic de căldură.

Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 – martie 1950, era lipsa totală de informaţii, constatare pe care am făcut-o după ce unii camarazi din secţia noastră de muncă silnică, cu condamnări mari, au dispărut de pe secţie; nici măcar nu bănuiam unde erau duşi.

În martie, Oprişan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a vorbit de Nae Ionescu şi de şcoala filozofică românească şi a promis să ţină şi un curs de filozofia culturii. […]

Pe la jumătatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi scoşi din celula 18 şi transferaţi în camera 2 parter, camaradul nostru Iosub Mihai, un tânăr curat ca o fecioară, a avut câteva nopţi la rând mai multe coşmaruri care ne-au dat de gândit.

Visa numai tineri legionari omorându-se între ei, sânge, reproşuri, tineri fugind unii de alţii şi, ceea ce era mai îngrijorător, faptul că noi, cei din celula 18, luam parte la aceste acţiuni, în special el însuşi, eu şi camaradul Oprişan. Timp de câteva zile la rând, dimineaţa, ne povestea aceste vise şi coşmaruri şi, mai mult decât atât, ne spunea că are nişte presimţiri tot atât de sumbre cum le avusese la Iaşi înainte de moartea mamei lui. Era convins că se va întâmpla ceva ieşit din comun şi cu el şi cu alţi camarazi de-ai lui.

Presimţirile lui, datorită curăţiei sale sufleteşti, aveau să se adeverească întocmai, ca şi acelea ale mamei lui, făcute de dânsa cu o zi sau două înainte de a muri, când le-a spus surorilor lui următoarele: „Dragele mamei, voi spuneaţi că Mihai se va face doctor, dar el nu se va face niciodată doctor”. Şi într-adevăr, Mihai Iosub n-a ajuns doctor, pentru că a fost ucis la Piteşti. […]

Nu aveam aşternut, cimentul era gol, iar noi eram aşezaţi pe bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâncam, simţeam parcă ceva nevăzut, făcând rotocoale prin cameră.

N-a trecut nici o jumătate de oră de când am terminat masa, că Prisăcaru, Cantemir şi Virgil Bordeianu s-au apropiat de colţul nostru şi cu un ton marţial ne-au apostrofat: „Bă! Voi mai sunteţi legionari?” Toţi am răspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce să fim altceva, că doar pentru asta am fost condamnaţi!”

Munteanu s-a ridicat şi le-a spus: „Dar dumneavoastră nu mai sunteţi legionari? Pentru ce aţi fost arestaţi şi condamnaţi, nu ca legionari?” Cei trei au răspuns: „Noi nu mai suntem legionari, bandiţilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisăcaru: „Eu nu sunt deţinut de drept comun, ci un deţinut politic, legionar. Iar dacă dumneavoastră nu mai sunteţi legionar, atunci ieşiţi la raport la director, să vă pună în libertate”.

„Banditule, sare Prisăcaru, pe noi o să ne pună regimul în libertate, iar tu o să mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replică: „Aceasta nu o ştii dumneata, dacă eu voi muri în închisoare”.

Soarta le-a fost aşa: Prisăcaru a căzut victimă unei minciuni şi a fost executat, deşi avea o condamnare mică, iar Munteanu a ieşit teafăr din închisoare.

De când intrasem în cameră şi până când cei trei s-au apropiat de colţul nostru, Oprişan, cu firea lui meditativă şi totdeauna reţinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelaşi vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiţi de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – şi le-a strigat: „Pe ei!”

Din clipa aceea şi până spre ziuă mi-am pierdut cunoştinţa. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineaţa în colţul nostru erau numai bălţi de sânge pe ciment. Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunoştinţa atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morişcă şi pat din timpul anchetei. Nici atunci şi nici acum nu ştiu cât ne-au lovit cei 30 de bătăuşi. Mi-amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tinetă, şi atunci mi-am dat seama că nu mai puteam mişca. Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture şi să nu mă doară. M-am târât înapoi, la locul meu şi, pentru că nu vedeam bine, faţa fiindu-mi umflată, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalţi camarazi.

Îmi amintesc doar că se făcuse ziuă şi că lumina soarelui pătrundea în cameră. Am deschis ochii şi când am văzut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arăta nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, feţe negre şi ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea şi hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea să urlu era faptul că izmenele şi cămaşa, din cauza rănilor, se lipiseră de corp.

Am încercat să-mi adun gândurile, să fac un efort de voinţă şi să judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. Îmi amintesc numai că, atunci când s-a împărţit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar dacă ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisăcaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împărţea masă: „Astăzi bandiţii ăştia nu primesc nimic”.

După ce toţi ceilalţi au luat masa, iar noi zăceam întinşi pe ciment ca nişte cadavre, l-am auzit că prin vis pe Prisăcaru dând din nou semnalul: „Pe ei!”

Şi iarăşi cei 30 s-au năpustit asupra noastră şi eu am leşinat. M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coastă, zicându-mi: „Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile să iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat şi am scăpat-o, vărsând pe jos conţinutul. Din nou am simţit picioare în coaste şi am auzit o voce care strigă: „Banditul refuză masa!” Am răspuns că nu o refuz, dar nu pot ţine gamela.

Nu-mi amintesc dacă în după-amiaza acelei zile bătaia s-a repetat. Înclin să cred că cei trei, văzând în ce hal ne aflam, s-au temut să nu moară vreunul dintre noi.

Cimentul fiind rece, parcă îmi făcea bine, potolindu-mi arşiţa ce o aveam pe corp. Nu era loc care să nu mă doară. Sângele închegat şi lipit de cămaşa şi izmene plesnea la cea mai mică mişcare, provocându-mi usturimi insuportabile. Şi atunci am înţeles de ce camarazii mei nu se mai mişcau.

Cei din „comitet” nu ne-au permis să punem nici măcar o batistă udă pe faţă. […]

Îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere.

Am fost ridicaţi de pe beton şi, sprijiniţi, ne-au dus în faţa comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru.

L-au întins pe Oprişan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie.

Apoi am fost luaţi pe rând toţi cei patru rămaşi, Munteanu, Iosub, Comsa şi cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană.

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească şi începutul prăbuşirii a fost inevitabil.

A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ, sub geam.

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”.

La spusele lui Prisăcaru în legătură cu filosofia, mi-am dat seama că Oprişan, Iosub şi cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat şi m-a izbit în fată cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.

Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.

I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.

Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră. Cred că era primul caz de acest fel pe care-l văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele.

În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; şi ce au păţit cei doi bieţi copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei ştiu. Iar Comşa, după ce a fost crunt bătut la tălpi, a fost aruncat în colţ, pe ciment.

Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată şi m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.

În clipa aceea n-am cerut ajutor şi tărie de la Dumnezeu şi am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteţi face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea şi satana s-a folosit de slăbiciunea mea şi m-a împins spre cădere.

Aşa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scară, tot aşa n-am să uit ochii lui Oprişan, pe când zăceam în colţ, pe ciment.

Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comşa, a lui Oprişan şi a celor doi elevi, aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai crudă realitate.

Nu ştiu ce a mai făcut Oprişan după ce m-am despărţit de el; ştiu doar că a fost atât de torturat şi chinuit la Piteşti şi Gherla, că s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

M-am mai întâlnit cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutăm, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare. Singurul dintre cei care m-au torturat pe mine şi a avut remuşcări, venind să-mi ceară iertare, a fost Costache Păvăloaia.

Se zice că prima greşeală este cel mai greu de făcut, pentru că din momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.” (Dumitru Bordeianu –în Mărturisiri din mlaştina disperării)

„Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare, care trebuia el însuşi salvat. Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu Satan, pentru trupul lui Moise: «Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!» (Iuda 9).

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: «Culcă-te!». Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, ce era întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora: «Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Încet, încet! Picătură cu picătură».” (Virgil Maxim, în „Imn pentru crucea purtată”).

„Constantin Oprişan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii şi în fiecare dimineaţă trebuia să-şi facă toaleta plămânilor. În prima dimineaţă a tras cum a putut el tineta în faţa patului, că nu se putea da jos din pat şi a început să-şi facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă uşă, chiar aproape de el, şi am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăţi de carne, aproape bucăţi de plămân. (…) Apoi între mine şi el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toţi. Costache era un om de mare înălţime sufletească, cu o inteligenţă fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese şef în Frăţiile de Cruce, dar asta nu era important atunci pentru noi! Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Şi intelectual ne-a ajutat foarte mult, şi prin tot ceea ce a făcut…

Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieşea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Îşi spunea rugăciunile, şi ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească şi dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torţionarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos. (…) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torţionar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învăţat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel.

Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: «Ghiţă! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii. (…)

Marcel plângea, Iosif plângea, toţi plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop şi i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la uşă şi am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet şi predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul şi eu cu Iosif am scos targa afară în curte. Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereţi; sub trupurile noastre, saltelele erau putrede. Aşa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie şi prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprişan şi să ieşim afară.

Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii, şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur.

L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: «Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!». Aşa l-am lăsat pe Costache, strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea…” (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/12/23/sfintitul-mucenic-si-martir-constantin-oprisan-studentul-lui-martin-heidegger-crimele-ministerului-de-interne-din-romania-si-securitatii-comuniste-ba-filosofule-legionar-tu-nu-pleci-viu-de-aic/

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Decembrie 2017 în SUFERINŢA

 

Durerea mea

wallup.netMi s-a uscat condeiul căci nici el nu mai știe
Durerea s-o aștearnă în versuri pe hârtie.
Mă uit pe geam și plouă, și totu-i mohorât –
Tot ce-mi plăcea odată, acum îmi e urât.

Mă-mpac cu mine însămi și-ncerc să mă-nfrățesc
Cu suferința toată și chiar să o iubesc.
Ei râd de-a mea durere și zic că nu e grea –
O, știu cât greu e-n lume, dar e durerea mea.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Noiembrie 2017 în ELENA J., SUFERINŢA

 

Care sunt caracteristicile vizibile ale demonismului?

Două mai ales: sadismul rece şi răutatea gratuită. Sadicului nu-i trebuie nici bucate alese, nici băutură, nici bani, nici satisfacţii trupeşti. Un singur lucru îl poate mulţumi şi bucura: suferinţa aproapelui său, priveliştea acestuia chinuindu-se, perpelindu-se, zbătându-se de moarte într-o cât mai lungă agonie. Păcătosul comun măcar fură, denunţă, ucide, înşeală cu o oarecare (netrebnică) motivare logică: să-i fie lui mai bine, să mănânce, să bea, să agonisească mai mult ş.a.m.d. Dar sadicul lucrează dezinteresat, el nu caută un profit material, singura voluptate pe care o poate gusta e spectacolul suferinţei celuilalt, spectacol pe care-l priveşte la rece, cu inima îngheţată.

La rece şi îngheţat! Dante în Infernul presupune în iad, dincolo de vipii, flăcări, foc, apă clocotită şi smoală fierbinte, un miez care-i un imens bloc de gheaţă. Acolo, în centrul iadului, sălăşluiesc în veci de veci Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar (Dante era ghibelin moderat), precum şi Iuda. Sufletul sadicului, al demonizatului este un asemenea bloc de gheaţă. Răutatea lui este gratuită: nu urmăreşte o satisfacţie personală ci numai obţinerea spectacolului desfătător între toate; suferinţa cât mai completă a semenului.

Pr. Nicolae Steinhardt

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 Octombrie 2017 în SUFERINŢA

 

Omul plin de sine insusi devine depresiv

hrisostom-filipescu-750x335Deprimare, mâhnire, deznădejde. Când eşti plin de tine însuţi devii depresiv. Depresia apare când Dumnezeu lipseşte. Depresia apare când vrei tu. Tu neglijezi totul. Tu dispreţuieşti totul. Tu vrei să fii aşa. În depresie substanţele din creierul nostru se modifică.

Depresia este o boală ca rezultat al unor păcate din viaţa noastră. Depresia devine nevrotică şi apoi psihotică. Persecuţii mistice. Trebuie ştiut faptul că tratamentul nu funcţionează ca o baghetă magică şi că, atâta timp cât factorii care au declanşat depresia nu sunt îndepărtaţi sau gestionaţi corect, rezultatul nu este cel aşteptat. În consecinţă, există toate şansele ca, şi după vindecarea unui episod depresiv reactiv, acesta să se repete la un interval de timp.

Nevoia îi apropie pe oameni. Mici gesturi de iubire şi apropiere faţă de ceilalţi. Să fim lumini aprinse care va birui depresia. Un cuvânt, un sfat, o îmbrăţişare, masajul terapeutic, lectura, filmele, muzica motivaţională, odihna, relaxarea, gândurile pozitive şi optimiste, ieşirea în aer liber, sportul, camere bine aerisite şi luminate, ceaiurile, reducerea alcoolului, a cofeinei, a stresului şi a factorilor favorizanţi stărilor apăsătoare ajută să ieşim din labirintul anxietăţii. Cântaţi, fluieraţi. Saul a primit cântarea să se vindece de tristeţe. Muzica este leac pentru multe lucruri.

Toţi avem probleme. Modul în care reacţionăm la problemele vieţii devin probleme. Dacă te superi, trece? Nu, ci ai deja două probleme. Schimbaţi logica pierderii. S-a pierdut şi gata. Viaţa este un dans între cutremur şi echilibru. Orice cutremur aşează lucrurile, le decantează, reaşează valorile.

Aşadar, depresia şi bucuria se molipsesc. Eşti valoros nu pentru că ai luat 10, ci pentru că te-ai născut. Bucură-te de viaţă şi de minunea de a fi! Totul se poate repara în afară de moarte!

Pr. Hrisostom Filipescu, ortodox.me

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 1 Octombrie 2017 în SFATURI, SUFERINŢA

 

Fiecare om actioneaza potrivit cu ce este el

Părinte, e corect ca cineva să-mi facă orice dorește?

Una dintre marile și am putea spune, unicele binefaceri ale chinoviei (sau a viețuirii într-o familie mai mare) este că trăiesc împreună mulți oameni, astfel încât fiecare, având un caracter diferit, poate să devină o stâncă în viața ta. Unul cu ocara, altul cu disprețul, al treilea cu observațiile, al patrulea cu refuzul, toți nu fac nimic altceva decât să te pregătească, să te desăvârșească, să-ți deschidă gura inimii ca să poți să te umpli de Sfântul Duh.

Dacă nu există astfel de oameni, atunci nu poate fi vorba să faci ceva în chinovie (în viața ta duhovnicească). De aceea, Părinții – un motiv este și acesta – voiau ca, înainte de a merge cineva la pustie, să treacă prin chinovie și să facă ascultare și supunere.

Dacă omul nu a învățat să se bucure când i se împotrivește, când îl ceartă, când îl ocărește altul, de îndată ce va ajunge la liniște, va deveni bucuria dracilor. Dacă nu poate să suporte obștea, îl va suporta pe cel viclean care poate să-l înșele?

Dar dacă fratele meu nu are dreptate, e corect să-mi facă orice vrea?

Desigur, este corect și normal, pentru că omul acționează potrivit cu caracterul lui. După cum lampa luminează, după cum solul susține, după cum pereții ocrotesc de soare și de vânt, tot așa fiecare om acționează potrivit cu ce este el. Cel nervos se va enerva, cel blând se va purta cu tine cu blândețe, cel bine-crescut îți va vorbi frumos, în timp ce bădarnul e normal să-ți vorbească urât.

După cum la cel bine-crescut nu poți găsi bădărănie, tot așa nici de la bădăran nu poți aștepta politețe. Fiecare își exprimă prin purtarea sa prisosul inimii lui (Mt.12, 34). Nu poate da altceva, nu se poate să-ți dea ceea ce vrei tu.

Dacă unul știe să vorbească numai cu furie înseamnă că așa-i universul lui sufletesc. Când eu vreau să mi te porți corect e ca și cum aș spune luminii: „Oprește vântul!” sau mesei: „Vorbește!

Omul se exprimă la fel ca tatăl său, ca mama sa, potrivit cu moștenirea lui, cu viața pe care a trăit-o până acum. Toate acestea cad pe mine. Ceea ce pot eu să fac este să-l accept pe fiecare așa cum este, mai ales când mi se împotrivește, pentru că asta poate să mă facă sfânt.

Arhim. Emilianos Simonopetritul, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 Iulie 2016 în SUFERINŢA

 

La iubire se ajunge doar prin suferinta

Dumnezeu cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercaţi de către Dumnezeu, iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioşiei şi dăruirii faţă de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri. Aş voi aici să ating o problemă cât se poate de însemnată , despre care totuşi nu ştiu deloc cum să mă exprim. Nu aflu nici cuvinte, nici căi de a lămuri această temă. De este cu putinţă, încercaţi să mă înţelegeţi din următoarele neputincioase cuvinte.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trece prin astfel de suferinţe, pe care cel ce nu are o credinţă adâncă în Dumnezeu nu le-ar putea răbda, ci s-ar îmbolnăvi sufleteşte. Din credinţa adâncă şi din dragoste se naşte marea bărbăţie despre care vorbeşte Stareţul. Este bărbăţia ce izbăveşte omul de a se îmbolnăvi când întâlneşte lumea duhurilor rele.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu ştie aceste suferinţe, dar, în ciuda experienţei lor, nu numai că rămâne normal, adică îşi păstrează putinţa stăpânirii de sine, putinţa controlului de sine logic şi moral, şi tot ce se poate numi semn al normalităţii, ci câştigă în plus şi un neasemuit mai mare adânc şi subţirime a acestor putinţe decât se observă la omul de rând.

Cuviosul Siluan Athonitul, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 Iunie 2016 în IUBIREA, SUFERINŢA

 

Azi sunt fericit! Prin Hristos iubesc pe toti!

În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”. La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi.

Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întîi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…

Valeriu Gafencu, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Ianuarie 2016 în SUFERINŢA