RSS

Arhive pe categorii: SUFERINŢA

Fiecare om actioneaza potrivit cu ce este el

Părinte, e corect ca cineva să-mi facă orice dorește?

Una dintre marile și am putea spune, unicele binefaceri ale chinoviei (sau a viețuirii într-o familie mai mare) este că trăiesc împreună mulți oameni, astfel încât fiecare, având un caracter diferit, poate să devină o stâncă în viața ta. Unul cu ocara, altul cu disprețul, al treilea cu observațiile, al patrulea cu refuzul, toți nu fac nimic altceva decât să te pregătească, să te desăvârșească, să-ți deschidă gura inimii ca să poți să te umpli de Sfântul Duh.

Dacă nu există astfel de oameni, atunci nu poate fi vorba să faci ceva în chinovie (în viața ta duhovnicească). De aceea, Părinții – un motiv este și acesta – voiau ca, înainte de a merge cineva la pustie, să treacă prin chinovie și să facă ascultare și supunere.

Dacă omul nu a învățat să se bucure când i se împotrivește, când îl ceartă, când îl ocărește altul, de îndată ce va ajunge la liniște, va deveni bucuria dracilor. Dacă nu poate să suporte obștea, îl va suporta pe cel viclean care poate să-l înșele?

Dar dacă fratele meu nu are dreptate, e corect să-mi facă orice vrea?

Desigur, este corect și normal, pentru că omul acționează potrivit cu caracterul lui. După cum lampa luminează, după cum solul susține, după cum pereții ocrotesc de soare și de vânt, tot așa fiecare om acționează potrivit cu ce este el. Cel nervos se va enerva, cel blând se va purta cu tine cu blândețe, cel bine-crescut îți va vorbi frumos, în timp ce bădarnul e normal să-ți vorbească urât.

După cum la cel bine-crescut nu poți găsi bădărănie, tot așa nici de la bădăran nu poți aștepta politețe. Fiecare își exprimă prin purtarea sa prisosul inimii lui (Mt.12, 34). Nu poate da altceva, nu se poate să-ți dea ceea ce vrei tu.

Dacă unul știe să vorbească numai cu furie înseamnă că așa-i universul lui sufletesc. Când eu vreau să mi te porți corect e ca și cum aș spune luminii: „Oprește vântul!” sau mesei: „Vorbește!

Omul se exprimă la fel ca tatăl său, ca mama sa, potrivit cu moștenirea lui, cu viața pe care a trăit-o până acum. Toate acestea cad pe mine. Ceea ce pot eu să fac este să-l accept pe fiecare așa cum este, mai ales când mi se împotrivește, pentru că asta poate să mă facă sfânt.

Arhim. Emilianos Simonopetritul, manastireasuruceni.md

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 Iulie 2016 în SUFERINŢA

 

La iubire se ajunge doar prin suferinta

Dumnezeu cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercaţi de către Dumnezeu, iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioşiei şi dăruirii faţă de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri. Aş voi aici să ating o problemă cât se poate de însemnată , despre care totuşi nu ştiu deloc cum să mă exprim. Nu aflu nici cuvinte, nici căi de a lămuri această temă. De este cu putinţă, încercaţi să mă înţelegeţi din următoarele neputincioase cuvinte.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trece prin astfel de suferinţe, pe care cel ce nu are o credinţă adâncă în Dumnezeu nu le-ar putea răbda, ci s-ar îmbolnăvi sufleteşte. Din credinţa adâncă şi din dragoste se naşte marea bărbăţie despre care vorbeşte Stareţul. Este bărbăţia ce izbăveşte omul de a se îmbolnăvi când întâlneşte lumea duhurilor rele.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu ştie aceste suferinţe, dar, în ciuda experienţei lor, nu numai că rămâne normal, adică îşi păstrează putinţa stăpânirii de sine, putinţa controlului de sine logic şi moral, şi tot ce se poate numi semn al normalităţii, ci câştigă în plus şi un neasemuit mai mare adânc şi subţirime a acestor putinţe decât se observă la omul de rând.

Cuviosul Siluan Athonitul, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 Iunie 2016 în IUBIREA, SUFERINŢA

 

Azi sunt fericit! Prin Hristos iubesc pe toti!

În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”. La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi.

Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întîi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…

Valeriu Gafencu, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Ianuarie 2016 în SUFERINŢA

 

Suferinta …

Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou, intitulat „Valea Plângerii”. Tabloul înfăţişează o vale împrejmuită cu stânci, în care se află o mulţime de oameni în suferinţă; toţi au feţele scăldate în lacrimi, asupra tuturor apasă un jug de dureri nemaipomenite, dar iată că între nenorociţii aceştia este un bărbat îmbrăcat în veşmânt alb cu o cruce pe umeri. Este Iisus. El face semn mulţimii să-L urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre Cruce şi spre Domnul Slavei, pe drumul strâmt şi pietros spre care arată Mântuitorul cu mâna, iar mai departe, la capătul drumului, se zăreşte o grădină plină de flori strălucind în soarele de primăvară.

Prin acest tablou pictorul vrea să dea grai adevărului că Iisus este marele mângâietor în suferinţă. Dar prin ce mijloace îi mângâie Mântuitorul pe credincioşii Săi? Prin cele două privelişti pe care le deschide înaintea ochilor lor: privirea spre Golgota, spre Crucea Lui, spre suferinţele Lui şi cealaltă reprezintă viaţa veşnică, grădina raiului.

PV

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 August 2015 în SUFERINŢA

 

Celor singuri …

Nietzsche spunea cu nemărginită tristeţe „oricine îl mai are pe Dumnezeu drept însoţitor nu va cunoaşte singurătatea de care am eu parte”, cuvinte ce ar trebui scrise pe toate suliţele ateilor pentru că la atât se reduce viaţa omului fără Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că un creştin sincer nu va avea parte niciodată de singurătate. Fără pustiu nu se poate pentru că nu te poţi cunoaşte niciodată bine în mijlocul unei mulţimi. Dar pustiurile vor fi trecătoare ca şi simţămintele că uneori eşti abandonat de divinitate şi nu mori niciodată singur… „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii”. Nu dacă, ci sigur vom trece pe acolo dacă nu pune Dumnezeu capăt nedreptăţii declanşând răpirea.

Întorcându-mă la singurătate, Stendhal scria că totul se poate dobândi în singurătate, în afară de caracter. De aceea chiar atunci când simţi nevoia să te retragi din lumea zgomotoasă şi trădătoare să nu uiţi că doar acolo te poţi forma prin durul proces al şlefuirii. Dumnezeu îţi va scoate în cale oameni care n-au alt rol decât acela de a-ţi crea probleme care să te ajute în final să creşti. Nici unui călugăr nu i s-a furat în pustia Egiptului ceasul de pe mână. În baia de mulţime se pot întâmpla multe şi când ieşi de acolo, să ieşi mai sărac pământeşte, dar mai îmbogăţit sufleteşte.

Singurătatea creştină e frumoasă pentru că ştii că e trecătoare şi autoimpusă, ceva de genul butoiului lui Diogene în care el s-a ascuns, dar pe care strategic l-a amplasat într-o piaţă publică. Singurătatea fără Dumnezeu e veşnică, are iz de nebunie şi sinucidere şi e blestemul final pentru orice om ce s-a vrut a fi suficient lui însuşi.

Vladimir P.

 
2 comentarii

Scris de pe 30 Mai 2015 în SUFERINŢA

 

Din leagan incepe calvarul

Din leagăn începe calvarul,
În plâns şi suspin te-ai născut,
Din leagăn te-neacă amarul,
Prin plâns, te-ai făcut cunoscut.

Încearcă părinţi să te-aline,
Cu dragostea lor te-nconjor,
O viaţă trudesc pentru tine,
Prin tine trăiesc, şi-apoi…mor.

Copilăria e-o dulce-amăgire,
Necazurile trec prin părinţi,
Viaţa-ţi apare ca o fericire,
Cu îngeri şi demoni cuminţi.

Când al lumii sens îl dezlegi,
Şi rostul vieţii ţi-apare,
Te revolţi şi refuzi să-nţelegi,
Că tot ce e viu, cândva… moare.

Cât părinţii trăiesc, tu nu-i vezi.
Tot mai des, sfatul lor, nu-ţi convine,
Când se plâng că li-i greu, nu îi crezi,
Nu ai timp, nici de ei, nici de tine.

Când dispar, te trezeşti întrebând:
-Unde sunteţi, acum, dragi părinţi?
-Au plecat tăcuţi, lăcrimând,
Aşteptând ca să vii, să-i alinţi.

Răscolind în trecut, amintiri,
Cauţi sens unor gesturi pripite,
Doar acum înţelegi tălmăciri,
Prea târziu, să mai fie rostite.

Amintirile dor, strigă-n noi,
Remuşcările-ţi ţin companie,
Timpul nu se întoace-napoi,
Dintre morţi, doar Iisus mai învie.

La al vieţii hotar, îţi petreci,
Rubedenii, prieteni, duşmani,
Cine pleacă, plecat e în veci,
Existenţa n-o cumperi cu bani.

Te duci şi tu, sărman muritor,
Toate rămân cum au fost,
În viaţă, totul e trecător,
Chinul ţi-a fost fără rost.

Traian Calancia

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 Aprilie 2015 în SUFERINŢA

 

Nimeni nu ma crede, nimeni nu ma-ntreaba

Nimeni nu mă crede, nimeni nu mă-ntreabă,
De ce plâng uscate, firele de iarbă?
De ce, stă pe-o cruce, scris numele mamei…
Ce dureri ascund, în căuşul palmei?

Vântul, de ce-i slobod şi ne- îngrădit.
De ce-i palid cerul, către asfinţit?…
Roua, de ce-i rece, timpul, de ce curge…
Dorul greu de mama, de ce, mă ajunge?

Pasărea când cântă, de ce, mă-nfioară…
Cum ar fi, să fie veşnic primăvară?
Cine ţine norul, plin de apă sus…
Copilul din mine, unde stă ascuns?

Cum adoarme pruncul, când il pui la sân
Şi, de ce copiii… copii nu rămân?
De ce floarea-n floare… şi se vestejeşte?
Când o strig pe mama, de ce, nu –mi vorbeşte?

De ce gându-mi umblă, prin văzduh, hoinar
Şi, orice speranţă, pare în zadar…
De ce, când se -nnoadă lacrimile-n barbă,
Nimeni nu mă crede, nimeni nu mă-ntreabă?…

Mariana Adascalitei

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Februarie 2015 în SUFERINŢA