RSS

Arhive pe categorii: VEŞNICIE

Reactiile omului fata de moarte in optica lui Freud

sub pamantul

Moartea, pe care majoritatea o considerăm a fi marele necunoscut, sau nenorocirea cea mai gravă care s-ar putea abate asupra noastră, a fost numită de Freud scopul vieţii. Moartea este totuşi ceva de care ar trebui sa fim conştienţi cu toţii, doar cu toţii suntem datori să trecem prin ea. Avem reacţii diferite faţă de moarte, în funcţie şi de situaţii, atitudinile noastre putînd avea diverse consecinţe.

Propria moarte: în inconştientul nostru, suntem nemuritori

Este imposibil să ne imaginam propria moarte, pentru că, susţine Freud, atunci cînd încercăm ne dăm seama că suntem de fapt prezenţi acolo. Asistăm la propria moarte, atunci cînd ne-o imaginăm. Nu putem concepe cum ar fi să fim cu adevărat morţi, inexistenţi, fără a putea, spre exemplu, gîndi sau vedea. Nu putem accepta ideea propriei morţi, în adîncul nostru nu credem în propria moarte. Aşa cum spune Freud, în inconştient, cu toţii suntem convinşi de propria nemurire. In inconştient, nu există timp, nu există sentimentul trecerii acestuia sau al unei cronologii. Acest sentiment inconştient cum că nimic nu ni s-ar putea întîmpla nouă înşine ar fi sursa comportamentului eroic.

Frica de moarte

Din moment ce nu am trecut pînă acum prin experienţa morţii şi dat fiind că propria moarte nu este înscrisă în inconştientul nostru, nu ne-am putea teme de moartea în sine, crede Freud. Atunci cînd spunem că ne temem de moarte, de altceva ne-ar fi de fapt frică – spre exemplu, de abandonare, de castrare. Cauza acestei frici ar putea fi şi diferite conflicte nerezolvate. De asemenea, frica de moarte ar putea fi rezultatul unui sentiment al vinovăţiei. Teama de moarte însă ne stăpîneşte mult mai des decît suntem conştienţi.

Reacţii faţă de moartea altcuiva

În general avem grijă să nu vorbim despre moartea cuiva atunci cînd persoana respectiva, aflată sub această sentinţă, ne-ar putea auzi. Cînd ne gîndim la moartea altcuiva ne simţim răutăcioşi sau reci, mai ales dacă ar urma să cîştigăm ceva de pe urma morţii acelei persoane. Numai copiii ameninţă ‘cu neruşinare’ pe altcineva, chiar şi pe cei apropiaţi, cu posibilitatea morţii. Atunci cînd cineva moare, încercăm de obicei să reducem moartea respectivă la o întîmplare, dînd vina pe vreun accident, pe vîrstă, boală etc.

Freud observă că avem tendinţa de a da dovadă de o atitudine admirativă faţă de persoana care a murit, de parcă ar fi îndeplinit o sarcină foarte dificilă, şi chiar ajungem pînă la a trata morţii cu mai mult respect decît pe cei vii.

Reacţii faţă de moartea străinilor sau duşmanilor

Omul primitiv nu simţea nici un fel de remuşcare la moartea altcuiva. Nu ezita nici să treacă la acţiunea uciderii celor pe care îi ura, el urmîndu-şi instinctul pur şi simplu. În afară de faptul că am dezvoltat principii morale faţă de uciderea cuiva, noi, cei de azi, oamenii civilizaţi, acceptăm moartea străinilor sau duşmanilor şi-i condamnăm la moarte (dar fără să trecem la fapte) fără şovăire, asemenea omului primitiv.

Sentimente ambivalente faţă de moartea celor dragi

Omul se poate confrunta cu sentimente ambivalente faţă de moartea celor dragi. El poate să-i vadă pe cei dragi ca pe o posesiune interioară, dar şi, parţial, ca pe nişte străini sau duşmani. Cu foarte puţine excepţii, şi în cele mai apropiate relaţii ale noastre este prezentă o mică ostilitate care duce la o dorinţă de moarte inconştientă.

Astfel de sentimente ambivalente pot produce o nevroza. Freud dă ca exemple îngrijorarea exagerată faţă de siguranţa celor apropiaţi şi auto-reproşurile nefondate în legătura cu moartea cuiva drag.

Dorinţa de moarte

Deşi inconştientul omului civilizat nu duce la îndeplinire acţiunea de ucidere, el o gîndeşte şi o doreşte. Scopul acestor dorinţe de moarte este ca noi să scăpăm, în inconştient, de oricine ne stă in cale sau ne-a ofensat ori rănit in vreun fel. În expresia ‘Să-l ia dracu”, dracul este echivalentul morţii, spune Freud. Pentru inconştientul nostru, aşa cum era odată pentru codul antic al Atenei, al lui Draco, nu exista altă pedeapsă pentru crimă decît moartea.

Deşi moartea este ceva natural, noi încercăm să suportam gîndul ei în mai multe feluri şi reacţionăm diferit faţă de ea. Diferitele noastre reacţii faţă de moarte pot explica anumite comportamente sau apariţia unor credinţe precum acelea în viaţa de după moarte. Desigur, de cele mai multe ori majoritatea credinţelor, atitudinilor sau sentimentelor legate de moarte îşi au sursa in inconştientul nostru.

psihanaliza.org

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 aprilie 2018 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Ce se petrece dincolo de mormant?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 ianuarie 2018 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Multa lume habar nu are pentru ce traieste

În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește.

Trăim deja de ceva vreme o prăbușire a valorilor vieții. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească. Tot ceea ce s-a cucerit de veacuri, este acum insultat, batjocorit, călcat în picioare. Nici o emoție, nici un sentiment, nici un respect pentru tot ceea ce este sfânt. Grabnică și brutală consacrare a tuturor aici și acum. Nu am venit în seara aceasta să vă dăscălesc, să fac pe învățătorul, sau predicatorul, sau pe pedepsitorul și procurorul. Am venit să depun în fața voastră smerit durerea mea, dragostea mea și cugetul meu sincer.

A uitat, așadar, omul contemporan scopul principal al existenței lui. A considerat că este pe pământ nemuritor. S-a legat puternic de materie, de bani, de agoniseli, de lucruri. A socotit samavolnicia libertate, necredința, progres, înșelarea, deșteptăciune, păcatul, eliberare, cinstea, prostie. A intrat în viața modernilor răzvrătirea, îndoiala, suspiciunea, contestarea, respingerea. A fost îndumnezeită lăcomia banilor, adorarea trupului, înălțata iubire de slavă. A fost înfrumusețată ipocrizia.

În mijlocul acestui climat, Biserica a fost considerată deranjantă. Astfel, scandalurile existente ale reprezentanților ei care au greșit au fost exagerate și umflate, altele au fost căutate, întreținute, menținute, astfel încât lumea să se indigneze și numai că vede pe cineva în rasă pe drum. Biserica nu este o prăvălie mică. Biserica a existat mai înainte de noi și cu siguranță va exista și după noi. Sufletul caută lumina dincolo de lumina soarelui sau cea tehnică. Conștiința agonizează. Ființa fiecărui om serios caută izvoarele curate ale apelor ca să înseteze cu adevărat. Diferitele rețete pentru plăcerea vremelnică au oferit în final un chin imens.

Mulți oameni sensibili ai vremurilor noastre se închid în ei înșiși și dacă nu aiurează sau melancolizează, monologhează meditativ pentru o atât de violentă schimbare a vremurilor. O stare fără ieșire domină discuțiile. Orașul a devenit întunecat și neprimitor. Satele sunt considerate foarte mici și fără bucurie. Mediul înconjurător a devenit zgomotos, poluat, tulburat. Oamenii, individualiști, capricioși, nervoși, superficiali, grăbiți. Nevrednicie în politică și corupție la politicieni. Conducătorii bisericești vociferează și amenință, în timp ce alții păstrează tăcerea și rămân ascunși. Artiștii sunt atrași de modă, iar oamenii de știință de înfumurare. Ca o constatare finală și dureroasă, o stare generală de stricăciune care dă amărăciune, întristare, durere adâncă.

Omul contemporan a înnebunit după realizările tehnologiei. Cum remarcă un înțelept eseist „Omul contemporan a aruncat undeva cele folositoare interesului personal al ideilor și al credințelor și și-a arătat adevărata față, o față pe care o strălucită civilizație – care (nu trebuie să o ascundem) e pe moarte în zilele noastre – a dezumanizat-o cu străduință” (Kostas Hatziantoniou). Și capitalismul și socialismul au spus multe neadevăruri și au făcut multe făgăduințe că toți vor fi egali, capabili, fericiți și bogați. În curând lumea a fost dezamăgită jalnic. A înțeles iute că a fost înșelată. Conducerile politice s-au arătat destul de nesincere.

Corupția a devenit un fenomen general. Nimeni nu se aștepta la o atât de iute transformare a tuturor. Locul principal în casă îl are dumnezeul-televizor. A luat locul vechii vetre și a iconostasului. Rămâne neadormit precum candela. Să lumineze și să întunece, să pervertească, să prefacă, să hipnotizeze, să plăsmuiască idei noi, o nouă morală, o nouă stare a vieții. Ca să te impui și să domini trebuie să fii numai tânăr, frumos și bogat. Nu mai vorbim despre moravuri, despre valoare, caracter, cuviință și celelalte. Craincii au devenit procurori și călăi. Emisiunile prezintă neîncetat despre eliberarea homosexualității, conviețuirea liberă, avorturi, ba încă și narcoticele libere. Nenorocitul om își închipuie că este eliberat deplin prin anarhie și lipsa de control. Își reduce la tăcere conștiința, își întunecă mintea, își înnăbușă sentimentele, se aruncă nebunește în bucurarea de materie, ca într-o stranie sărbătoare a stricăciunii și corupției.

 Corupția a venit odată cu înstrăinarea omului de Dumnezeu și de aproapele. S-a pierdut adâncul înțeles al vieții. Antagonismul, concurența neloială, protagonismul înfumurat au adus după sine goluri lăuntrice, sfâșieri puternice persoanei umane. „Acum este criză”. „Iată acum vremea potrivită, iată acum vremea mântuirii”. Este nevoie de sinceritate, seriozitate, vitejie, ajutor imediat. Nu mai este timp pentru îndreptățiri și amânări. Nu ne folosesc la nimic acuzațiile, strigătele, pedepsirile. Să punem luminile pe noi înșine. Să ne privim drept în ochi, întregi, fără ocolișuri și prologuri lungi. Mijloacele media de informare în masă pun neîncetat și puternic luminile pe alții. Le place critica ușuratică și nu severa autocritică. De obicei, ne comparăm cu cei mai răi. Cei imorali vorbesc despre morală, cei netămâiați despre epurarea Bisericii. Retori moraliști vociferează deranjant și zilnic de la canalele de televiziune despre corupție, ca să se relaxeze și să primească felicitări pentru cât de frumos au spus-o.

Corupția este în adâncul sufletului omului. Acolo trebuie poziționată problema. Să nu căutăm departe de noi ceva care este înlăuntrul nostru. Hristos a insistat pentru privegherea lăuntrică, autocritica, introspecție, autocunoaștere, prihănirea de sine, auto-condamnarea. Libertatea este în principal să faci tu ceea ce vrei cu tine însuți și nu El. Vitejie este să-ți biruiești patimile tale. Omul astăzi, îngăduiți-mi să o spun este liber numai prin închipuire. Socotește că este bine, în vreme ce nu este bine deloc. Acest lucru este o nenorocire înfricoșătoare. Acest om erudit, liber și important, adeseori se amăgește pe sine și se autoironizează. Este atras de superstiții, crede în soartă, în destin, în ursită, magie, horoscoape, citirii în stele.

Monahul Moise Aghioritul, manastireasuruceni.md

 

 
2 comentarii

Scris de pe 29 august 2017 în VEŞNICIE

 

Particule de timp

132239-clepsidraExistă oameni care sunt la fel ca timpul. Se cred veșnici, puternici, mari și de neatins. Singura asemănare între timp și om este că trec. Azi ești în fotoliu stăpân pe telecomandă, mâine la capelă. Cei mai mulți nu realizează că o clipă este distanța între fericire și durere, de data asta veșnică.

Toți pierdem lucruri în viață. Cel mai dureros e când pierzi oameni. Al doilea lucru dureros este când pierzi timp și realizezi. Îți dai seama că nu mai poți schimba ceva. Seneca spunea că îți petreci cea mai mare parte a vieții făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei nefăcând nimic. Ce rămâne mai dăm și lui Dumnezeu.

Imperiile de-a lungul istoriei au fost măcinate și ele de timp. Ce este azi prezent, mâine e trecut. Totul se duce. Singurul timp valorificat este cel împărtășit cu Dumnezeu și cu cei de lângă tine. Biserica a ajuns și ea să fie sclava timpului nevalorificat. Pe mulți plictisește. Ea care ar trebui să fie trambulina spre veșnicie, ar trebui să bată măr timpul. Dar nu, mulți dorm undeva între prezent și veșnicie cu ochii la ceas. De parcă în secundele în care nu ești la biserică ai ceva mai important de făcut.

Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp, așa spunea Einstein. Deci Îi putem da lui Dumnezeu ce e al Lui fără teamă. Va exista mereu prea mult timp pentru ce e al nostru. Timpul este un dar care trebuie valorificat azi, mâine ar putea fi târziu.

Alexandru F.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 mai 2017 în VEŞNICIE

 

Daca ati sti cat de mult cer ajutor cei adormiti…

Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei.

Îți voi istorisi aici o vedenie a unui episcop pe care am auzit-o din gura lui, episcop cu care am împreună-liturghisit în urmă cu câțiva ani. Spunea că era un preot care fusese biruit de vin și de aceea se îmbăta. Iar aceasta s-a petrecut mulți ani la rând. În celelalte însă era un preot virtuos și evlavios. Într-una din zile a băut vin, după obicei, și s-a îmbătat. Apoi, mai înainte de a se trezi bine, a mers și a liturghisit, dar cu îngăduința lui Dumnezeu i-a căzut jos din Sfântul Trup și Sânge al Domnului. Sărmanul a înghețat de spaimă, gândindu-se la canonul aspru pe care avea să-l primească de la episcopul său. După ce s-a mărturisit episcopului, acesta i-a spus:

„Mergi și te voi anunța când să vii ca să-ți dau canon”.

Și pe când episcopul a luat în mână condeiul ca să semneze caterisirea, fiind el singur, a avut deodată o vedenie. Se făcea că vede înaintea sa o mulțime mare de oameni de tot felul, de toate vârstele și rânduielile. Episcopul a rămas uimit și l-a cuprins frica de ceea ce vedea. Atunci toți acei oameni i-au spus într-un glas:

„Preasfințite, să nu-l puneți la canon pe preot, să nu-l caterisiți”.

După aceasta s-au făcut nevăzuți.

Episcopul trimite preotului înștiințare să vină la el, iar acesta a venit tremurand, căci se gândea la caterisirea lui. Episcopul îl întreabă:

– Ia spune-mi, pomenești multe nume la Liturghie?

– Stăpâne, la Proscomidie pomenesc multe nume, de la împărat până la sărac.

– Mergi și atunci când liturghisești pomenește cât de multe nume poți și ia aminte să nu te mai îmbeți. Ești iertat. După aceasta preotul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de patima beției.

Arhim. Efrem Filotheitul, ganduridinierusalim.com

 

 
Un comentariu

Scris de pe 26 ianuarie 2017 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Soarta noastra la Judecata de Apoi

Sufletele primesc răsplata îndată după judecata particulară, însă nu întreaga răsplată, pe care nu o vor primi fără noi, ci înaintea tuturor, la Judecata cea de Apoi, la care se va arăta toată omenirea.

Binele şi răul dezvoltându-se pe pământ, cei ce le săvârşesc trebuie să primească răsplata abia la sfârşit, la isprăvirea lucrării lor, căci abia la sfârşit se culeg toate roadele, atunci când lucrarea, adică viaţa pe pământ, va înceta. Numai atunci fiecare va vedea el însuşi ce întindere a atins binele sau răul ce l-a făcut în generaţia sa şi cele ce vor urma şi fiecare va putea să-şi zică atunci: „Autorul acestora sunt eu”. Numai atunci vom vedea că noi am fost cauza mântuirii pentru unii sau a pierzării pentru alţii, după cum am semănat binele sau răul. De aceea, cu dreptate zice Apostolul Pavel: „Ca să nu ia fără noi săvârşirea fericirii lor”.

Aşadar, lipsa trupului, precum şi rodirea făptui­rii de pe pământ ce nu e isprăvită încă, fac ca prima perioadă a vieţii sufletului dincolo de mormânt să fie nedeplină. Asta este învăţătura Sfântului Grigorie Teologul şi a Sfântului Ioan Gură de Aur.

La dreapta Judecată, noi vom răspunde nu numai pentru propria noastră viaţă şi pentru propriile noastre fapte, dar și de viaţa şi de faptele tuturor celor ce dezvoltă ideile noastre şi le urmează. Deci această viaţă pe pământ şi dezvoltarea cugetării nu se vor sfârşi decât în cea din urmă zi a universului. Câte blesteme vor auzi unii atunci, din partea celor ce au fost duşi la pierzare pentru că au urmat calea nelegiuită, răul ascuns ce l-au semănat aceia; alţii, dimpotrivă, vor fi primiţi, prin binecuvântările acelora ce i-au urmat, pe calea binelui. Numai atunci vom vedea, în toată strălucirea sa, binele sau răul ce l-a făcut fiecare, dacă totuşi răul n-a fost şters prin adevărata pocăință şi printr-o viaţă virtuoasă. Vom vedea binele şi răul ce l-a făcut fiecare, împreu­nă cu toate urmările lor, iar cei ce vor fi semănat pe unul sau pe altul vor gusta ei mai întâi din roadele lor. Aşa învaţă Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii cu privire la fericirea nedeplină a drepţilor în Rai, în prima perioadă a vieţii de dincolo de mormânt, şi la chinuirea încă neîntreagă a osândiţilor în gheenă.

Pr. Mitrofan, altarulcredintei.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 noiembrie 2016 în VEŞNICIE, ZIUA JUDECĂŢII

 

Sfintele sarindare au puterea sa scoata suflete din iad

Un creștin a avut odată o descoperire despre puterea și folosul sfintelor sărindare. La sfârșitul Sf. Liturghii, sfinții îngeri și sfinții zilei respective au luat de pe mese darurile ce au fost aduse pentru sufletul celui adormit. Altădată a văzut că nu le putea lua pe toate deoarece unele se prefăceau în grămezi de scrum, dovada că nu au fost primite înaintea lui Dumnezeu. Iar într-o altă descoperire, îngerul n-a putut să ia prinoasele de pe masă deoarece în toate bucatele aduse forfoteau viermii. Copiii care făcuse pomenile pentru părinții lor adormiți, au început să se certe din cauză că unii au dat mai mulți bani decât ceilalți, făcându-se tulburare între ei și părându-le rău. Astfel fapta lor s-a prefăcut în viermi și păcat. De aceea milosteniile trebuie făcute în ascuns de ochii celor invidioși, răuvoitori și zgârciți.

Vechile cărți dovedesc că mare folos au sufletele celor adormiți de pe urma acestor pomeniri. Sfintele sărindare săvârșite 40 zile la rând cu Sf. Liturghie sunt cele mai puternice rugăciuni atât pentru vii cât și pentru morți și au puterea să scoată un suflet din iad sau să-i ușureze din chinuri în funcție de gravitatea păcatelor. Unii au fost cercetați prin vise și vedenii de rudeniile pe care le-au pus în pomelnic și au venit să le mulțumească pentru că i-au scăpat din locul de osândă. Altcineva a avut sărindare pentru vii și morți și aflându-se în niște necazuri grele, cerea de la Dumnezeu mai mult scăparea lui din aceste suferințe pământești, iar Domnul i-a descoperit că necazul lui pământesc este nimic pe lângă chinurile părinților lui care sunt în iad. Și a fost întrebat pe cine vrea să elibereze din suferință, pe el sau pe părinții lui, iar el a răspuns cu smerenie că vrea să-i fie salvați părinții lui care se află în focul iadului. Și Milostivul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și i-a salvat părinții ducându-i la bine. Iar după puțin timp, rugăciunile părinților care se aflau acum în rai, l-au salvat și pe el din necazurile ce le avea. Astfel și cei vii beneficiază de folosul și puterea acestor sfinte sărindare și mare răsplată vor avea pentru că s-au ostenit să scoată acele suflete din temnițele iadului, unde nu este lumină, aer sau hrană ci numai chinuri fără de sfârșit.

Noi când facem un parastas pentru cei morți, este ca și cum ar primi o scrisoare din partea noastră, simțind mângâiere și bucurie că am avut aceasă grijă față de ei. Când facem pomeni cu milostenii mari, primesc și ei pachete cu bunătăți. Când s-au plătit păcatele sufletelor cu sărindare, parastase și milostenii de tot felul, atunci e trimis de Domnul la iad, îngerul păzitor să scoată sufletul care s-a ispășit de păcate. Și astfel sufletul care este în iad primește acte de eliberare de la acea închisoare a iadului. Când sosește îngerul în iad, merge cu lumini printre păcătoșii de acolo până la acela care e rânduit să fie eliberat. Îl stropește cu apă vie și în acel moment, dispar de pe el rănile și negrul păcatului rămânând sufletul lui frumos și curat. Îngerul îl îmbracă în haina botezului pe care o pierduse prin păcat apoi îl ia de mână și-l ridică la cer unde sunt drepții. Când pleacă îngerul cu sufletul, cei care se află în iad încep a se tângui că nu au și ei rudenii pe pământ care să se roage pentru ei și să-i salveze de acolo. Și simt și ei o mică bucurie și nădejde că până la Ziua Judecății vor scăpa și ei din iad.

Să ne fie milă de cei adormiți, să ne ostenim să scoatem cât mai multe suflete din iad prin aceste sărindare și să nu neglijăm această posibilitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Și chiar dacă ni se pare nouă că părinții noștri au fost buni și credem că ar fi ajuns în rai, fiindcă unei creștine i s-a arătat în vis tatăl ei care murise și îi mulțumea cu mare bucurie că l-a salvat din chinurile iadului în care stătuse 7 ani din pricina unor păcate nespovedite, deși ea credea că ajunsese la bine știindu-l un om bun.

Mulți cred că odată cu plecarea din lumea aceasta se sfârșește și suferința, însă ei nu știu sărmanii că de abia de la moarte începe veșnicia pentru suflet. Pentru cel necredincios ar fi mai bine ca la moarte să se sfârșească toată ființa lui trupească și sufletească, dar sufletul este nemuritor și ori se va bucura veșnic, ori se va chinui veșnic.

Parintele Visarion

 
7 comentarii

Scris de pe 27 mai 2016 în VEŞNICIE, ZIUA JUDECĂŢII