Un american catre romani

Limba voastră-i foarte grea,
Nicicum n-o pot învăța.
Ce-i cu-atâtea căciulițe,
Liniuțe, virgulițe?…
Ce-i cu-atâtea conjugări,
Terminații, declinări?
Voi, negații folosiți
În enunț câte doriți.
Aici, însă, nu se-acceptă,
Limba noastră se respectă.
Și-adjectivul de la voi
Mi se pare chiar greoi,
Că forma de singular
Nu-i la fel ca la plural,
Iară genul feminin
Diferă de masculin.
La voi e prea dificil,
La noi e mult prea facil –
Doar o formă folosim
Pentru toate când vorbim.
Așadar, sunt liniștit,
Ba mai mult, chiar fericit
Fiindcă sunt american
O, Doamne, și nu… ROMAN.
Acolo dacă aș fi,
Eu cu teamă aș trăi
Să nu fiu considerat
Analfabet, ne-nvățat.
Deci, Doamne, Îți mulțumesc
Că acolo nu trăiesc.

Elena J. – de ziua Limbii Române

 

Despre romanism – Mircea Vulcanescu

N-ar trebui să existe om de vârsta mea care să nu simtă nevoia unei revizuiri a poziției sale spirituale față de țăranul așa de omenește român în toate ale lui, comparat cu lipsa de stil a vieții de la oraș – revizuire care să înlocuiască sentimentul de superioritate al omului cult pentru cel simplu. Dar unde trebuie căutat această unitate, acest întreg? Acolo unde tulburarea apelor încă nu a năpădit cu totul sufletul românesc. Acolo unde mai trăiește un stil de viață românească integrată, organică, o comunitate spirituală, o viață de obște. Acolo unde oamenii nu vor să se lepede de ei. Acolo unde semenul e pentru semen sprijin, nu rival. Acolo unde mai trăiește omenia. Dar nu tot tineretul acceptă acest fel de a vedea. Pentru o parte din tineret, problema primordială a restabilirii întregului românesc, nu este problema civilizației noastre, ci problema reorganizării statului. Un stat care nu poate asigura existența fizică și spirituală a neamului, un stat care nu poate promova valorile naționale – zic ei – este un stat care se condamnă singur. Și au dreptate.

 

Multa lume habar nu are pentru ce traieste

În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește.

Trăim deja de ceva vreme o prăbușire a valorilor vieții. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească. Tot ceea ce s-a cucerit de veacuri, este acum insultat, batjocorit, călcat în picioare. Nici o emoție, nici un sentiment, nici un respect pentru tot ceea ce este sfânt. Grabnică și brutală consacrare a tuturor aici și acum. Nu am venit în seara aceasta să vă dăscălesc, să fac pe învățătorul, sau predicatorul, sau pe pedepsitorul și procurorul. Am venit să depun în fața voastră smerit durerea mea, dragostea mea și cugetul meu sincer.

A uitat, așadar, omul contemporan scopul principal al existenței lui. A considerat că este pe pământ nemuritor. S-a legat puternic de materie, de bani, de agoniseli, de lucruri. A socotit samavolnicia libertate, necredința, progres, înșelarea, deșteptăciune, păcatul, eliberare, cinstea, prostie. A intrat în viața modernilor răzvrătirea, îndoiala, suspiciunea, contestarea, respingerea. A fost îndumnezeită lăcomia banilor, adorarea trupului, înălțata iubire de slavă. A fost înfrumusețată ipocrizia.

În mijlocul acestui climat, Biserica a fost considerată deranjantă. Astfel, scandalurile existente ale reprezentanților ei care au greșit au fost exagerate și umflate, altele au fost căutate, întreținute, menținute, astfel încât lumea să se indigneze și numai că vede pe cineva în rasă pe drum. Biserica nu este o prăvălie mică. Biserica a existat mai înainte de noi și cu siguranță va exista și după noi. Sufletul caută lumina dincolo de lumina soarelui sau cea tehnică. Conștiința agonizează. Ființa fiecărui om serios caută izvoarele curate ale apelor ca să înseteze cu adevărat. Diferitele rețete pentru plăcerea vremelnică au oferit în final un chin imens.

Mulți oameni sensibili ai vremurilor noastre se închid în ei înșiși și dacă nu aiurează sau melancolizează, monologhează meditativ pentru o atât de violentă schimbare a vremurilor. O stare fără ieșire domină discuțiile. Orașul a devenit întunecat și neprimitor. Satele sunt considerate foarte mici și fără bucurie. Mediul înconjurător a devenit zgomotos, poluat, tulburat. Oamenii, individualiști, capricioși, nervoși, superficiali, grăbiți. Nevrednicie în politică și corupție la politicieni. Conducătorii bisericești vociferează și amenință, în timp ce alții păstrează tăcerea și rămân ascunși. Artiștii sunt atrași de modă, iar oamenii de știință de înfumurare. Ca o constatare finală și dureroasă, o stare generală de stricăciune care dă amărăciune, întristare, durere adâncă.

Omul contemporan a înnebunit după realizările tehnologiei. Cum remarcă un înțelept eseist „Omul contemporan a aruncat undeva cele folositoare interesului personal al ideilor și al credințelor și și-a arătat adevărata față, o față pe care o strălucită civilizație – care (nu trebuie să o ascundem) e pe moarte în zilele noastre – a dezumanizat-o cu străduință” (Kostas Hatziantoniou). Și capitalismul și socialismul au spus multe neadevăruri și au făcut multe făgăduințe că toți vor fi egali, capabili, fericiți și bogați. În curând lumea a fost dezamăgită jalnic. A înțeles iute că a fost înșelată. Conducerile politice s-au arătat destul de nesincere.

Corupția a devenit un fenomen general. Nimeni nu se aștepta la o atât de iute transformare a tuturor. Locul principal în casă îl are dumnezeul-televizor. A luat locul vechii vetre și a iconostasului. Rămâne neadormit precum candela. Să lumineze și să întunece, să pervertească, să prefacă, să hipnotizeze, să plăsmuiască idei noi, o nouă morală, o nouă stare a vieții. Ca să te impui și să domini trebuie să fii numai tânăr, frumos și bogat. Nu mai vorbim despre moravuri, despre valoare, caracter, cuviință și celelalte. Craincii au devenit procurori și călăi. Emisiunile prezintă neîncetat despre eliberarea homosexualității, conviețuirea liberă, avorturi, ba încă și narcoticele libere. Nenorocitul om își închipuie că este eliberat deplin prin anarhie și lipsa de control. Își reduce la tăcere conștiința, își întunecă mintea, își înnăbușă sentimentele, se aruncă nebunește în bucurarea de materie, ca într-o stranie sărbătoare a stricăciunii și corupției.

 Corupția a venit odată cu înstrăinarea omului de Dumnezeu și de aproapele. S-a pierdut adâncul înțeles al vieții. Antagonismul, concurența neloială, protagonismul înfumurat au adus după sine goluri lăuntrice, sfâșieri puternice persoanei umane. „Acum este criză”. „Iată acum vremea potrivită, iată acum vremea mântuirii”. Este nevoie de sinceritate, seriozitate, vitejie, ajutor imediat. Nu mai este timp pentru îndreptățiri și amânări. Nu ne folosesc la nimic acuzațiile, strigătele, pedepsirile. Să punem luminile pe noi înșine. Să ne privim drept în ochi, întregi, fără ocolișuri și prologuri lungi. Mijloacele media de informare în masă pun neîncetat și puternic luminile pe alții. Le place critica ușuratică și nu severa autocritică. De obicei, ne comparăm cu cei mai răi. Cei imorali vorbesc despre morală, cei netămâiați despre epurarea Bisericii. Retori moraliști vociferează deranjant și zilnic de la canalele de televiziune despre corupție, ca să se relaxeze și să primească felicitări pentru cât de frumos au spus-o.

Corupția este în adâncul sufletului omului. Acolo trebuie poziționată problema. Să nu căutăm departe de noi ceva care este înlăuntrul nostru. Hristos a insistat pentru privegherea lăuntrică, autocritica, introspecție, autocunoaștere, prihănirea de sine, auto-condamnarea. Libertatea este în principal să faci tu ceea ce vrei cu tine însuți și nu El. Vitejie este să-ți biruiești patimile tale. Omul astăzi, îngăduiți-mi să o spun este liber numai prin închipuire. Socotește că este bine, în vreme ce nu este bine deloc. Acest lucru este o nenorocire înfricoșătoare. Acest om erudit, liber și important, adeseori se amăgește pe sine și se autoironizează. Este atras de superstiții, crede în soartă, în destin, în ursită, magie, horoscoape, citirii în stele.

Monahul Moise Aghioritul, manastireasuruceni.md

 

 

Sa-i pomenim pe cei adormiti la slujbe

Lacrimile și întristările nu dau nici un folos morților, nici nu pot să-i întoarcă din viața cea veșnică, nici să-i scoată din gropi. Pentru aceasta au dat lege dumnezeieștii apostoli, să nu ne pierdem mintea plângând pe morți, ci să-i pomenim la înfricoșatele taine și să facem milostenie în numele lor. Firea este aducătoare de lacrimi, dar credința oprește izvoarele lacrimilor. Nu a murit fratele nostru, ci doarme. Moartea cea adevărată este moartea sufletului. Se închide mormântul pentru trupul lui, dar se deschide cerul pentru sufletul lui.

Pr. Arsenie Papacioc, ganduridinierusalim.com

 

Stingand lumina altuia, nu inseamna ca vei straluci mai tare

Ne place să observăm defectele altora, să facem comparaţie şi să ne simţim superiori, însă e puțin probabil ca înjosind pe cineva să devii cu adevărat mai bun – e doar o senzație. Gândește-te cum se simte acela pe care tu l-ai corectat și mai ales făcând-o cu superioritate și ironie; este mai mic decât tine, ok, poate nici n-are experiența sau dexteritatea ta, dar lasă, nu mai desface tu după el, nu mai reface! Sau cel puțin, nu de față cu el, să te vadă. Nici el nu se îndreptează în felul acesta și îl mai și pierzi, îi pierzi dragostea, iar să i-o recâștigi, nu mai poți… pentru că l-ai înjosit. El e mic, dar a avut voință și a încercat… în felul lui; că nu i-a reușit în totalitate este altceva, dar ce a făcut, a făcut cu dragoste…. iar tu l-ai desconsiderat, l-ai făcut să-și piardă încrederea în sine, poate a și plâns din pricina ta… iar tu nu conștientizezi nimic din acest fenomen, nici nu te gândești cât se frământă în sinea lui… și te întrebi uimit de ce a devenit rece față de tine… Încearcă să-i recâștigi dragostea și redă-i încrederea în sine, dacă mai poți!…

Elena J.

 

Mai am un singur dor

Acolo eu aș vrea să mor –
În mijlocul naturii,
Departe de-omenirea rea,
De gălăgia lumii.

Departe de tot ce-i lumesc,
De lacrimi și suspine,
Ca-n pace să mă odihnesc –
Doar codrul lângă mine.

Căci ei m-or plânge-un an sau doi,
Apoi mă vor uita,
Dar condru-ntreg ca un convoi,
Nicicând nu va-nceta.

Și-o salcie la crucea mea –
Mormântul să-mi umbrească,
Să-și plece-ușor coroana grea
Și-ncet să mă jelească.

Aproape de-un izvor curat –
Să-l am la căpătâi,
Să-mi susure neîncetat
Și-auzul să-mi mângâi.

Iar vântul, și el tulburat
Să șuiere a jale,
Un cântec greu și-nfricoșat
La a mea-nmormântare…

Elena J.

 

Dragostea este peste toate virtutile

Dragostea presupune smerenie, căci dacă nu te supui și nu cedezi, nu poți spune că ai iubire. Dragostea presupune și îngăduință, să fii înțelegător cu neputințele celuilalt, să i le accepți, să i le porți, să-i cunoști toate slăbiciunile și totuși să continui să-l iubești. Dragostea presupune și iertare, să ierți, să uiți, să nu judeci, să depășești cu seninătate situațiile tensionate, să treci mai departe fără ură în suflet, reproșuri și aduceri aminte.

Dragostea presupune blândețe, bunăvoință, milă; să taci, când ai putea să reproșezi; să nu judeci, când ai putea să judeci; să înduri mai departe, când ai putea să cedezi și să te descătușezi de responsabilități. Dragostea presupune și naivitate – cu bună știință, de dragul persoanei iubite, să te faci că nu vezi, când vezi totul… Dragostea vede frumusețe până și în neputințele persoanei iubite.

Dragostea presupune în cele din urmă jertfă, să te anulezi pe tine, să-ți tai voia proprie, știind că lucrurile care ție îți plac, pe celălalt s-ar putea să-l rănească; să jertfești zilnic, necondiționat, să jertfești din timpul tău, din confortul tău, din sănătate; să jertfești din tine până te jertfești pe tine.

Dar, oare, dragostea presupune aceste virtuți sau ele depind de ea? Căci într-adevăr, ce ar însemna să ierți pentru că-ți impune porunca, nu din iubire?… Când oboseşte dragostea, datoria o înlocuieşte. Când oboseşte datoria, ajunge să o înlocuiască legea…

Elena J.

 

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Parinti harismatici contemporani

Fiecare om, atunci cand cunoaste o alta persoana, mai mult, un staret sau un sfant, are o traire si o experienta personala, care poate fi diferita de cea a aproapelui sau, de a fratelui sau. Cred ca ceea ce-i caracterizeaza pe Parintii sfinti sunt: marile virtuti, dragostea pentru Dumnezeu, smerenia s.a.m.d. Insa, in primul rand faptul ca fiecare ditnre ei si-a pastrat personalitatea sa. Alt caracter avea Parintele Porfirie, altul Parintele Efrem de la Katunachia, altul Parintele Porfirie, altul Parintele Sofronie, altul Parintele Iacov.

Nu erau asemanatori, insa fiecare era el insusi: curatit de patimi si pacat, era el insusi cu caracterul, varsta, cunostintele, originea, epoca sa, si toate acestea. Parintele Athanasios (viitor Mitropolit de Limassol) alaturi de Parintii  Efrem Katounakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul Gheronda Iosif -1988 Din experienta mea acesti oameni se caracterizau de un mare echilibru, erau oameni foarte echilibrati. Nu erau dezechilibrati, erau foarte echilibrati si foarte iubitori de oameni.

Nu te introduceau in dileme, din contra, te scoteau din ele. Nici nu iti prezentau un Dumnezeu care ar fi fost o problema, ci un Dumnezeu care era solutie a tuturor problemelor. De aceea si oamenii alergau la ei, pentru ca ii odihneau, nu plecau de acolo plini de probleme si obositi, ci plecau odihniti si ursurati sufleteste. Erau oameni care stiua sa aiba si parerile lor personale, dar se plecau la puterea de intelegere a fiecaruia. Stiau sa iconomiseasca un suflet si sa il sfatuiasca cum sa infrunte duhovniceste situatia in care se afla. Nu se pronuntau in relatie cu ceilalti facand referire la trairile personale. Nu spuneau: „eu sunt pustnic, si ca sa fii ca mine trebuie sa te faci pustnic”. Ramaneai acolo unde esti tu, nu acolo unde sunt ei. In general, de-a lungul timpului am vazut ca toate cate au lucrat, i-au adus la o stare de desavarsire in Hristos, in care nu exista nici o exagerare, ci o cale de mijloc, un nemarginti echilibru si pace.

Acesti oameni nu aveau caractere neslefuite. Era un lucru foarte limpede, ca o mare linistita, pe care plutesti cu mare bucurie. Nu erau taiosi in cuvant acesti oameni. Nu este de vina Evanghelia, ci noi suntem de vina, care traim in mizeria noastra si o scoatem afara. Ca o continuare a ceea ce spuneam, mai inainte, despre oamenii sfinti, este ca acestia ne arata icoana desavarsita a omului in Hristos. Toti acesti oameni erau armoniosi, echilibrati, nu erau hilari, nu iti dadeau impresia ca au o veselie irationala, ca sunt naivi, ca sunt oameni cu capul in nori, ca nu sunt realisti. Nici prostia nu este un lucru bun, nici naivitatea, usuratatea si neseriozitatea. Precum nu este buna nici deznadejdea si strea de jalnic plans. Sfintii, in acelasi moment in care plangeau pentru durerea omeneasca, in acelasi timp erau bucurosi, plini de dulceata cu care ii imbratisau pe toti, nu ingaduiau intunericul in sufletul omului. Poate spune cineva: „Acest lucru este usor pentru fiecare dintre noi?” Nu este, cu siguranta avem un drum de parcurs pana acolo.

Nu este un lucru usor, nici o prefacatorie. Sa ne prefacem acum ca suntem ca si Parintele Emilian? Nu se poate. Trebuie sa treci si tu prin ce a trecut Pr. Emilian. Trebuie sa te comporti ca si P. Emilian. Altfel vei fi un exemplu rau de urmat. Trebuie sa te afli pe tine insuti. Tu nu esti Emilian, esti Adrian esti Athanasie, esti Ignatie, vei deveni ceea ce esti cu trecutul pe care il ai. Altfel sigur vei pierde harul lui Dumnezeu si iti vei pierde si sufletul. Cred ca mutilarea sufleteasca si strivirea personalitatii omenesti nu apartin Evangheliei. Evanghelia salveaza persoana, nu o zdrobeste. Scoate toxinele, patimile si pacatul, insa mantuieste pe om. De aceia si acesti sfinti ii acceptau usor pe ceilalti. Inca si pe oamenii cunoscuti fiind ca patimasi si pacatosi, ii indreptateau in asa fel, incat credeai ca sunt sfinti la sfarsit. Staretul Paisie, inca si pe diavol nu vroia sa il jicneasca. Si nu ii spunea diavol, niciodata nu ii spunea diavol. Ii spunea „sarmanul tangalache”, si credeai ca este sarmanul ursulet cu care te joci, si care este atat de sarman si simpatic. Era „sarmanul lui tangalache”. Ii asculti pe altii cum spun diavolului: „de trei ori blestematule”, atotraule”, „arza-te-ar focul iadului!”. Pentru gheronda era un sarman. Odata cand se ruga, diavolul ii scoate limba si il facea necazi, iar el spune: „Copilul meu, acesta ce a facut, saracul!”. Si cand mergeam si ii spuneam diferite lucruri ce se intamplau in Sfantul Munte, sau despre Parintii care petreceau in nepasare, intotdeauna gasea astfel de moduri de a-i indreptati, si in final credeai ca sunt sfinti. Ii si indreptatea, si iti semana ganduri bune gasind si faptele lor bune: „Nu te uita la asta, spunea, are atatea lucruri bune acest om, incat aceasta este fara importanta inaintea faptelor bune celor multe!”. Pentru ca insusi el era un astfel de om.

 Vedea oamenii cu ochii lui Dumnezeu, nu cum ii vedem noi.  Si lacrima o numea „datatoare de bucurie”. De ce spunea asta? Socotea ca lacrimile si plansul curata pe om. Si era curatit de patimi. Cand l-am cunoscut pe Parintele Sofronie, fiind cu Parintele Iosif, cu adevarat am simtit ca acesta este icoana omului desavarsit. Desavarsit, asa mi s-a parut! Asta a fost simtirea mea personala pentru acest om. Sfintii nu au o veselie irationala, nici nu sunt nesimtitori fata de durerea aproapelui, o traiesc. Si traiesc toata instrainarea omului de Dumnezeu, dar pentru ca sunt sanatosi sufleteste, traiesc totul asa cum traieste Dumnezeu. Oare Dumnezeu nu simte durerea omului? Este fara simtire? De ce nu Il apuca depresia, sa ia pastile? Pentru ca este Dumnezeu. Vede altfel lucrurile. Se misca in alt spatiu. Nu este un spatiu care neaga realitatea, dar le vad pe toate in cadrul proniei lui Dumnezeu. Si spun: „Uite, pot fi asa lucrurile, dar Dumnezeu este mai mare decat aceste lucruri. Nu va parasi Dumnezeu lumea. Pentru ca nu sunt eu cel care va mantui lumea, ci Dumnezeu o va face”. Si nu se nelinistesc sau intra in panica. Toate cu credinta in Dumnezeu.

corortodox.blogspot.ro

 

Asa sunt datori barbatii sa-si iubeasca femeile

„Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 28-30). Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Ne proiectează o imagine mai puternică, un exemplu mai viu. Totodată ne conduce mai aproape şi cu mai multă limpezime de încă o îndatorire a noastră.

Ca să nu spună cineva că, „Acela Dumnezeu a fost şi S-a dat pe sine”, de aceea Pavel zice: „Aşa sunt datori şi bărbaţii…”. Prin urmare nu e vorba de o harismă, de un dar, ci de o îndatorire, de o obligaţie. După ce zice, „să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri”, adaugă: Căci „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrăneşte şi-l îngrijeşte”. Şi cum este femeia trup al tău? Citim în cartea „Facerii” că, atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe femeia pe care Dumnezeu a plăsmuit-o din coasta lui, a spus: „De data aceasta iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Facere 2, 23).

Aşadar, aşa cum Domnul îngrijeşte cu blândeţe de Biserică, adică de noi toţi, pentru că suntem mădulare ale Lui, trup al Lui şi oase ale Lui – şi asta o cunoaştem bine noi, cei ce participăm la Sfintele Taine –, la fel şi bărbatul este dator să se îngrijească cu blândeţe de soţia lui, pentru că din el s-a zidit, este bucată din trupul lui.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur, ganduridinierusalim.com

 

 

Celor nevrednici care ne conduc tara

Dormi, române, dormi la cârmă,
Avem tot ce ne dorim,
În țară nu-i sărăcie
Şi de lipsuri noi nu ştim.

Nu avem copii pe stradă –
Ei de mame nu-s lăsați,
Nu avem orfelinate,
Nici copii abandonați.

Nu ducem grija de mâine,
Căci sistemul e prosper,
Nu avem români pe-afară,
Nu avem niciun şomer.

A crescut natalitatea –
Românii se înmulțesc,
Mamele fac mulți copii,
Nu se plâng cu ce-i hrănesc.

Bătrânii nu ştiu de lipsuri,
Prin azile ei nu mor,
Pensiile-s colosale,
Avem chiar un brav popor.

Spitalele sunt dotate –
Au condiții de hotel,
Niciun medic nu ia şpagă,
Ba sunt chiar miloşi de fel.

Aşadar, te odihneşte!
Fiindcă destul ai muncit,
Îţi meriţi din plin salariul –
Fie-ți somnul liniştit!

Elena J.