Tuturor ne este foarte cunoscută afirmaţia „Omul este o fiinţă liberă.” Prima întrebare ar fi „Cât de liberă?”, având în vedere că este îngrădită încă de la fiinţare cu legi, norme, reguli, constrângeri, interdicţii și porunci. Din partea statului fiindu-ne impuse legi ce privesc justiţia şi echitatea, iar din partea divinităţii legi care ţin mai mult de morală. Răspunsul e simplu: nu se putea ca omul să trăiască în lume fără ca să-i fie impuse anumite reguli după care să se ghideze. Altfel ar fi fost un haos şi o anarhie totală. „Morala este autentică şi durabilă numai dacă este strâns legată de religie.” Pr. Bartolomeu Anania
Omul este o fiinţă liberă, însă libertatea sa este limitată de libertatea celui de lângă el. Libertatea sa se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Prin urmare omul este liber atât timp cât nu aduce prejudicii de ordin moral şi material celui de lângă el.
Şi fiindcă omul nu se supune de bunăvoie legii, respectând-o de cele mai multe ori din frică, intervine implicit şi constrângerea prin faptul că sunt prevăzute pedepse. Legea civilă aplică pedepse precum: amendă, interdicţii, închisoare…iar legea dumnezeiască pedepseşte vremelnic, prin suferinţă fizică, ori veşnic, prin chinurile Iadului. O lege dacă n-ar prevedea nicio pedeapsă, nu ar avea nicio putere şi nicio garanţie că ar fi respectată.
Un cuvânt minunat mi-a plăcut foarte mult la Fericitul Augustin: „Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei.” La prima vedere pare o afirmaţie în contradicție, un paradox: când iubeşti pe Dumnezeu nu îţi mai este îngăduit să faci orice – gândim noi. Dar tocmai de aceea este frumos paradoxul pentru că acela care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, I se supune Lui din dragoste şi nu din frică, însăşi inima şi conştiinţa îl călăuzeşte iar atunci poruncile nu mai sunt privite ca pe nişte îngrădiri, ci ca pe nişte porunci ale libertăţii, porunci ale Harului. În dragoste…nu mai există legi, nu mai există graniţe, există numai sentimentul liber.
Sf. Ap. Pavel ne spune că: „Legea ucide iar duhul dă viaţă.” Dumnezeu ne-a dat Legea şi tot de la El aflăm că ea „ucide”. Cum vine acest lucru? Dar „lupta” nu se dă împotriva Legii ci împotriva formalismului ei, împotriva superficialităţii ei. Legea este o sabie cu două tăişuri; dacă o interpretezi eronat, se poate spune că te-ai „tăiat” în ea. Deci nu Legea este cea care ne robeşte, ci forma ei exterioară. „Duhul dă viaţă” – într-adevăr, duhul este cel care călăuzeşte; de multe ori când simţim ceva şi trăim puternic, nu mai avem nevoie de cuvinte, nu mai avem nevoie de alte ghiduri sau dovezi. Dacă ar fi ca omul să trăiască întotdeauna după inimă, să asculte glasul conştiinţei, nu ar mai avea nevoie de nicio lege. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om şi ea singură are puterea de a-l călăuzi.
Tot Sf. Pavel ne spune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.” Orice om are libertatea de a-şi alege drumul în viaţă, de a alege între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între minciună şi adevăr, între Rai şi Iad, între Dumnezeu şi satana. În virtutea spiritului de discernământ fiecare are puterea de a alege între cele două, însă fiecare având consecinţele incluse. Omul, de cele mai multe ori când optează să săvârşească răul, prevede de la bun început consecinţele negative ce ar putea surveni, şi deşi le prevede, se complace lor şi deci le acceptă. Iată că a avut libertatea de a alege şi de a decide. Nu ne împiedică nimeni să săvârşim chiar răul, noi hotărâm, dar tot noi vom da răspuns pentru el. Prin urmare, ne este îngăduit totul, dar numai o minte sănătoasă ştie şi ce anume din acest „tot” este cu adevărat bun şi folositor: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ele.” Iată puterea unei minţi lucide, iată puterea biruitorului.
Elena J.
Lumină pentru candela din suflet 