E putin…

E puțină dragoste.
Puțină încredere și puțin sentiment.
Puține zâmbete adevărate.
Sunt tot mai puțini cei ce vor să stea și mulți sunt cei care pleacă.
E puțină căldură sufletească și prea multă liniște în case.
Puține speranțe, puțină încredere în sine.
Puține geamuri deschise, și porțile sunt mai înalte.
Puține cuvinte, dar puține-s și fapte.
Suntem tot mai puțin liberi, iar mâinile sunt din ce în ce mai legate.
Iar puțin cîte puțin, rămânem singuri într-o lume tot mai ruinată…
Prea puține cărți pe rafturi și prea multe jocuri digitale.
E prea mult alcool și miroase prea mult a fum de țigări.
E puțină mișcare și prea multă mâncare procesată.
Puțini prieteni, puține priviri, puține discuții și puține zile bune.
Puțini bani, zic toți, dar de fapt, avem puțini ani.
Puțini fac ceea ce vor cu adevărat să facă.
Puțini vor să și trăiască.
Suntem roboți la propriul serviciu. Lucrăm să adunăm bani, trecând prin ani, ca mai apoi cu banii să readucem anii…
Cât de puțin apreciem ceea ce deja avem…
Avem Viața.

Veronica Fistican

 

Tot ce faci, primesti inapoi

Într-o zi un bărbat a văzut o femeie bătrână care stătea pe marginea drumului, dar chiar și în puțina lumină a zilei, ce mai rămăsese, putea să-și dea seama că avea nevoie de ajutor.

Astfel, a parcat vechea lui mașină în fața Mercedesului ei și a ieșit din mașină. Trecuseră câteva ore de când nimeni nu oprea ca să o ajute. Dar se gândea că poate ea nu va voi să o ajute, căci el arăta ca un cerșetor. El și-a dat seama că era înfricoșată, de vreme ce stătea acolo afară în frig.

A înțeles perfect cum se simțea femeia. „Sunt aici ca să te ajut, i-a spus el. De ce nu stai în mașină să aștepți, căci afară este frig? Mă numesc Kostas al lui Ioan”. Singura problemă pe care o avea femeia, era o pană de cauciuc, dar fiindcă ea era în vârstă, aceasta era o mare problemă pentru ea. Kostas s-a băgat sub mașină și a pus crickul, rănindu-și coatele. Roata a schimbat-o repede, dar se murdărise și se rănise.

În timp ce el strângea prezoanele, femeia a deschis fereastra și a început să-i vorbească. I-a spus că era din satul Sfântul Ștefan și că trecea prin zonă. Acum însă nu știa cum să-i mulțumească pentru ajutorul ce îi dăduse. Kostas doar i-a zâmbit, în timp ce închidea portbagajul. „Dați-mi ce vreți dumneavoastră”. Femeia se gândea la ce i s-ar fi putut întâmpla, dacă nu ar fi ajutat-o el. Kostas s-a gândit din nou dacă trebuia să-i ceară să-l plătească. Era un ajutor dat cuiva aflat în nevoie. Și-a amintit cât de mult îl ajutaseră alții în trecut. De aceea acum i se părea ciudat să facă altfel. De aceea i-a spus că, dacă voia să-l răsplătească, data viitoare când și ea avea să vadă pe cineva aflat în nevoie, să-i ofere ajutorul de care acela avea nevoie. „Să vă amintiți de mine!” i-a spus el.

A așteptat până a pornit motorul și a plecat. Era o zi înnorată și friguroasă, dar el se simțea foarte bine, în timp ce conducea spre casă.

Câțiva kilometri mai departe, femeia a văzut un mic restaurant. A oprit ca să ia o gustare, dar și ca să-și dezmorțească picioarele. Era un popas foarte primitor. Afară erau două pompe de benzină. Toată priveliștea era diferită. Chelnerița s-a apropiat de ea cu un prosop curat, ca să-i șteargă părul ud. Avea un zâmbet foarte dulce, în ciuda oboselii de peste zi. Femeia a depistat că acea chelneriță era însărcinată în luna a opta, dar nu trebuia să se vadă greutățile prin care trecea. Bătrâna se întreba cum de un om care are atât de puține, dă atât de mult la un necunoscut. Atunci și-a adus aminte de Kostas.

De îndată ce și-a terminat masa, a plătit cu 100 de euro. Chelnerița a mers să aducă restul, dar bătrâna deja ieșise pe ușă. Se depărtase destul de mult. Atunci a văzut scris pe un șervețel: „Nu-mi datorezi nimic. M-am aflat și eu în această situație. Cineva, cândva, m-a ajutat în felul în care te ajut eu acum. Dacă într-adevăr vrei să-mi înapoiezi restul, iată ce trebuie să faci: să nu îngădui acestui lanț al dragostei să se întrerupă”. Sub acel șervețel a găsit încă 500 de euro… Lacrimile curgeau liniștit pe obrajii ei.

Mai erau și alte mese, ce trebuiau curățate, clienți ce trebuiau serviți, dar până la sfârșitul zilei le-a făcut pe toate satisfăcător. Seara, când a mers să se odihească, se gândea la banii ce îi primise de la acea bătrână, dar și la cuvintele ce i le scrisese. Cum de știa bătrâna că ea și soțul ei aveau atât de mare nevoie de bani? Cu pruncul care avea să vină pe lume luna următoare, lucrurile nu erau atât de ușoare… Știa cât de problematizat era soțul ei. Atunci s-a plecat la urechea soțului care dormea și i-a șoptit: „Toate vor merge bine…Kostas…al lui Ioan…”.

O veche zicală spune: „Tot ce faci, primești înapoi”.

marturieathonita.ro

 

Azi esti pe pamant, maine in mormant

Dimineața, ne grăbim să ajungem la serviciu. Odată ajunși, ne grăbim să treacă mai repede cele 8 ore. Seara, intrăm grăbiți pe ușă, îi pupăm în grabă pe cei dragi și ne grăbim să ne aruncăm în fața televizorului cu un laptop sau o tabletă în brațe. Ne grăbim de mici. Ne grăbim să creștem mari, ne rugăm să se termine odată anii de liceu, apoi facultatea. Apoi, ne grăbim să ne cumpărăm în rate pe viață un apartament. Facem degrabă copii, pe care îi creștem tot în grabă, mirându-ne „când au crescut așa?” Iar când sunt mari ne întrebăm de ce oare se grăbesc să plece atât de repede de lângă noi… Abia atunci intrã în vocabularul nostru expresia: „Mai stai puțin…” Cred că îți sună cunoscut. Ultima vizitã în casa bunicii, tu grăbit să te întorci la ale tale, ea, ținându-te de mână și spunandu-ți cu voce tremurată: „Mai stai puțin că Dumnezeu știe dacă te mai văd…”

Acum vreun secol și jumătate, John Ruskin, care provenea dintr-o familie foarte înstărită, de altfel, scria: „Nu existã bogăție, ci doar Viață.” Gândește-te de câte ori auzi întrebarea „Ce-ai făcut cu atâția bani?” și de câte ori ai auzit pe cineva întrebând: „Ce-ai făcut cu atâta viață?” „Trăiește azi, mâine nu există!” sună patetic. Tocmai de aceea italienii i-au spus cinic, dar simplu: „Azi ești pe Pământ, mâine în mormânt.” Pe Pământ poți lăsa urme sau umbre. În mormânt, nu mai ești nici urmă, nici umbră.

Mihai Morar

 

Cata frumusete este in lume iar noi nu o vedem

Adesea ne întrebăm dacă are vreun sens viaţa şi dacă merită să fie trăită. Desigur, sunt atâtea lucruri neplăcute legate de existenţa noastră aici. Le întâlnim zilnic ca pe obstacole şi încercări de neînlăturat. Răul este pretutindeni prezent. Totuşi avem motive să ne şi bucurăm. Viaţa ne dăruie o seamă de frumuseţi care, dacă le ştim culege, ne încântă fiinţa, învingem urâtul şi poverile.

Iată zorile care se arată, cântecul luminii şi al păsărilor începe, apele aleargă scânteind, musteşte viaţa în tot locul. Omul bun munceşte şi se roagă. Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului vrea să trăiască, să descopere sensul vieţii. Doamne, şi când se lasă noaptea, noaptea de basm a lui august, cântă tainele prin frunziş şi plânge luna o dragoste neîmpărtăşită! Câtă frumuseţe e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp s-o vadă…

Cum să nu merite viaţa s-o trăieşti, cum să n-aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului şi al pomilor, iată copiii! Câte făpturi, atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n-a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri nu găseşte sens vieţii, nici nu merită s-o trăiască. Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei. Este în puterea noastră de a alege. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul şi a ne bucura. De ce atunci să dezertăm?

Ernest Bernea

 

Daca Dumnezeu mi-ar oferi inca o bucata de viata …

Dacă pentru o clipă, Dumnezeu ar uita că nu sunt decât o paiață de cârpă și mi-ar oferi o bucată de viață, fără îndoială că n-aș spune tot ceea ce gândesc, dar m-aș gândi la tot ceea ce spun. Aș aprecia valoarea lucrurilor, nu pentru ceea ce valorează, ci pentru ceea ce ele înseamnă cu-adevărat. Aș dormi puțin, n-aș mai visa deloc, căci prin fiecare minut când închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m-aș trezi când alții adorm.

Aș asculta când alții vorbesc și aș savura o înghețată bună de ciocolată. Și aș trăi “îndrăgostit de dragoste”. Dacă Dumnezeu mi-ar oferi încă o bucățică de viată, m-as îmbrăca simplu, as cădea în genunchi în fata soarelui, lăsându-mi goale corpul și sufletul. Doamne, dacă as avea o inimă, mi-as scrie ura pe gheață și aș aștepta primele raze de soare. Cu un vis al lui Van Gogh aș picta pe stele un poem de Benedetti și i-aș oferi Lunii un cântec de Serrat. Aș stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simți durerea spinilor și sărutul roșu al petalelor.

Dumnezeule, dacă aș avea o bucată de viată… n-aș lăsa să treacă nici o singură zi fără să le spun celor pe care-i iubesc cât de mult îi iubesc. Aș convinge fiecare bărbat și fiecare femeie că ei sunt cei la care țin cu adevărat și as trăi îndrăgostit de iubire. Aș demonstra oamenilor cât se înșeală crezând că încetează să se îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se îndrăgostească! I-aș da aripi unui copil, dar l-as lăsa să învețe singur să zboare. Iar pe cei bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine o data cu vârsta, ci o data cu uitarea.

În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe culmi, fără să știe că adevărata fericire constă în felul în care urci înălțimile. Am învățat că atunci când nou-născutul strânge pentru prima dată, în pumnul lui mic, degetul tatălui, îl cucereşte pentru totdeauna. Am învățat că un om n-are dreptul să-l privească pe un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice. Sunt o mulțime de alte lucruri pe care as putea sa le învăț de la oameni , dar, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic cu adevărat, pentru că, atunci când ma vor pune la păstrare în acea cutie, vai, eu voi fi murit deja.

Gabriel Garcia Marquez
(6 martie 1927 – 17 aprilie 2014)

 

Sunt bogat !

M-am născut la volan… Probabil de aceea conduc destul de bine. Asta nu înseamnă că n-am avut şi accidente! Dar, precum vă spuneam, conduc binişor. Şi, mai ales, sunt bogat ! Da, pentru că am maşină ! Şi nu orice fel de maşină, ci una grozavă, mai grozavă decît ultimele prototipuri prezentate la saloane. Are computer de bord, mai grozav decît oricare alt computer existent ! Nu e nici Mercedes, nici Ferari, nici B.M.W…. Nu vă chinuiţi ! Nu despre un autoturism, dintre cele cunoscute, vreau să vă povestesc ! Este vorba despre trupul meu ! Staţi uşor, nu despre masculul din mine e vorba !

Vreau să vă împărtăşesc revelaţia mea asupra a ceea ce, inconştient, posedăm şi, din păcate, nu preţuim… Avem, am primit, prin naştere, o mare avere. Acesta este trupul (corpul) nostru, o mare avere, pe care o cam ignorăm, dar – mai ales – n-o folosim, aşa cum trebuie. Ba, mai rău, îl batjocorim !

S-o luăm cu începutul. Trupul nostru este perfect, o perfecţiune pe care nici una din “maşinăriile” noastre n-o atinge. El este dotat cu toate accesoriile necesare bunei funcţionări. E adevărat că, faţă de autoturismele pe care le avem şi le conducem, NU are marşarier. El merge înainte sau … stă! Nu poate şi nu trebuie să meargă înapoi, pentru că “înapoi” nu există ! Dacă suntem puţin receptivi, înţelegem că misiunea noastră este “să circulăm”, să experimentăm VIAŢA. Nu ne obligă nimeni să mergem, dar – stînd pe loc – consumăm oricum combustibil, fără a cunoaşte (noi) locuri, oameni, întîmplări – aşadar facem risipă. Să nu înţelegem că ar fi penurie de … combustibil. Nu, nu este penurie, dar “ardem gazul de pomană”…

De cît combustibil dispunem sau, altfel spus, “cîtă aţă avem pe mosor” nu ştim, nu ni se spune şi cred că e chiar mai bine aşa ! Problema este ce facem cu el: mergem sau stăm ?! Este într-adevăr problema noastră, nimeni nu ne forţează, într-un fel sau altul şi nici eu nu mă bag ! Eu însumi optez pentru “deplasare”. Îmi plac locurile, oamenii, întîmplările – mai vechi, dar, mai ales, mai noi ! Ştiu că dispun de o maşină grozavă, am aflat că Sursa de combustibil este inepuizabilă, dar mă gîndesc că va trebui să dau – într-un fel – socoteală de modul cum am folosit, atît maşina, cît şi combustibilul. Asta mă face atent la modul cum conduc, ca să nu (prea) fac accidente. V-am mărturisit că am deja unele, la activ (sau, mă rog, la pasiv). Aşa că sunt mult mai atent.

Am aflat cîteva lucruri şi despre “computerul de bord”: e nemaipomenit ! Pentru cei ce încă n-au aflat, el se numeşte subconştient (alţii îi spun altfel, dar asta este o altă poveste). Vă spuneam că e nemaipomenit. Am învăţat cîte ceva despre modul de a-l folosi conştient, că – de funcţionat, el oricum funcţionează: el este cel care dirijează toate procesele “dinăuntru” şi – ceea ce este şi mai spectaculos – ne cam pregăteşte traseul; astfel, nu e nimic întîmplător din ceea ce ni se întîmplă, din ceea şi ce întîlnim pe traseul vieţii noastre.

Eu simt deja că, în măsura în care sunt mult mai atent la volan şi evit să încalc “regulile de circulaţie”, luînd de bune indicaţiile computerului (unii îi spun “vocea interioară”), traseul pe care “mă plimb” în viaţă (da, pentru mine este o plimbare şi nu aveţi, niciunul dintre voi, motive s-o luaţi altfel) este mult mai plăcut, mult mai uşor, deşi, să nu credeţi că nu am (multe) trasee pe care mi le doresc şi la care nu ajung. Înţeleg, însă, că nu sunt pregătit pentru acele trasee sau – pur şi simplu – ele nu sunt bune pentru mine. Şi, pînă la urmă, tot mulţumit sunt, simţindu-mă protejat (ferit) de “trasee periculoase”. Nu e grozav ?! Ceea ce am mai aflat şi vreau să vă împărtăşesc este modul de alimentare al acestui computer, precum şi sursa de alimentare. Ea constă în accesarea (dacă îmi permiteţi) Sursei. Eu, personal, o fac prin rugăciune şi, vă asigur, computerul meu de bord merge nemaipomenit.

V-aş mai spune doar un lucru: “Codul rutier”, care reglementează circulaţia pe acest traseu este, deasemenea, minunat şi se numeşte Biblia; acolo găsim toate informaţiile de care avem nevoie, pentru ca întreaga călătorie să fie plăcută şi utilă, să nu rătăcim traseele, să nu ne întoarcem pe trasee “desfundate”, pentru ca viaţa noastră să fie o plăcută, perpetuă plimbare, cunoscînd locuri, oameni şi întîmplări minunate… Da, suntem bogaţi, avem maşini grozave, pentru a ne plimba pe trasee minunate şi pentru asta Îi mulţumim lui Dumnezeu. Cel puţin eu, unul, asta fac. Amin.

sfintisieroi.wordpress.com

 

Cum ar fi ? …

Ce ar fi fericirea, dacă n-am cunoaşte durerea şi cum am aprecia liniştea, dacă n-am şti ce înseamnă haosul?
Cum am preţui iubirea care ni se oferă, dacă nu am şti ce înseamnă lipsa ei şi de unde am afla cum să avem grijă de ea, dacă nu am pierde-o?
Cum am putea să învăţăm altfel decât greşind şi cum am putea găsi răspunsuri altfel decât căutând?
Ce am mai şti despre viaţă, dacă nu ne-am lovi de obstacole şi cum am mai deveni puternici, dacă nu am lupta cu ele?
Cum am să iertăm dacă n-am cunoaşte modestia şi cum am putea fi modeşti decât greşind şi primind iertarea?
Cum ne-am mai bucura de bine, dacă n-am şti ce înseamnă răul? Cum am mai recunoaşte frumuseţea din jur, dacă nu ne-am fi întâlnit cu amărăciunea, tristeţea, cu întunericul?
Ce ar mai fi cuvintele dacă n-ar fi dublate de fapte şi ce sens mai au faptele, dacă sunt contrazise de timp?
Ce sfidare mai mare a timpului decât iubirea şi ce bucurie să ajungi să o traiesti!
Dar cum am putea cere iubire, când n-avem curajul de a o oferi şi cum, oare, să o cerem, când ea doar se oferă?
Cum am putea găsi curajul altfel decât prin iubire?
Dar cum am putea iubi fără a avea curaj?
Cum?

 

Scara vietii

Mi-e dor de Tine Doamne,
Îmi este atît de dor,
Pășesc pe scara vieții
Și-n loc să urc, cobor.

Pe treptele virtuții
În loc să cresc, eu scad
Mă prind din nou cu patos
Dar tot greșesc și cad.

Cum pot zări lumina,
Și-apoi să n-o ating?
Cum să-nțeleg iubirea,
Cînd din iubire plîng?

Întinde-ți brațul, Doamne
Și-ajută-mă, Te rog
Cum vrei s-ajung la Tine
Cu sufletul olog?

Silvia Avram

 

Trenul vietii

Viaţa este ca o călătorie cu trenul, urcăm si coborâm des, există accidente, surprize plăcute la unele staţii şi tristeţe adâncă la altele. Atunci când ne naştem şi urcăm în tren întâlnim oameni despre care credem că ne vor însoţi pe tot parcursul călătoriei noastre: părinţii noştri. Din păcate adevărul este altfel. Ei coboară la o staţie şi ne lasă pe noi fără dragostea şi ataşamentul lor, fără prietenia şi compania lor. E drept că în tren urcă alte persoane care vor ocupa un rol important în călătoria noastră. Aceste persoane sunt fraţii noştri, prietenii noştri şi acei oameni minunaţi pe care îi iubim.

Unele dintre aceste persoane care urcă în tren privesc călătoria ca pe o plimbare scurtă, alţii găsesc numai tristeţe pe parcursul călătoriei. Şi mai există şi alţii în tren care sunt permanent prezenţi şi gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el. Unii lasă în urma lor când coboară un dor veşnic. Unii urcă şi coboară şi noi abia i-am observat. Ne miră faptul că unii pasageri pe care îi iubim cel mai mult se mută în alt vagon şi ne lasă singuri în această etapă a călătoriei noastre. Bineînţeles noi nu ne lăsăm opriţi şi ne străduim să-i găsim şi să ne înghesuim să trecem şi să ne mutăm în vagonul lor.

Din păcate uneori nu ne putem aşeza lângă ei deoarece locul de lângă ei este deja ocupat. Nu face nimic… Aşa este călătoria plină de provocări, vise, fantezii, speranţe şi despărţiri, dar fără întoarcere. Deci trebuie să facem călătoria în felul cel mai bun posibil. Să încercăm să ieşim la capăt împreună cu cei care călătoresc împreună cu noi şi să căutăm ce este mai bun în fiecare dintre ei. Să ne aducem aminte că în orice etapă a călătoriei poate exista un tovarăş de-al nostru care va ezita şi care, probabil, are nevoie de înţelegerea noastră. Şi noi vom şovăi des şi va exista cineva care să ne înţeleagă.

Misterul cel mare al călătoriei este că nu ştim când vom coborî definitiv din tren şi nici când vor coborî cei care călătoresc alături de noi, nici măcar cel care stă pe locul de lângă noi. Cred că o să fiu cuprins de-o duioşie atunci când cobor definitiv din tren. Da, cred acest lucru. Despărţirea de câţiva prieteni pe care i-am întalnit în timpul călătoriei va fi dureroasă. Va fi întristător să îi las singuri pe cei mai dragi mie, dar am speranţă că odată şi-o dată va veni gara centrală şi am senzaţia că am să-i văd sosind cu bagaje pe care înca nu le-au avut atunci când au urcat în tren. Ceea ce mă va face fericit este gândul că şi eu am avut partea mea în sporirea bagajelor lor şi în creşterea valorii acestora.

Dragii mei prieteni… Noi să ne străduim să avem o călătorie bună şi la sfârşit să putem spune că a meritat osteneala. Să încercăm să lăsăm după noi când coborâm un loc gol care lasă dor şi amintiri frumoase la cei care călătoresc mai departe.

 

Suntem saraci …

pentru că plângem după lucruri, dar renunțăm ușor la oameni.
pentru că avem ambiţii, dar nu avem valori.
pentru că preferăm să renunţăm, decât să luptăm.
pentru că în loc să zburăm, ne târâm.
pentru că în loc să iertăm, părăsim.
pentru că în loc să cunoaştem, judecăm.
pentru că, deşi avem viaţă, nu trăim.
pentru că avem sentimente, dar nu le exprimăm.
pentru că avem mâini, dar nu mângâiem, nu ştergem lacrimi, nu îmbrăţişăm.
pentru că avem picioare sănătoase, dar nu ne mai deplasăm fără maşini.
pentru că avem cerul și frumosul în jur, dar mergem cu privirea în pământ.
pentru că avem sufletele pline de zâmbete, dar chipurile ne sunt încărcate de grimase triste.
pentru că avem case mari, dar lipsite de dragoste, de râsete şi de prieteni care să le treacă pragul.
pentru că avem bani de irosit pe nimicuri care ne omoară timpul şi sănătatea, dar nu avem bani pentru a cumpăra o carte.
pentru că avem mâncare de risipit, dar nu avem de dăruit celor care nu au.
pentru că, deși avem muzică, noi ascultăm zgomote.
pentru că, deși avem pace pe pământ, noi ducem războaie.
pentru că în loc să ne rugăm, cerșim.
pentru că studiem mult şi învăţăm puţin.
pentru că, deşi cunoaştem foarte mulţi oameni, prea puţini dintre ei ne sunt prieteni.
pentru că urâm, în loc să iubim…

Irina B.