Unde sunt ? Nu ma gasesc …

Unde-i vremea când trăiam,
Când luptam și când speram?

Când știam ca să iubesc,
Și din mine să jertfesc.

Când găseam mereu puterea,
Să alin în jur durerea.

Când puteam ca să zâmbesc,
Celor care mă rănesc.

Când vedeam în suferință,
Urcușul spre biruință.

Când n-aveam grija de mâine,
Și credeam mereu în bine.

Când n-aveam teamă că mor,
Căci știam că-s pieritor.

Când știam să dăruiesc,
Și iubeam ca să trăiesc.

Azi, când privesc în trecut,
Plâng cu dor, căci m-am pierdut.

Mă tot caut și-mi doresc,
Dar nu pot să mă găsesc…

Elena J.

 

Celor singuri …

Nietzsche spunea cu nemărginită tristeţe „oricine îl mai are pe Dumnezeu drept însoţitor nu va cunoaşte singurătatea de care am eu parte”, cuvinte ce ar trebui scrise pe toate suliţele ateilor pentru că la atât se reduce viaţa omului fără Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că un creştin sincer nu va avea parte niciodată de singurătate. Fără pustiu nu se poate pentru că nu te poţi cunoaşte niciodată bine în mijlocul unei mulţimi. Dar pustiurile vor fi trecătoare ca şi simţămintele că uneori eşti abandonat de divinitate şi nu mori niciodată singur… „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii”. Nu dacă, ci sigur vom trece pe acolo dacă nu pune Dumnezeu capăt nedreptăţii declanşând răpirea.

Întorcându-mă la singurătate, Stendhal scria că totul se poate dobândi în singurătate, în afară de caracter. De aceea chiar atunci când simţi nevoia să te retragi din lumea zgomotoasă şi trădătoare să nu uiţi că doar acolo te poţi forma prin durul proces al şlefuirii. Dumnezeu îţi va scoate în cale oameni care n-au alt rol decât acela de a-ţi crea probleme care să te ajute în final să creşti. Nici unui călugăr nu i s-a furat în pustia Egiptului ceasul de pe mână. În baia de mulţime se pot întâmpla multe şi când ieşi de acolo, să ieşi mai sărac pământeşte, dar mai îmbogăţit sufleteşte.

Singurătatea creştină e frumoasă pentru că ştii că e trecătoare şi autoimpusă, ceva de genul butoiului lui Diogene în care el s-a ascuns, dar pe care strategic l-a amplasat într-o piaţă publică. Singurătatea fără Dumnezeu e veşnică, are iz de nebunie şi sinucidere şi e blestemul final pentru orice om ce s-a vrut a fi suficient lui însuşi.

Vladimir P.

 

Femeia de azi face orice ca sa fie dorita de ceilalti

Voi incerca sa atentionez asupra a ceea ce ne lipseste, asupra acelei „cumintenii” pe care nu o vom avea, oricate haine am pune pe noi, oricat de modern sau de in pas cu moda am dori sa fim. Omul este singura fiinta care isi poate intelege frumusetea si care poate dori in mod constient sa fie si mai frumos. De fapt, fiinta aceasta numita „om” este singura cu adevarat frumoasa. Nimic nu ii lipseste si nimic nu ii mai trebuie adaugat.

Orice schimbare, fie ea cat de mica, il transforma, il ridica sau il coboara intr-o ordine care nu ii mai apartine. Frumusetea nu se cumpara, nu se negociaza: pur si simplu o ai sau nu. Orice incercare de a o imita incepe sa semene cu o simpla caricatura pe care o aduci propriului tau chip. A-ti modifica chipul incepe sa semene cu acel bal mascat la care iti pui o masca de circumstanta, cu care iesi in lume fara a fi tu insuti, fara a vrea sa fii tu insuti. Caci a te ascunde in spatele unei masti asezate dimineata de dimineata pe chipul tau, obligatoriu te va invata sa folosesti si acea dubla personalitate care caracterizeaza pe prea multi dintre noi. Fardul este un nou chip cu care vrei sa te prezinti in fata lumii; este o incercare de a fi „altfel”, de a schimba raportul tau cu ceilalti. Adica o stare de minciuna…

Mereu cautam sa placem celorlalti, mereu simtim nevoia sa iesim in evidenta. Nu are importanta cu ce risc. Trebuie ca mereu sa vedem ochii celorlalti atintiti asupra noastra, sa ne vedem mereu poftiti si invidiati chiar de ceilalti. Nu mai avem puterea sa ne cautam si sa ne judecam fiecare pe sine insusi, ci ochiul celuilalt a devenit masura vietii mele. Acelasi etalon josnic al celor multi, care obliga la o anumita talie, la o anumita inaltime, la o anumita lipsa a hainelor, care sa ascunda mai mult decat minimul necesar bunului simt. Poate ca nici macar atat.

De cum face primii pasi in viata, omul trebuie sa imite. Incepe cu papusa Barbie, care, pe an ce trece, este tot mai dezbracata si tot mai senzuala. Deci, primul etalon, primul model pentru fete; cat despre baieti, ei sunt ajutati sa isi dezvolte gustul pentru placere, pentru fetite cu fitze! Si nefericita sa fie fetita care are „blestemul” de a fi un pic mai plina, un pic mai bine facuta. Dar calvarul ei abia a inceput!

Cataloage tot mai pretentioase o invata cum sa se imbrace pentru a fi, de fapt, tot mai dezbracata. O invata ca haina nu trebuie sa ne faca, in ultima instanta, mai frumosi, ci trebuie sa „strige” dupa privirile celorlalti. Ceea ce trebuie sa se vada este corpul, trupul omenesc, care are enorma nevoie de placere. Iar haina este un adjuvant, un ajutor nepretuit. „Turma” impune copiilor nostri niste reguli prin tot felul de cataloage de moda; iar ei se supun mai mult inconstient, fiind chiar fericiti sa li se dicteze cum sa se imbrace… pentru a fi pe gustul lumii.

Am devenit nu oameni frumosi, ci picioare frumoase, sexy, care iti taie respiratia si demnitatea. Am devenit abdomene umblatoare, talii cu miscari provocatoare, care pur si simplu cheama pe cei doritori la placere. De mult timp fetele noastre au uitat ca ceea ce are omul unic si de neinlocuit este chipul si nicidecum picioarele. Am uitat sa privim ochii celuilalt si sa vedem chipul lui Dumnezeu in fiecare dintre noi. Dar vedem un chip care spune tot, un chip cu niste ochi din care de multa vreme a disparut Lumina lui Dumnezeu. Din nefericire ne-a intrat in reflex sa privim pe celalalt incepand cu mijlocul lui, cu talia lui.

Daca o fata a picat acest examen, nu mai are nicio sansa in randul prea modernei noastre lumi. Ne dezbracam inainte de a fi „nevoie” sa fim dezbracati. Ne aruncam inconstienti in valtoarea unor patimi rusinoase, fara a calcula consecintele acestui fapt. Ne lasam pradati de privirile celorlalti, fara a gandi ca pacatul incepe mai intai de toate cu gandul, este facut mai intai de toate in inima. Nu intelegem ca majoritatea zdrobitoare a celorlalti nu va putea sa vada eul nostru, ceea ce suntem noi de fapt, privind goliciunea noastra, ci ne va transforma in simple obiecte de placere, in „actori” ale visurilor si ale imaginatiei lor bolnave, murdare si obscene.

Dar, din pacate, majoritatea tinerelor asta doresc de fapt. Isi doresc sa fie dorite. In acest caz nu mai putem vorbi nici macar de acea superioritate pe care ar mai avea-o omul in fata unui animal. Atata timp cat iti transformi trupul in „poligon de tragere” prin patimi de tot felul, nu va trebui sa astepti decat clipa mortii. O clipa in care acest trup va sfarsi in mod jalnic, deplorabil, intr-o frumusete apreciata doar de viermi si de un pamant care ne niveleaza pe toti, fara diferentiere.

Monahul Paulin

 

Diavolul cauta sa ne arunce in deprimare

Rabdă, şi rabdă totul – toate necazurile, toate greutăţile nevoinţei, mustrările, ponegrirea, dar mai mult decât orice teme-te de deprimare. Este păcatul cel mai greu. Există două căi. Una este calea defăimării de sine şi smereniei. Şi a doua, calea îndreptăţirii de sine şi a deznădejdii. Cea dintâi este adevărata cale a străpungerii duhului şi pocăinţei şi duce la mân­tuire şi la smerenie. A doua este calea mândriei, a îndreptăţirii de sine. Atunci nimeni nu mai poate ajuta, nici rugăciunile mele, nici îngerii din cer, ci numai mila Domnului; şi de nu ar fi Domnul, ar duce la pierzanie.

Oricare ar fi ispita sau căderea cu care dăm piept, trebuie să ne ridicăm, să nu deznădăjduim şi să o luăm de la început. Războiul nevăzut ne este de folos. Cununile se dau numai pentru lupta dusă cu bărbăţie. Trebuie să avem război, străpungere de inimă cu pocăinţă adevărată şi nădejde tare. Întrarmează-te şi poartă războiul, şi toate cele­lalte se vor adăuga ţie de la Domnul.

Un frate a căzut în păcatul curviei, apoi a plâns cu amar şi s-a căit din toată inima. Şi-aceasta s-a întâmplat de şapte ori. Deci s-a pocăit şi a purtat războiul, şi s-a iertat lui. Şi s-a descoperit bătrânu­lui său că, pentru pocăinţa şi războiul său, fratele acela s-a încununat cu cereşti cununi. El nu s-a lăsat să cadă în deznădejde. Mai mult decât orice, păzeşte-ţi pacea inimii. Aruncă totul spre Domnul, predă-te cu totul Lui. El este totul şi totul este de la El.

Ieroschimonahul Mihail al II-lea de la Valaam

 

Cuvinte pretioase

Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia. Să nu credeţi ca veţi intra după moarte întru Împărăţia în care n-aţi trăit pe pă­mânt! Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii şi Dumnezeu sin­gur, ştie ce va fi cu copi­lul acela, cu ce capacităţi ar fi venit în lu­me şi ce va fi şi ce va face în lu­me. Numai te tre­­zeşti la bă­trâ­­ne­ţe cu is­păşirea pentru copiii pe care nu i-ai lăsat să se nască sau chiar i-ai a­vor­tat. Cei ce cred nu au voie să nu creadă. De aceea, când fac rău, Dum­ne­zeu îi pe­dep­seşte, ca să nu mai poată lucra nimic, pentru ca să-şi vină în fire şi să-şi re­vi­zuiască po­zi­ţia, ati­tu­di­nea faţă de Dum­ne­­zeu. Numai cât necaz îi trebuie omului ca să se mântuiască dă Dum­ne­zeu omului. Este cu drep­­­t­a­te să tragi scurta (necazul) pentru ne­cre­dinţă. Când omul îşi re­vi­zuieşte po­zi­ţia faţă de Dum­­­ne­zeu, faţă de Domnul Iisus Hristos, faţă de Bi­se­rică, atunci şi Dum­nezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-şi re­vi­zuieşte poziţia faţă de Dum­­nezeu. Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare. Nu suntem din maimuţă; dar mergem cu paşi repezi spre ea. Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâ­ta vreme a­târ­nă pe­deapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noas­tră. De în­da­tă însă ce măr­tu­ri­sim păca­te­­le şi vino­vă­ţia, primejdia morţii o în­lă­tu­ră Dumnezeu de deasupra noas­tră. Toţi avem o genă oncogenă şi ne putem îmbolnăvi de mai multe ori fă­­ră să ştim, dar prin spo­veda­nie sinceră şi împărtăşirea cu Sfân­ta Eu­­­haristie ne refacem. Trebuie să ne în­tărim cu Sfintele Tai­­ne, cu e­ner­­­gie duhovnicească, capabile să stă­vilească anar­hia din cre­­ier şi din or­ga­nismul nostru. Fac­torul supranatural se dovedeşte ca­pabil de atâtea ori să ne sca­­­pe din mul­te încurcături. Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii ade­vă­ra­ţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi. Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei în­tărite de vo­in­­ţă. Din pricina acestei lupte între con­vin­­­geri şi patimi, călugăria e dă­tătoare de har şi numărată la Taina Po­­­căinţei. Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine. Cea mai lungă cale este ca­lea ca­re du­ce de la urechi la inimă.

Pr. Arsenie Boca

 

Cat ii este ingaduit diavolului sa ispiteasca pe om

Satana nu are putere şi dezlegare să stăpânească, să înşele sau să silească voinţa omului la păcat. El numai îl ispiteşte prin tot felul de meşteşugiri, năluciri, aduceri-aminte, prin imaginaţii, prin simţuri, prin slăbiciunile firii, prin plăceri, prin gânduri. Satana niciodată nu se arată omului în faţă, nu se descoperă direct ca duşman al omului. Ci îl luptă pe ascuns, indirect sau prin oamenii răi, folosind tot felul de meşteşuguri diavoleşti, ca să nu fie descoperit că el însuşi doreşte căderea şi pierzarea noastră.

El se numeşte ispititor şi tatăl minciunii, pentru că prin ispite şi prin curse mincinoase ne trage la păcat. Satana doar forţează voinţa noastră, aţâţă patimile şi pornirile trupeşti şi sufleteşti ale firii noastre, creează ocazii de păcat, ne aduce mereu aminte de căderile noastre, dar nu are voie şi dezlegare de la Dumnezeu să ne silească la păcat, că atunci noi n-am avea nici o vină, nici o osândă şi nimeni n-ar scăpa de cursele lui. Însă, dacă omul slăbeşte în voinţă şi în rugăciune, dacă se îndulceşte de momelile diavolului şi acceptă păcatul, atunci nu diavolul este de vină, ci omul.

De aceea i s-a rânduit omului înger păzitor ca să-l ajute, i s-a dat harul Duhului Sfânt ca să-l întărească, i s-a rânduit Biserică, spovedanie, adică baie de curăţire a păcatelor şi duhovnic să-l dezlege şi să-l sfătuiască. De aceea i s-a hotărât plată, dacă biruieşte, sau osândă, dacă este biruit.

Dumnezeu a îngăduit diavolului să ispitească pe om, ca să-l facă mai tare în credinţă, ca omul să-şi pună toată nădejdea mântuirii numai în Dumnezeu, iar nu în puterile sale, şi ca omul credincios să-şi agonisească mai multă plată de la Dumnezeu. Dumnezeu lasă pe satana să-l ispitească pe om, dar niciodată nu îngăduie diavolului să-l ispitească mai presus de puterea credinţei sale (I Cor. 10, 13) Numai pe cel mândru şi necredincios îl lasă Dumnezeu să fie ispitit de diavoli peste puterile sale, ca să-l smerească şi să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi al slujitorilor Lui. Omului însă i s-a dat putere să se împotrivească diavolului, să-l biruiască şi să-l alunge de la el (Efes. 6, 11; 6, 16; Iacob 4, 7; I Petru 5, 9).

Pr. Cleopa

 

Cei care blestema

Cel ce primește blestemul se chinuiește în viața aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuiește și în viața aceasta și se va chinui și în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaș, dacă nu se va pocăi și spovedi. Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca și cum ai lua pistolul și l-ai omorî. Cu ce drept faci asta? Orice ți-ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori.

Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate. Cineva blesteamă atunci când o spune cu patimă, cu înverșunare. Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul văduvei. Îmi aduc aminte de o bătrână care avea un căluț și îl lega la marginea pădurii să pască. Fiindcă era puțin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odată au mers trei femei în pădure să taie lemne. Una era bogată, una văduvă, iar celaltă orfană și foarte săracă. Au văzut calul ce era legat cu funia și păștea și au zis: ,,Nu luăm funia să legăm lemnele?” Au tăiat-o în trei, și fiecare din ele au luat câte o bucată să își lege sarcina ei. Firește, calul a fugit. Când a venit bătrâna și n-a aflat calul, s-a mâhnit mult. A început să-l caute peste tot; s-a ostenit mult până să-l găsească. În cele din urmă, după ce l-a aflat, a spus supărată: ,,Pe ceea ce a făcut asta s-o ducă cu aceeași funie”.

Într-o zi, fratele femeii bogate făcea glume cu o pușcă, crezând că e goală – era din cele ce le lăsaseră italienii – și a împușcat-o pe soră-sa în gât. Trebuia să o ducă la spital și trebuia funie ca să o lege pe o scară de lemn. În ceasul acela s-a găsit o bucată de funie, aceea furată, dar n-a ajuns. Au adus și cele două vecine ale ei cele două bucăți furate și au legat-o de scară și au dus-o la spital Așa s-a înfăptuit blestemul bătrânei: ,,Să o ducă cu aceeași funie”. În cele din urmă a murit, sărmana; Dumnezeu s-o odihnească. Vedeți, a prins blestemul la cea bogată, care nu avea nevoie materială. Celelalte își aveau sărăcia lor, avuseseră oarecare îndreptățire.

Cuv. Paisie Aghioritul

 

Nu te indulci de ganduri, ci alunga-le ca sa nu te prinda diavolul in cursa

Cea mai bună metodă de a scăpa de gânduri, este să le transformi în rugăciuni. Nu patima în sine este primejdia cea mai mare, ci faptul că tu eşti inconştient, că tu vrei mai departe să te îndulceşti de ea, nu lupţi ca să o dobori, ca să te aşezi pe poziţie. Atunci te ajută harul când te aşezi pe poziţie. Când nu lupţi şi te complaci în patimă, atunci te faci casă de draci şi vin fel de fel de duhuri şi de farmece.

Dar dacă eşti foarte stăpânit de un păcat şi îţi pare rău şi te aşezi pe poziţia bună împotriva păcatului, atunci îţi ajută harul. Dacă nu te aşezi pe poziţia de luptă şi te simţi bine în cloaca aceea, atunci harul nu te ajută. Şi farmecele se prind la anumite persoane, se constată. Uite, eu sunt de 50 de ani în mănăstire şi n-am văzut, n-am prea văzut în mănăstire farmece reuşite. Dar, în schimb, vine lumea fermecată!

Sunt aici, în Dobrogea, de 20 de ani şi, spuneam şi altora, n-am văzut ca aici atâta lucrare de duhuri rele, de farmece. Stăpâniţi de farmece, îi leagă ca să nu se însoare sau ca să nu mai fie buni ca potenţă bărbătească. Însă se şi vindecă pe rupte – datorită rugăciunilor – căsătoriile care sunt lovite de aceste duhuri. Vin şi se plâng: “Doamne, iartă-mă! Scapă-mă!”. Scapă pe o bucată de vreme. Dar dacă nu se astâmpără… Că a spus Mântuitorul în Evanghelie: “Ieşi din el şi să nu mai intri! Să nu mai intri în el!”. Pentru că duhurile rele se tânguiesc, sunt întristate şi se gândesc: “Ce bine era!”. Pentru că iar începi să cedezi, nu te-ai stabilit pe poziţie de dezinfectare cu îngerii lui Dumnezeu, te-ai lăsat la voia întâmplării, iar duhurile rele intră din nou.

Arhim. Arsenie Papacioc

 

Urare de Sfintii Imparati Constantin si Elena

Ai nume de sfântă? Păi s-o dovedești!
Cu-aceleași virtuți tu să înflorești.

Sfânta Împărăteasă era mult smerită,
Cu blândețea firii era-mpodobită.

Inima-i era plină cu iubire,
Nu știa de ură sau de învrăjbire.

Făcea fapte mari, rănile-alina,
Haina-mpodobită de pe ea-și dădea.

Și deși bogată, cu avere multă,
Ea doar în virtuți se făcea avută.

Se ruga cu foc, mâinile-nălțând,
Spre cerul albastru, rugă aducând.

Dacă pe vrăjmașul ai să biruiești,
Tu ca ea în ceruri ai să strălucești.

Elena J. – vă doresc tuturor ce purtați numele Sfinților Împărați, multă sănătate, înțelepciune, pace și bucurii duhovnicești. La mulți ani în veșnicie !

 

Minunea cu pestii din Vlaherne

Trecând turcii prin fața bisericii din Vlaherne, au vrut să-i batjocorească pe creștini, și astfel i-au dat afară din biserică, au intrat ei în loc, și au început să facă o friptură de pește la grătar. Însă pentru îndrăzneala lor, Dumnezeu a îngăduit să se facă o minune înfricoșătoare. Peștii pe jumătate prăjiți, au sărit de pe grătar în râu și până în ziua de astăzi există în Vlaherne acest soi de pește, care pe o parte este negru, iar pe cealaltă auriu.