Nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii (Pr. Justin Pârvu)

E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie.

Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastra izbăvire rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns.

Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţa de ales între bine şi rau. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugăţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu.

Daca nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia şi nepăsarea noastră fără pocăinţă, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!

Părintele Justin Pârvu, ganduridinierusalim.com

 

Timpul trebuie folosit in pregatirea pentru vremurile de prigoana, in pocainta sufletului pacatos si nu in desfatarea in continuare cu cele lumesti

Nu mai putem închide ochii sau să ne amăgim că mai avem timp! Timpul trebuie folosit în pregătirea pt vremurile de prigoană, în pocăința sufletului păcătos și în mărturisirea Adevărului Sfânt; și nu în desfătarea în continuare cu cele lumești, ca să ne amâne mântuirea, căci să nu uităm că dacă oamenii încă dorm și nu înfăptuiesc cele pt veșnicia cerească, Dumnezeu o clipă nu doarme!

Şi ea ( fiara ) îi sileşte pe toţi, pe cei mici și pe cei mari,  şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, să-şi pună semn pe mâna  lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde,  decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul fiarei. Aici  este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Și numărul ei este șase sute șaizeci și șase.

(Apocalipsa 13:16-18)

 

Indemn catre frati in Saptamana Mare

Săptămâna aceasta să ne străduim s-o trăim cât mai curat sufletește și trupește. Să ne ferim mai ales de desfrânare, de îmbuibări cu mâncare și băutură, de glume, de vorbă multă și clevetire, de întâlniri și locuri zgomotoase, de prietenii petrecăreți, de televizor și muzică, de invidie, ură și certuri și să ne păzim chiar și gândurile de cugetele necurate, transformându-le în rugăciuni. Să postim mai aspru decât de obicei, să ne rugăm mai mult, să facem metanii mai multe, să fim mai iertători și mai milostivi și să lăsăm vrajba, orgoliile și răutățile de orice fel. Este Săptămâna Patimilor când Hristos pătimește, este ocărât, Își varsă Sângele, Se jertfește pentru noi. Să arătăm și noi recunoștință și mulțumire față de această mare dragoste și răscumpărare. Să ne întristăm cu duhul pentru suferințele Sale, să ne ostenim și să jertfim și noi măcar puțin din confortul nostru, din timpul nostru și din traiul obișnuit.

ELENA J.

 

 

Holderlin – Amintirea

De multe ori pe-al vieţii drum
M-am îngropat în mari păcate.
Nu mă-ntreba de ce şi cum
Judecătorule-ndurate
Lasă mormântul lor uitării
Să-l înveselească pentru veci
Sângele fiului pierzării.

Puţine zile-ncununate
Cu har smerit am adunat.
Sunt ale Îngerului, toate;
La veşnic tron le-a aşezat
Să se prenumere cândva
La dreaptă judecata Ta
A lor puţină licărire.

https://veghepatriei.wordpress.com/

 

Puterea caintei

Când ai săvârșit un păcat și ești conștient de gravitatea lui, părându-ți rău pentru el, ia-ți singur un canon prin care să vadă Dumnezeu că te căiești sincer de greșeala făcută; strâmtorează-te cumva, pedepsește-te singur, înfrânează-te de la anumite pofte, bucurii sau plăceri – fie ele culinare sau de orice fel. Că văzând Bunul Dumnezeu părerea ta de rău, te primește la El înapoi, te face neprihănit ca la început și șterge orice urmă de păcat prin puterea pocăinței tale și a lacrimilor ce le-ai vărsat. Dar canonul să fie pe măsura păcatului săvârșit, căci tot ce e făcut cu plăcere se plătește cu durere – fie aici, vremelnic, fie în veșnicie.

Oameni suntem, greșim zilnic, cădem, ne ridicăm, și apoi cădem iar. În același păcat. Dar nu pentru aceasta ne osândește Dumnezeu – căci știe neputința și firea slabă a omului – ci pentru faptul că nu ne pare rău de păcatul făcut, nu ne recunoaștem vina și nu dorim să ne îndreptăm.

Poți să nu fi făcut niciun păcat, să fii drept înaintea lui Dumnezeu, dar dacă te crezi mai presus decât ceilalți, dacă te vezi curat și drept, iar pe toți ceilalți mai răi decât tine, ești pierdut, rătăcit și căzut din har. Căci de o mie de ori este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu păcătosul smerit decât dreptul mândru. Pentru că pocăința este arma cea mai puternică care îi înfricoșează pe demoni, ea fiind asemenea unui botez, unei băi curățitoare care spală orice păcat, oricât de greu înaintea lui Dumnezeu.

Elena J.

 

Am fost un pacatos

Am fost un păcătos atunci cand am înșelat. Cum altfel as putea vorbi si scrie despre acest lucru? Am fost un nenorocit atunci cand m-am jucat cu focul inimii altora intre bătăile sincere ale acesteia. Atunci cand am călcat apăsat pe sentimente si m-am lasat prada ego-ului flamand. Am fost un egoist atunci cand m-am gândit numai la mine, uitându-i pe cei dragi in podul sufletului. Am fost un mincinos atunci cand mi-am mințit părinții si un hot atunci cand am furat speranțe si am vândut iluzii. Atunci cand am călcat peste cadavre si peste trupuri inca mișcând a Viata.

Am fost un las atunci cand am fugit de iubire si de Dumnezeu. Atunci cand am fugit de mine, cu pași repezi si strigand durerea. Asa cum spunea un om Sfânt, „Am fost un lepros!”, căci păcatul este o lepra. Atunci cand am căzut in deznădejde si m-am lasat o prada ușoară viciilor. Am fost un arogant atunci cand m-am uitat de sus in jos la semenii mei si i-am ignorat in ignoranta mea. Am fost un criminal de suflete atunci cand am ucis cu sânge rece orice urma de emoție si frântură de gând suspinând iubirea. Am fost un devorator de trupuri atunci cand mintea si inima s-au certat continuu in lupta pentru fericire. Pentru ca, in esența, eu dupa asta am alergat mereu.

Am fost! Dar stiu ce nu mai vreau sa fiu! Si mai stiu unde-am ajuns si încotro ma îndrept. Oare nu as fi fost omul de acum de nu as fi trecut prin toate aceste încercări omenești? Cu siguranța, nu!

Alexandru Chermeleu

 

 

Acum si azi sunt vremea pentru indreptare

Cei ce-și dau seama de viața ticăloasă ce o duc și voiesc s-o schimbe (deseori sunt biruiţi şi amăgiţi de vrăjmaşi cu această armă: „După aceasta, după aceasta”, „Mâine, mâine”, „Întâi să fac aceasta şi apoi mă voi apleca cu mai multă sârguinţă la darul lui Dumnezeu şi la viaţa spirituală; să fac azi aceasta şi mâine mă voi îndrepta”.

Frate, aceasta este cursa vrăjmaşului care a prins pe mulţi şi totdeauna prinde pe toată lumea. Cauza ei este lenevirea şi ignoranţa noastră, pentru că faţă de o astfel de cauză, de care depinde toată mântuirea sufletului nostru şi toată cinstirea lui Dumnezeu, nu luăm toată energia şi tăria noastră să zicem: „Acum, acum să duc viaţă duhovnicească, să mă pocăiesc, iar nu mâine”. „Acum” şi „azi” sunt în mâna mea, iar „după aceasta” şi „mâine” sunt în mâinile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi în puterea mea „după aceasta” şi „mâine”, ce cale de biruinţă și de mântuire ar fi aceasta ca întâi să doresc a fi rănit şi apoi tămăduit, a face neorânduială şi apoi a mă înţelepţi?

De aceea, frate, de vrei să fugi de această amăgire şi să învingi pe vrăjmaş, leacul cel mai bun este să te supui gândurilor bune şi dumnezeieştii inspiraţii, care te cheamă la pocăinţă şi să nu zici: „Am pus un termen şi nu mă pot pocăi înainte”. Nu, fiindcă astfel de hotărâri deseori sunt greşite şi mulţi din cei ce s-au încrezut într-însele au rămas amăgiţi şi nepocăiţi din diferite pricini.

Pr. Nicodim Aghioritul

 

Amanarea pocaintei

Cu toţii am văzut poate pe cineva care a sosit prea târziu la gară şi a scăpat trenul. Aşa stând eu într-o zi pe bancă, într-o gară mare, am văzut cum un soldat întârziat alerga să prindă trenul care tocmai intra în staţie. Fugea bietul om abia mai putând să-şi tragă sufletul. Când a ajuns la casa de bilete, mai, mai să cadă de atâta alergare, dar a prins trenul. Pentru că se închisese casa nu a putut să-şi mai scoată bilet şi nu a apucat nici loc în vagon, dar totuşi a plecat acolo unde trebuia să ajungă. După plecarea trenului soseşte în gară un alt călător, liniştit, cu ţigara în gură, cu mâinile în buzunar. Se uita liniştit în depărtare, crezând că trenul a întârziat pe drum şi n-a ajuns, dar tocmai află că trenul a trecut. Cine poate spune cum se văita şi se întrista. Cineva căută să-l încurajeze şi-i zise: „Nu vă supăraţi aşa de tare, că plecaţi şi mâine!”. „O, nu, mâine e prea târziu, căci astăzi se judecă procesul meu! O, nenorocitul de mine, cu siguranţă voi fi condamnat!”. Tot aşa şi cu cele sufleteşti, cu mult mai mult adevărate. Duhurile necurate atâta ne îndeamnă să tot amânăm vanirea noastră la gară – la biserică – mergerea noastră la doctor, la duhovnic, la spovedit. Şi aşa, diavolul îi spune tot mereu omului la ureche că: „E prea devreme să mergi la biserică, că n-ai păcate, că te poţi ruga şi acasă, că mai ai mult de trăit şi eşti doar tânăr, în putere; acolo, la biserică, se duc doar babele!”

PV

 

Felul lacrimilor

Există lacrimi care vin de la slăbiciunea inimii, de la un caracter foarte moale, de la durere; unii le întărâtă singuri, silindu-se să plângă; există însă şi lacrimi de la har. Preţul lacrimilor nu ţine de cantitatea de umezeală care curge din ochi, ci de ceea ce este în suflet în timpul lor şi după ele. Lacrimile harice sunt legate de multe schimbări din inimă. În principal, inima trebuie atunci să ardă în focul judecăţii dumnezeieşti, însă fără durere şi pârjolire, ci cu umilinţa adusă de nădejdea în Milostivul Dumnezeu, Ce ju¬decă păcatul şi miluieşte pe păcătos. Aceste lacrimi trebuie să vină spre sfârşitul ostenelilor – nu al ostenelilor din afară, ci al ostenelilor curăţirii inimii, ca ultimă „clătire” a sufletu¬lui. Aceste lacrimi ţin nu un ceas, nu o zi şi nu două zile, ci ani întregi. Se spune că există un anume plâns fără lacrimi al inimii, însă la fel de preţios şi de puternic ca şi lacrimile. Acest plâns este mai bun şi mai îndemânos pentru cei ce trăiesc în lume, fiindcă lacrimile pot fi văzute de către alţii. Dar pe toate le rânduieşte Domnul, Mântuitorul tuturor …

https://deveghepatriei.wordpress.com

 

Una este pocainta si cu totul altceva, melancolia

Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui. Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiastru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creștini, din pricina greșelilor proprii sau ale altora, sunt prinși în capcana complexului de vinovăție, dar și tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală și mai gravă – mândria. Conștiința religioasă a vinovăției, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăință și spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”. Prin aceste explicații, se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieții creștine. Înțelegeam că Bătrânul vroia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea fariseismului creștin, fie în autoblamarea specifică unei conștiințe creștine vinovate. Vedeam că, atât neobrăzarea celor care se cred curați, cât și neîndrăzneala celor care se simt vinovați sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași monede – mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăvește de vină prin Spovedanie și iertarea păcatelor și se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curățit prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulțumește lui Dumnezeu și nu se mândrește, ba, mai mult, îi vede pe toți ceilalți buni sau capabili de a deveni mai buni prin Sângele lui Hristos. Părintele ne călăuzea spre drumul care, ocolind atât răul (păcatul) cât și „mai răul” (mândria pentru virtute), ducea la smerenie. De aceea, se străduia să apere smerenia autentică de pericolul alterării semnificației ei. Îmi spunea, bunăoară: – Să fim smeriți, dar să nu vorbim despre smerenie, căci aceasta este cursa diavolului, aducătoare de deznădejde și nepăsare, în timp ce adevărata smerenie aduce nădejdea și lucrarea poruncilor lui Hristos.

Părintele Porfirie