RSS

Arhive pe categorii: POCAINTA

Am fost un pacatos

Am fost un păcătos atunci cand am înșelat. Cum altfel as putea vorbi si scrie despre acest lucru? Am fost un nenorocit atunci cand m-am jucat cu focul inimii altora intre bătăile sincere ale acesteia. Atunci cand am călcat apăsat pe sentimente si m-am lasat prada ego-ului flamand. Am fost un egoist atunci cand m-am gândit numai la mine, uitându-i pe cei dragi in podul sufletului. Am fost un mincinos atunci cand mi-am mințit părinții si un hot atunci cand am furat speranțe si am vândut iluzii. Atunci cand am călcat peste cadavre si peste trupuri inca mișcând a Viata.

Am fost un las atunci cand am fugit de iubire si de Dumnezeu. Atunci cand am fugit de mine, cu pași repezi si strigand durerea. Asa cum spunea un om Sfânt, „Am fost un lepros!”, căci păcatul este o lepra. Atunci cand am căzut in deznădejde si m-am lasat o prada ușoară viciilor. Am fost un arogant atunci cand m-am uitat de sus in jos la semenii mei si i-am ignorat in ignoranta mea. Am fost un criminal de suflete atunci cand am ucis cu sânge rece orice urma de emoție si frântură de gând suspinând iubirea. Am fost un devorator de trupuri atunci cand mintea si inima s-au certat continuu in lupta pentru fericire. Pentru ca, in esența, eu dupa asta am alergat mereu.

Am fost! Dar stiu ce nu mai vreau sa fiu! Si mai stiu unde-am ajuns si încotro ma îndrept. Oare nu as fi fost omul de acum de nu as fi trecut prin toate aceste încercări omenești? Cu siguranța, nu!

Alexandru Chermeleu

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 Ianuarie 2016 în PACATE, POCAINTA

 

Acum si azi sunt vremea pentru indreptare

Cei ce-și dau seama de viața ticăloasă ce o duc și voiesc s-o schimbe (deseori sunt biruiţi şi amăgiţi de vrăjmaşi cu această armă: „După aceasta, după aceasta”, „Mâine, mâine”, „Întâi să fac aceasta şi apoi mă voi apleca cu mai multă sârguinţă la darul lui Dumnezeu şi la viaţa spirituală; să fac azi aceasta şi mâine mă voi îndrepta”.

Frate, aceasta este cursa vrăjmaşului care a prins pe mulţi şi totdeauna prinde pe toată lumea. Cauza ei este lenevirea şi ignoranţa noastră, pentru că faţă de o astfel de cauză, de care depinde toată mântuirea sufletului nostru şi toată cinstirea lui Dumnezeu, nu luăm toată energia şi tăria noastră să zicem: „Acum, acum să duc viaţă duhovnicească, să mă pocăiesc, iar nu mâine”. „Acum” şi „azi” sunt în mâna mea, iar „după aceasta” şi „mâine” sunt în mâinile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi în puterea mea „după aceasta” şi „mâine”, ce cale de biruinţă și de mântuire ar fi aceasta ca întâi să doresc a fi rănit şi apoi tămăduit, a face neorânduială şi apoi a mă înţelepţi?

De aceea, frate, de vrei să fugi de această amăgire şi să învingi pe vrăjmaş, leacul cel mai bun este să te supui gândurilor bune şi dumnezeieştii inspiraţii, care te cheamă la pocăinţă şi să nu zici: „Am pus un termen şi nu mă pot pocăi înainte”. Nu, fiindcă astfel de hotărâri deseori sunt greşite şi mulţi din cei ce s-au încrezut într-însele au rămas amăgiţi şi nepocăiţi din diferite pricini.

Pr. Nicodim Aghioritul

 
Un comentariu

Scris de pe 28 Iulie 2015 în POCAINTA

 

Amanarea pocaintei

Cu toţii am văzut poate pe cineva care a sosit prea târziu la gară şi a scăpat trenul. Aşa stând eu într-o zi pe bancă, într-o gară mare, am văzut cum un soldat întârziat alerga să prindă trenul care tocmai intra în staţie. Fugea bietul om abia mai putând să-şi tragă sufletul. Când a ajuns la casa de bilete, mai, mai să cadă de atâta alergare, dar a prins trenul. Pentru că se închisese casa nu a putut să-şi mai scoată bilet şi nu a apucat nici loc în vagon, dar totuşi a plecat acolo unde trebuia să ajungă. După plecarea trenului soseşte în gară un alt călător, liniştit, cu ţigara în gură, cu mâinile în buzunar. Se uita liniştit în depărtare, crezând că trenul a întârziat pe drum şi n-a ajuns, dar tocmai află că trenul a trecut. Cine poate spune cum se văita şi se întrista. Cineva căută să-l încurajeze şi-i zise: „Nu vă supăraţi aşa de tare, că plecaţi şi mâine!”. „O, nu, mâine e prea târziu, căci astăzi se judecă procesul meu! O, nenorocitul de mine, cu siguranţă voi fi condamnat!”. Tot aşa şi cu cele sufleteşti, cu mult mai mult adevărate. Duhurile necurate atâta ne îndeamnă să tot amânăm vanirea noastră la gară – la biserică – mergerea noastră la doctor, la duhovnic, la spovedit. Şi aşa, diavolul îi spune tot mereu omului la ureche că: „E prea devreme să mergi la biserică, că n-ai păcate, că te poţi ruga şi acasă, că mai ai mult de trăit şi eşti doar tânăr, în putere; acolo, la biserică, se duc doar babele!”

PV

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 Aprilie 2015 în POCAINTA

 

Felul lacrimilor

Există lacrimi care vin de la slăbiciunea inimii, de la un caracter foarte moale, de la durere; unii le întărâtă singuri, silindu-se să plângă; există însă şi lacrimi de la har. Preţul lacrimilor nu ţine de cantitatea de umezeală care curge din ochi, ci de ceea ce este în suflet în timpul lor şi după ele. Lacrimile harice sunt legate de multe schimbări din inimă. În principal, inima trebuie atunci să ardă în focul judecăţii dumnezeieşti, însă fără durere şi pârjolire, ci cu umilinţa adusă de nădejdea în Milostivul Dumnezeu, Ce ju¬decă păcatul şi miluieşte pe păcătos. Aceste lacrimi trebuie să vină spre sfârşitul ostenelilor – nu al ostenelilor din afară, ci al ostenelilor curăţirii inimii, ca ultimă „clătire” a sufletu¬lui. Aceste lacrimi ţin nu un ceas, nu o zi şi nu două zile, ci ani întregi. Se spune că există un anume plâns fără lacrimi al inimii, însă la fel de preţios şi de puternic ca şi lacrimile. Acest plâns este mai bun şi mai îndemânos pentru cei ce trăiesc în lume, fiindcă lacrimile pot fi văzute de către alţii. Dar pe toate le rânduieşte Domnul, Mântuitorul tuturor …

https://deveghepatriei.wordpress.com

 
Un comentariu

Scris de pe 22 Aprilie 2015 în PACATE, POCAINTA

 

Una este pocainta si cu totul altceva, melancolia

Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui. Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiastru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creștini, din pricina greșelilor proprii sau ale altora, sunt prinși în capcana complexului de vinovăție, dar și tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală și mai gravă – mândria. Conștiința religioasă a vinovăției, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăință și spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”. Prin aceste explicații, se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieții creștine. Înțelegeam că Bătrânul vroia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea fariseismului creștin, fie în autoblamarea specifică unei conștiințe creștine vinovate. Vedeam că, atât neobrăzarea celor care se cred curați, cât și neîndrăzneala celor care se simt vinovați sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași monede – mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăvește de vină prin Spovedanie și iertarea păcatelor și se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curățit prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulțumește lui Dumnezeu și nu se mândrește, ba, mai mult, îi vede pe toți ceilalți buni sau capabili de a deveni mai buni prin Sângele lui Hristos. Părintele ne călăuzea spre drumul care, ocolind atât răul (păcatul) cât și „mai răul” (mândria pentru virtute), ducea la smerenie. De aceea, se străduia să apere smerenia autentică de pericolul alterării semnificației ei. Îmi spunea, bunăoară: – Să fim smeriți, dar să nu vorbim despre smerenie, căci aceasta este cursa diavolului, aducătoare de deznădejde și nepăsare, în timp ce adevărata smerenie aduce nădejdea și lucrarea poruncilor lui Hristos.

Părintele Porfirie

 
2 comentarii

Scris de pe 12 Septembrie 2014 în POCAINTA

 

Scrisoare de pocainta a femeii care a indraznit sa intre in Sfantul Munte Athos

În anul 1930 am fost reprezentantul Mănăstirii mele la Sfânta Comunitate. În luna Octombrie a venit la Sfânta Comunitate o scrisoare a domnișoarei Alice Diplarakou aleasă în anul 1930 Miss Grecia și Miss Europa, care spunea astfel:

Din Davos, Elveția…

            Cuvioși Părinți, vă mărturisesc din tot sufletul greșeala pe care am săvârșit-o în luna Mai ce a trecut la Mănăstirea Vatoped. Am ajuns acolo cu vaporul logodnicului meu Dl. Moran și s-a întâmplat să fie acolo ancorate și navele de război „Limnos” și „Kilkis”. Atunci vicleanul mi-a insuflat gândul să urc la Mănăstire, deși știam că este interzis pentru femei. Am împrumutat o uniformă de marinar și astfel am intrat (în Mănăstire) împreună cu logodnicul meu, am înconjurat biserica și alte locuri ca un marinar, fără să mă cunoască cineva.

            De atunci, Părinților, mi-am pierdut sănătatea și am ajuns aici în sanatoriile Elveției pentru a mi-o dobândi, însă, din păcate, nu văd nici o îmbunătățire. Am cunoscut și cred cu fermitate că aceasta este o pedeapsă din partea Maicii Domnului, pe care am necinstit-o, căci nu trebuia ca eu, o fată cultivată, să fac ceea ce am făcut. Pentru aceasta acum mă pocăiesc, rugând-o pe Maica Domnului să mă ierte. Rugați-o și voi, sfințiților Părinți. Iar pentru aceasta primiți 5.000 de drahme, ca să faceți Liturghii și paraclise pentru sănătatea mea.

            Cu mult respect…

Și mult-milostiva Stăpână a cerului și a pământului a primit pocăința ei și i-a dăruit iarăși sănătatea.

Arhim. Gavriil Dionisiatul, Avatonul Sfântului Munte, „ORTHODOXOS FILOTHEOS MARTYRIA”, nr. 38-39, Tesalonic 1990, p. 59.

––––––––––––––––––––––––––-

Avatonul este legea care interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. “Avaton” inseamna “neumblat”, prin acest cuvant facandu-se referire la interdictia femeilor de “a umbla” pe pamantul Sfantului Munte Athos. Avatonul este actul care a permis locului sa ramana pana astazi unul sihastresc si monahal, singurul de acest gen din intreaga lume. Avatonul este un fel de granita naturala a Sfantului Munte.

marturieathonita.ro

 
3 comentarii

Scris de pe 20 August 2014 în FEMEIA, POCAINTA

 

„Daca as fi putut sa ma opresc ieri…”

Un flăcău cu cercel în ureche şi cu smartphone de ultimă generaţie, a fost ridicat de poliţie zilele trecute, pentru că (mi-au spus liceenii), ar fi cochetat cu… drogurile. Mi-am adus aminte că el era unul dintre cei mai marcaţi dintre elevi, ori de câte ori le-am vorbit despre Hristos. Uneori avea ochii umezi de lacrimi. Trei ani i-am vorbit. A fost atât de aproape să se schimbe, şi n-a făcut-o. Le-am spus liceenilor că ştiu ce-şi reproşează acum la mititica: „dacă aş fi putut să mă opresc ieri”.

„Dacă aş fi putut să mă opresc ieri” e filosofia de viaţă a tuturor ce-o dau în bară. A studentului prins în timp ce copiază, a şoferului ce trece pe verde, a tabagistului ce se trezeşte tebecist, a adolescentei cu burta la gură, a beţivului cu cancer la colon…  E filosofia saloanelor din spitale, a scării tribunalelor, a liceelor a doua zi după bac’. Dar şi-a politicienilor ce-au băgat mâna pân’ la cot în borcanul cu miere. Sau a profesorilor ce eliberează diplome false. Hoţii, criminalii, diabeticii, supraponderalii, divorţaţii, toţi strigă la unison: „dacă-aş fi putut să mă opresc ieri”!

„Dacă aş fi putut să mă opresc ieri”, e dogma de viaţă care nu iartă. Nu te-ai oprit, eşti bun de plată. Regretele nu mai contează. Lacrimile sunt de prisos. În ofsaid ai ieşit afară din joc. Asta, se penalizează. De cele mai multe ori, chiar şi în biserică! O femeie prinsă în actul curviei a fost târâtă în faţa lui Hristos. Cu hainele sfâşiate, umilită, cu cearcăne la ochii ce-au alergat după pofte, simţea cum moartea îi cânta serenade la tâmple. O căruţă de pietre colţuroase se doreau catapultate spre capul ei. „Dacă aş fi putut să mă opresc ieri”, se gândea femeia fără nici o şansă. Iar inima i se făcea tot mai mică. Şi totuşi, uimire. Nici un pietroi n-a intersectat-o. Nimeni n-a osândit-o. Căci nimeni, nu se putuse opri ieri! Hristos o priveşte. Un singur sfat îi iese de pe buze: „Acum du-te, şi să nu mai păcătuieşti!”

E destul de simplu să-nţelegem costurile lui „dacă aş fi putut să mă opresc ieri”. Şi totuşi, nici măcar bisericile nu se opresc. Continuă slujirea în două luntre. Răceala. Sterilitatea. Indiferenţa. Bătaia cu cărămida în piept. Viaţa aproape de păcat. În păcat. Mi-e tare teamă că în ziua aceea, când noi creştinii ne vom înfăţişa în faţa Mirelui ceresc, pe scrolul minţii multora, va trece încontinuu „dac-aş fi putut să mă opresc ieri”…

Nicolae G.

 
Un comentariu

Scris de pe 28 Iulie 2014 în POCAINTA