RSS

Arhive pe categorii: MILOSTENIE

Despre milostenie

Ştii când milostenia este adevărată şi plăcută lui Dumnezeu? Când o faci cu blândeţe, nu cu asprime; când o faci cu inimă deschisă, nu bombănind în sinea ta; când nu îţi pare rău că dai, ci te bucuri, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună (2 Cor. 9, 7). Şi de ce ţi-ar părea rău să ajuţi un om nenorocit? Pentru că se împuţinează banii tăi? Dacă gândeşti astfel, atunci nu mai fă milostenie deloc! Dacă nu crezi că banii pe care îi dai se înmulţesc în cer, aşa cum am spus mai înainte, nu mai fă niciodată milostenie. Ceri, poate, răsplată în această viaţă? Dacă astfel ar sta lucrurile, milostenia ar fi un comerţ, nu o dovadă de dragoste şi de milă. Desigur, adesea, Dumnezeu îi răsplăteşte pe pământ pe cei care fac milostenii. Dar tu să nu ceri astfel de răsplată, pentru că împuţinezi comoara ta cerească.

Sf. Ioan Gura de Aur

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 Martie 2017 în MILOSTENIE

 

Sa facem milostenii mai ales cu cei saraci

Milostenia se împlinește atunci când ajunge în mâinile care cu adevărat au nevoie de ea. Oamenii bogați își fac adeseori daruri scumpe între ei, dar bucuria unui sărac pentru o haină purtată e incomparabil mai mare. Milostenia adevărată umple de bucurie sufletul celui care dă chiar mai mult decât a celui ce primește, pentru că mai fericit este a da decât a lua. Iar dacă dăm unui om nemulțumitor, ni se amărăște inima, pentru că omul nemulțumitor amărăște totul în jur.

Milostenia este o stare de suflet, nu contabilitate. Există oameni care împart daruri și bani cu regularitate, dar nu au învățat să fie milostivi. A fi milostiv nu înseamnă a împărți lumea în săraci și bogați, în orfani și celebrități. Nu există în lume oameni speciali față de care să ne manifestăm milostenia: milostenia îi vizează pe toți. Și cel sărac, și cel bogat au nevoie de milostenie în egală măsură, doar ceea ce le putem oferi este diferit. Până la urmă, nu dăm bani, nici mâncare, nici haine, ci ne dăruim pe noi înșine. Viața nu trebuie să fie alcătuită din zile în care facem donații la o casă de copii, cu poze aferente pentru FB și restul zilelor suntem răutăcioși, aroganți, răzbunători cu oamenii pe care îi considerăm nevrednici de milostenie, asemeni nouă.

Există oameni care au donat milioane de euro către case de copii, dar nu cunosc numele nici unui copil din acea casă, dar există o femeie de serviciu, sau un portar, sau un șofer care îi strigă ori de câte ori îi vede pe nume, într-un ceas de mare tristețe, iar noi știm că a fi strigat pe nume, într-un ceas de mare tristețe, este cel mai minunat lucru ce ni se poate întâmpla, cea mai mare milostenie.

V-ați gândit vreodată ce rost mare au străinii în viața noastră? Cât de important este să fim milostivi și așezați la vorbă cu străinii: niciodată nu știi cu cine vorbești, pe cine mâhnești și ce va însemna asta în viața lui. Cu ai tăi te mai împaci, dar pe străin nu-l mai vezi și rămâi în amintirea lui așa rece, rău, supărăcios. Să rămânem buni în amintirea străinului care trece prin viața noastră!

Pr. Savatie Bastovoi, https://lupushor.wordpress.com

 
Un comentariu

Scris de pe 15 Aprilie 2016 în MILOSTENIE, Uncategorized

 

Am o intalnire cu Dumnezeu

Un pustnic se ruga cu multă putere și stăruință, dorind să-L întâlnească pe Dumnezeu. După multă osteneală a izbutit să stabilească o întâlnire cu El.

– Mâine, sus pe munte! i-a spus un Înger. A doua zi pustnicul s-a sculat foarte de dimineață și a privit muntele. Era cu desăvârșire curat, fără nici un nor. A pornit, așadar, bucuros și cu o teamă sfântă spre vârful muntelui. La un moment dat, în timp ce mergea de-a lungul cărării, a întâlnit un om care căzuse în mărăcini și i-a cerut ajutorul.

– Îmi pare rău, dar mă grăbesc pentru că am „întâlnire” cu Dumnezeu, a răspuns pustnicul și și-a continuat drumul. Puțin mai sus a întâlnit o femeie care plângea lângă fiul ei bolnav.

– Ajută-mă, te rog! l-a rugat aceea.

– Îmi pare rău, dar nu am vreme, căci Dumnezeu mă așteaptă în vârful muntelui. Și a început să meargă mai repede ca să nu întârzie. Dar acolo unde cărarea devenise mai abruptă, a văzut un bătrân istovit care, întinzându-i burduful, i-a spus:

– Nu mai pot continua drumul. De aceea te rog: mergi și umple-mi burduful cu apă din izvorul de mai jos.

– Fă răbdare, omule bun! Am întâlnire cu Dumnezeu și nu vreau să întârzii. Când, în cele din urmă, pustnicul a ajuns în vârful muntelui, la ușa colibei, unde trebuie să-L întâlnească pe Dumnezeu, a aflat o hârtie agățată pe care scria:

– Iartă-Mă pentru că nu sunt aici, dar am mers să-i ajut pe cei pe care tu nu i-ai ajutat în drumul tău spre Mine.

ortodox.md

 
Un comentariu

Scris de pe 11 Iulie 2014 în MILOSTENIE

 

Bine sau rau ?

Facem rău, fără să ne dăm seama, rănim, fără să vrem, jignim, doar pentru a necăji, certăm, doar pentru a ne face hatârul, ne răzbunăm doar din orgoliu. Facem multe în viața aceasta, lungă sau scurtă. Este mult mai ușor să faci rău decât mult bine. Uneori vrem să facem bine, dar ne iese rău, dăm greș, o facem lată. Binele este delicat, binele nu este la îndemâna oricui, îl vrem în viața noastră, dar greu îl dăruim și altora. Nu-i așa că nu este ușor? Nu-i așa că binele necesită mai multă gândire? Răul îl facem la impuls, rapid, bătând din palme. Însă când vrem să facem un bine, ne gândim de 100 de ori, dacă se merită, dacă este cum trebuie, dacă este cea mai bună decizie, dacă omul acela este vrednic de binele pe care vrem să îl oferim. Sincer, ar trebui să facem invers, să ne gândim de 1000 de ori când facem un rău, iar binele să-l facem fără să clipim. Până la urmă n-avem nevoie de recunoștința nimănui, n-avem nevoie să ne mulțumească nimeni, n-avem nevoie să facem din asta o mare faptă. Binele îl facem pentru noi, pentru sufletul nostru, pentru liniștea noastră, pentru conștiința noastră. Facem un bine pentru că așa simțim, pentru că inima noastră cere și vrea să fie darnică, nu pentru alții, nu pentru recunoștință. Faceți bine, bine veți găsi, Dumnezeu vă va răsplăti, nimic altceva nu trebuie să conteze!

http://adolescentisenzationali.wordpress.com/

 
Un comentariu

Scris de pe 22 Martie 2014 în MILOSTENIE, SFATURI

 

Dornic sa vezi Ierusalimul ?

O mamă din România, ruga pe fiul ei din Israel să facă o chemare cuiva care dorește cu râvnă să vadă Ierusalimul. Fiul i-a răspuns: Dragă mamă, te iubesc ! Spune-i sufletului aceluia care vrea să se închine în Ierusalim, să caute bine în România acolo unde sunt copii nevinovați care se duc la biserică dezbrăcați, care se culcă flămânzi și triști, pentru că tatăl lor vine acasă beat și cu mâna goală. Sunt sătui, poate, de scandal și de bătaie, și sclipirea din ochi dă să li se stingă. Viitorul nu întrevede pentru dânșii nimic bun și când se culcă se învelesc cu deznădejdea. Să meargă să le șteargă lacrimile, să le sărute patul în care dorm nemângâiați, și dacă poate să le aducă lumină în viața lor. Lumina lor să fie și a lui. Se va întoarce acasă fericit și n-o să uite niciodată acest Ierusalim. Când la Biserică o să audă că: „Întrucât unora dintre aceștia mici (nebăgați în seamă) ați făcut, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25, 44-45), atunci are să-și dea seama că a fost pe drumul crucii și s-a închinat acolo unde a șezut Iisus Hristos.

 
Un comentariu

Scris de pe 3 Martie 2014 în IERUSALIM, MILOSTENIE

 

Calculul lui Iisus

Cand ai o suta de parai
Si zece lei din ei ii dai,
Cu cat ramai din tot ce-ai dat?
Rosti bunicul apasat!…

Cu nouazeci…Rostira ei,
In cor hazlii prichindei!…
Caci daca zece lei ii dai
Doar nouazeci mai poti sa ai!…

Ei, mai copii – batranu-a spus.
In calculul pentru IISUS,
E diferit de ce-ar putea
Sa calculeze cineva…

Caci cat ai dat, cu-atat ramai !
In cer doar zece lei tu pui
Iar nouazeci ii cheltuiesti
Pe lucrurile pamantesti!…

Si tare s-au mai minunat
Copiii cand l-au ascultat
Cum calculeaza Dumnezeu
Cand faci un bine tu si eu!…

Dar ca s-avem in cer comori
Si sa nu facem nici erori,
Noi sa ne daruim mereu
Cu bani cu tot Lui Dumnezeu!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 Decembrie 2013 în IISUS, INTELEPCIUNE, MILOSTENIE

 

Talharul si Maica Domnului

În anii cei de demult, în aceste locuri greu de străbătut și neroditoare, trăia un tâlhar. Îl numeau Balaurul. Multe povestiri s-au spus despre el în atâția ani. Spuneau că era înfricoșător la înfățișare, cu păr și barbă negre și lungi și cu un glas atât de puternic, de speria chiar și un câine.

Ani de-a rândul el și oamenii lui au fost frica și groaza acelei regiuni. Dar lucru ciudat era, despre care unii spun și astăzi, că niciodată nu vătăma pe sărac și neputincios. Numai pe bogați îi chinuia.

Cei care l-au cunoscut spuneau că inima lui avea două fețe. De acolo de unde era ca o fiară neîmblânzită și împrăștia spaimă și groază oricui se afla înaintea lui, dintr-odată putea să plângă la vederea unui animal neputincios, prins în vreo capcană, și care-și rupea cărnurile în încercarea sa de a se elibera. Nu-i plăcea să vadă suflete îndurerate. Nu putea să facă asta.

Mare taină este sufletul fiecărui om. Numai Dumnezeu știe din ce material este făcut.

Într-o zi, așa cum ne spune istorisirea noastră, Balaurul cu voinicii lui au intrat pe ascuns în casa lui Mamalis, marele moșier, și au furat din cufăr obiecte de aur și bani. Toți erau la ogoare și nimeni nu și-a dat seama. De altfel, cine s-ar fi așteptat ca ziua în amiaza mare să pătimească un astfel de rău? Fugind, au prins de veste câinii și au început să latre. Câinii au fost auziți de niște slujnice, care l-au înștiințat pe moșier, și îndată un întreg detașament din oamenii lui Mamalis, au alergat în urma lui. Desigur, Balaurul cu voinicii lui aveau avantajul și ar fi scăpat cu siguranță dacă…

În timp ce alergau cu caii, au văzut în aria lui Mamalis, puțin mai jos, o bătrână gârbovită și câțiva copii din sat, care își băteau joc de ea și aruncau cu pietre asupra ei.

–  Mergeți voi înainte, a spus el oamenilor lui, iar eu voi veni mai pe urmă!

–  Ce faci, căpitane? Ai înnebunit?, i-au spus aceia. Hai să plecăm repede! Te vor prinde.

–  Plecați, v-am spus! Vin și eu.

Oamenii lui au plecat, cu toate că nu voiau să-l lase singur. Atât de mulți îl urmăreau, dar el a alergat repede în arie la bătrâna.

–  Ce faceți aici, măi neghiobilor? Ce v-a făcut bunica, măi corciturilor, de o bateți?

Copiii au înlemnit de frică, dar apoi au luat-o la fugă spre sat, strigând:

–  Balaurul, Balaurul!!!

El însă a coborât de pe cal și, ridicând-o îndată pe bătrănă, încerca s-o facă să-și revină. I-a șters fața de sânge și o mângâia pe păr cu dragoste și cu durere.

–  Iartă-i, bunicuțo! Iartă-i! Nu sunt ei de vină, ci părinții lor i-au făcut așa… Sunt mici. Iartă-i!

Atunci bătrâna s-a întors și l-a privit în ochi, spunându-i:

–  Să ai binecuvântarea mea, fiule! Să ai binecuvântarea mea!

A privit-o și el în ochi și sufletul lui a tresăltat dintr-o dată. S-a pierdut în ochii ei. Toată dragostea și durerea lumii erau în acei doi ochi pe care îi privea. Și a rămas acolo, pierdut, ținând bătrâna în brațe și privind în ochii ei. Îndată, din ochii lui au început să curgă șiroaie de lacrimi. Balaurul, groaza și spaima acelui loc, plângea ca un copil. Nici el însuși nu înțelegea ce se întâmpla. Plângea, plângea, plângea. Astfel l-au găsit oamenii lui Mamalis, ținând bătrâna în brațe și plângând.

În acea vreme judecata se făcea repede, și mai ales pentru Balaurul, cu atât mai mult. Foarte repede. Frânghie, laț, un copac și s-a dus Balaurul.

Ultimul lucru de care și-a adus aminte a fost bătrâna, care-l privea de la o mică distanță. Nu putea uita privirea ochilor ei. Apoi, cu un suspin, și-a închis și el ochii săi, în timp ce funia se întindea.

Apoi… i-a redeschis. Dar, unde se afla? Nu era spânzurat de copac, ci era pe un coridor alb, având de-o parte și de alta cele mai frumoase flori și pomi, pe care nu le mai văzuse vreodată. Nu-l durea nimic și se simțea foarte ușor. Ca fulgul. „Ce sunt toate acestea?”, s-a întrebat. „Ce se întâmplă? Și cine sunt cei care vin spre mine?”. O femeie, care răspândea lumină, mergea înaintea tuturor și se apropia de el. De-a dreapta și de-a stânga ei erau mii de îngeri preafrumoși, care zburau și o însoțeau psalmodiind. Femeia s-a apropiat repede și i-a întins mâna, zâmbind:

–  Hai, vino! Bine ai venit în casa Fiului meu. În casa ta.

–  Maica Domnului!!!, a strigat el.

Și îngenunchind înaintea ei, și-a plecat capul. Dacă ar fi putut plânge acolo unde se afla, sigur ar fi izbucnit în plâns. Dar acolo nu se plânge.

Atunci Maica Domnului l-a atins ușor, spunându-i iarăși:

–  Hai, vino!

–  Maica Domnului, eu? Ce să caut eu printre voi? Eu sunt un răufăcător, sunt tâlhar, am vătămat multă lume. Pe mine trebuie să mă pedepsiți, nu să mă primiți aici.

Atunci Maica Domnului i-a spus:

–  Ai uitat că primul care a intrat în Raiul Fiului meu a fost tâlhar? El a fost făcut, fiul meu, pentru tâlhari, hoți și pentru toți călcătorii de lege și păcătoșii care se pocăiesc.

–  Dar eu nu am apucat să mă pocăiesc, a răspuns  Balaurul care stătea mereu cu capul plecat.

–  Te-ai oprit s-o ajuți pe acea bătrână, deși puteai să fugi și să scapi. Acesta a fost biletul tău pentru Împărăția Fiului meu. I-ai curățat fața și ți s-au curățat păcatele tale. Și lacrimile pe care le-ai vărsat, ținâd-o în brațe pe bătrână, a fost pocăința ta. Cu toate acestea ți-ai curățat sufletul. Vino, fiul meu! Cu cinstiri și cu multă slavă vei intra în Rai.

Atunci Balaurul și-a ridicat pentru prima oară capul ca s-o privească pe Maica Domnului. Și a văzut ochii bătrânei din arie cum îi zâmbeau… Ochii Maicii Domnului.

Și în timp ce îngerii l-au ridicat la înălțime, cântând laude cu fermecătoare melodii cerești, pornind cu toții spre uriașa poartă luminoasă ce se vedea la capătul acelui coridor, Balaurul o privea mereu pe Maica Domnului în ochi. A fost singurul suflet care a intrat vreodată în Rai, plângând de bucurie și fericire. Cel mai curat suflet.

Pe pământ oamenii mai spun istorisiri despre Balaurul,  dar și în Rai unde va trăi veșnic.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Martie 2013 în MAICA DOMNULUI, MILOSTENIE