„Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, ca şi cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (Eugen Măgirescu, în „Moara dracilor”)
Noul mucenic al lui Hristos, Constantin Oprisan, a trăit în această vale a plângerii doar 37 de ani. A văzut lumina acestei lumi la 16 Martie 1921, în satul băcăuan Onceşti. Înzestrat cu un mare talent poetic şi filosofic, după ce a ucenicit o vreme la Freiburg pe lângă cel mai mare filosof al Europei din secolul al XX-lea, Martin Heidegger, este arestat la Cluj în 1948, laolaltă cu floarea studenţimii româneşti, pentru vina de a-L iubi pe Hristos şi a dori o Românie creştină. Deşi nu a aprobat revolta din luna Mai 1946 a studenţilor români din Cluj împotriva regimului revizionist maghiar, a participat la ea, ca lider al studenţilor. Acolo şi-a cunoscut viitoarea soţie, cu care nu a apucat să întemeieze o familie, dar de care a rămas legat în Duhul Sfînt; deşi trecuseră ani buni de la arestarea lui Constantin, ea a ştiut ziua şi clipa trecerii sale din această viaţă. Nu s-a recăsătorit, ci a trăit o viaţă în curăţie şi în neîncetată rugăciune într-o casă din Bucureşti. Şi datorită soţiei sale dimensiunea intelectuală, duhovnicească şi martirică a Mucenicului Constantin Oprişan a ajuns cunoscută peste ocean, prin mijlocirea monahiei Nina Hagopian, autoarea numărului din revista “The Orthodox Word” dedicat în anul 1997 martirului filosof. Constantin Oprişan a lăsat în urmă cariera, tinereţea, soţia, familia şi tot ce înseamnă bucurie şi strălucire lumească pentru a se îmbrăca în slava cea nepieritoare a Crucii, în temniţele comuniste. A adormit întru Domnul la 26 iulie 1958, în hrubele Jilavei.
Pe lângă faptul că Oprişan era unul dintre şefii cu mare răspundere, inteligenţa îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale româneşti. Cu pregătirea lui filosofică şi geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur.
Era fiu de răzeş, din judeţul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoştinţe, acumulate în timpul şederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînţeles cu îngăduinţa admirativă a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, că Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne ţină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară.
Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare.
Eram atât de slăbiţi, mai ales Oprişan, că mă întrebam cum mai avea energie să se mişte, atunci când îşi ţinea prelegerile de istoria filozofiei.
Pe lângă foamea ce ne rodea, mai era şi frigul, pentru că doar seara ni se dădea un pic de căldură.
Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 – martie 1950, era lipsa totală de informaţii, constatare pe care am făcut-o după ce unii camarazi din secţia noastră de muncă silnică, cu condamnări mari, au dispărut de pe secţie; nici măcar nu bănuiam unde erau duşi.
În martie, Oprişan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a vorbit de Nae Ionescu şi de şcoala filozofică românească şi a promis să ţină şi un curs de filozofia culturii. […]
Pe la jumătatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi scoşi din celula 18 şi transferaţi în camera 2 parter, camaradul nostru Iosub Mihai, un tânăr curat ca o fecioară, a avut câteva nopţi la rând mai multe coşmaruri care ne-au dat de gândit.
Visa numai tineri legionari omorându-se între ei, sânge, reproşuri, tineri fugind unii de alţii şi, ceea ce era mai îngrijorător, faptul că noi, cei din celula 18, luam parte la aceste acţiuni, în special el însuşi, eu şi camaradul Oprişan. Timp de câteva zile la rând, dimineaţa, ne povestea aceste vise şi coşmaruri şi, mai mult decât atât, ne spunea că are nişte presimţiri tot atât de sumbre cum le avusese la Iaşi înainte de moartea mamei lui. Era convins că se va întâmpla ceva ieşit din comun şi cu el şi cu alţi camarazi de-ai lui.
Presimţirile lui, datorită curăţiei sale sufleteşti, aveau să se adeverească întocmai, ca şi acelea ale mamei lui, făcute de dânsa cu o zi sau două înainte de a muri, când le-a spus surorilor lui următoarele: „Dragele mamei, voi spuneaţi că Mihai se va face doctor, dar el nu se va face niciodată doctor”. Şi într-adevăr, Mihai Iosub n-a ajuns doctor, pentru că a fost ucis la Piteşti. […]
Nu aveam aşternut, cimentul era gol, iar noi eram aşezaţi pe bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâncam, simţeam parcă ceva nevăzut, făcând rotocoale prin cameră.
N-a trecut nici o jumătate de oră de când am terminat masa, că Prisăcaru, Cantemir şi Virgil Bordeianu s-au apropiat de colţul nostru şi cu un ton marţial ne-au apostrofat: „Bă! Voi mai sunteţi legionari?” Toţi am răspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce să fim altceva, că doar pentru asta am fost condamnaţi!”
Munteanu s-a ridicat şi le-a spus: „Dar dumneavoastră nu mai sunteţi legionari? Pentru ce aţi fost arestaţi şi condamnaţi, nu ca legionari?” Cei trei au răspuns: „Noi nu mai suntem legionari, bandiţilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisăcaru: „Eu nu sunt deţinut de drept comun, ci un deţinut politic, legionar. Iar dacă dumneavoastră nu mai sunteţi legionar, atunci ieşiţi la raport la director, să vă pună în libertate”.
„Banditule, sare Prisăcaru, pe noi o să ne pună regimul în libertate, iar tu o să mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replică: „Aceasta nu o ştii dumneata, dacă eu voi muri în închisoare”.
Soarta le-a fost aşa: Prisăcaru a căzut victimă unei minciuni şi a fost executat, deşi avea o condamnare mică, iar Munteanu a ieşit teafăr din închisoare.
De când intrasem în cameră şi până când cei trei s-au apropiat de colţul nostru, Oprişan, cu firea lui meditativă şi totdeauna reţinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelaşi vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiţi de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – şi le-a strigat: „Pe ei!”
Din clipa aceea şi până spre ziuă mi-am pierdut cunoştinţa. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineaţa în colţul nostru erau numai bălţi de sânge pe ciment. Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunoştinţa atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morişcă şi pat din timpul anchetei. Nici atunci şi nici acum nu ştiu cât ne-au lovit cei 30 de bătăuşi. Mi-amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tinetă, şi atunci mi-am dat seama că nu mai puteam mişca. Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture şi să nu mă doară. M-am târât înapoi, la locul meu şi, pentru că nu vedeam bine, faţa fiindu-mi umflată, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalţi camarazi.
Îmi amintesc doar că se făcuse ziuă şi că lumina soarelui pătrundea în cameră. Am deschis ochii şi când am văzut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arăta nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, feţe negre şi ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea şi hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea să urlu era faptul că izmenele şi cămaşa, din cauza rănilor, se lipiseră de corp.
Am încercat să-mi adun gândurile, să fac un efort de voinţă şi să judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. Îmi amintesc numai că, atunci când s-a împărţit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar dacă ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisăcaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împărţea masă: „Astăzi bandiţii ăştia nu primesc nimic”.
După ce toţi ceilalţi au luat masa, iar noi zăceam întinşi pe ciment ca nişte cadavre, l-am auzit că prin vis pe Prisăcaru dând din nou semnalul: „Pe ei!”
Şi iarăşi cei 30 s-au năpustit asupra noastră şi eu am leşinat. M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coastă, zicându-mi: „Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile să iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat şi am scăpat-o, vărsând pe jos conţinutul. Din nou am simţit picioare în coaste şi am auzit o voce care strigă: „Banditul refuză masa!” Am răspuns că nu o refuz, dar nu pot ţine gamela.
Nu-mi amintesc dacă în după-amiaza acelei zile bătaia s-a repetat. Înclin să cred că cei trei, văzând în ce hal ne aflam, s-au temut să nu moară vreunul dintre noi.
Cimentul fiind rece, parcă îmi făcea bine, potolindu-mi arşiţa ce o aveam pe corp. Nu era loc care să nu mă doară. Sângele închegat şi lipit de cămaşa şi izmene plesnea la cea mai mică mişcare, provocându-mi usturimi insuportabile. Şi atunci am înţeles de ce camarazii mei nu se mai mişcau.
Cei din „comitet” nu ne-au permis să punem nici măcar o batistă udă pe faţă. […]
Îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere.
Am fost ridicaţi de pe beton şi, sprijiniţi, ne-au dus în faţa comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru.
L-au întins pe Oprişan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie.
Apoi am fost luaţi pe rând toţi cei patru rămaşi, Munteanu, Iosub, Comsa şi cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană.
Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească şi începutul prăbuşirii a fost inevitabil.
A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ, sub geam.
Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”.
La spusele lui Prisăcaru în legătură cu filosofia, mi-am dat seama că Oprişan, Iosub şi cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat şi m-a izbit în fată cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.
Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.
I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.
Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră. Cred că era primul caz de acest fel pe care-l văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele.
În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; şi ce au păţit cei doi bieţi copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei ştiu. Iar Comşa, după ce a fost crunt bătut la tălpi, a fost aruncat în colţ, pe ciment.
Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată şi m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.
În clipa aceea n-am cerut ajutor şi tărie de la Dumnezeu şi am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteţi face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea şi satana s-a folosit de slăbiciunea mea şi m-a împins spre cădere.
Aşa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scară, tot aşa n-am să uit ochii lui Oprişan, pe când zăceam în colţ, pe ciment.
Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comşa, a lui Oprişan şi a celor doi elevi, aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai crudă realitate.
Nu ştiu ce a mai făcut Oprişan după ce m-am despărţit de el; ştiu doar că a fost atât de torturat şi chinuit la Piteşti şi Gherla, că s-a îmbolnăvit de tuberculoză.
M-am mai întâlnit cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutăm, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare. Singurul dintre cei care m-au torturat pe mine şi a avut remuşcări, venind să-mi ceară iertare, a fost Costache Păvăloaia.
Se zice că prima greşeală este cel mai greu de făcut, pentru că din momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.” (Dumitru Bordeianu –în Mărturisiri din mlaştina disperării)
„Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare, care trebuia el însuşi salvat. Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu Satan, pentru trupul lui Moise: «Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!» (Iuda 9).
Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: «Culcă-te!». Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, ce era întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora: «Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Încet, încet! Picătură cu picătură».” (Virgil Maxim, în „Imn pentru crucea purtată”).
„Constantin Oprişan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii şi în fiecare dimineaţă trebuia să-şi facă toaleta plămânilor. În prima dimineaţă a tras cum a putut el tineta în faţa patului, că nu se putea da jos din pat şi a început să-şi facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă uşă, chiar aproape de el, şi am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăţi de carne, aproape bucăţi de plămân. (…) Apoi între mine şi el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toţi. Costache era un om de mare înălţime sufletească, cu o inteligenţă fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese şef în Frăţiile de Cruce, dar asta nu era important atunci pentru noi! Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Şi intelectual ne-a ajutat foarte mult, şi prin tot ceea ce a făcut…
Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieşea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Îşi spunea rugăciunile, şi ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească şi dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torţionarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos. (…) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torţionar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învăţat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel.
Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: «Ghiţă! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii. (…)
Marcel plângea, Iosif plângea, toţi plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop şi i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la uşă şi am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet şi predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul şi eu cu Iosif am scos targa afară în curte. Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereţi; sub trupurile noastre, saltelele erau putrede. Aşa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie şi prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprişan şi să ieşim afară.
Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii, şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur.
L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: «Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!». Aşa l-am lăsat pe Costache, strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea…” (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
https://veghepatriei.wordpress.com/2017/12/23/sfintitul-mucenic-si-martir-constantin-oprisan-studentul-lui-martin-heidegger-crimele-ministerului-de-interne-din-romania-si-securitatii-comuniste-ba-filosofule-legionar-tu-nu-pleci-viu-de-aic/
Dragi prieteni, frați întru Hristos, să Îi mulțumim Bunului Dumnezeu pentru anul care a trecut, pentru cele bune și pentru cele mai puțin bune. Pentru sănătatea ce ne-a dăruit-o, dar și pentru zilele când am fost bolnavi, pentru pacea și clipele liniștite, dar și pentru zilele de ispite și tulburare. Pentru dragostea ce am primit-o, dar și pentru zilele când am fost mustrați, jigniți și loviți. Pentru cei care încă sunt lângă noi pe drumul acestei vieți, dar și pentru cei pe care Dumnezeu i-a chemat Sus. Pentru zâmbete, dar și pentru lacrimi.
Ai un Lamborghini tare și-un salariu colosal
Dragostea nu reproșează, nu suspectează, nu aduce aminte greșelile tinereții, nu numără, nu contabilizează, nu invidiază, nu te pune în posturi înjositoare. În dragoste nu e competiție, nu e umilință, lăudăroșenie, gelozie, poftă sau teamă. În dragoste este doar bunăvoință, îngăduință, curăție, bucurie, și liniște. Dragostea presupune supunere fără de robie. Dragostea presupune să le vezi pe toate, dar să taci și să continui să iubești. Dragostea este cercare fără de viclenie; mustrare fără înjosire; dăruire fără sărăcire. Dragostea este peste toate acestea, o jertfă care se dăruiește pe sine zilnic, necondiționat și fără să se împuțineze.
Când cineva face ceva cu smerenie şi cu dragoste şi nu i se apreciază acest lucru, se poate să fie cuprins de o nemulţumire. E omeneşte – desigur, nu pentru că ar fi corect acest lucru, dar atunci există şi unele circumstanţe atenuante. Grav este însă atunci când pretinde recunoaşterea; căci acest lucru are în el egoism, atribuirea unui drept, dorinţă de a plăcea oamenilor. Pe cât poţi, să umbli smerit. Tot ceea ce faci, să faci cu sârguinţă, pentru Hristos, iar nu pentru a plăcea oamenilor sau din slavă deşartă, ca să auzi „bravo” de la oameni.
Crăciunul nu înseamnă Moș, brad împodobit, îngerași atârnați în perdele, felicitări tâmpe cu reni sau oameni de zăpadă. Nici efecte luminoase pe stâlpi, pe garduri, în copaci. Nici pavoazare exacerbată. La iesle n-a fost nimic în afară de Prunc care să iasă-n evidență. Fără El, nimic nu are valoare. Ornamentele pot fi surogate de Crăciun, dar nu țin loc de Dumnezeu!
Cum e-n cer, măicuță, cum e-acolo Sus?
Atât de străină era perspectiva nelumească a Părintelui Serafim Rose față de spiritul vremii sale, încât până și unii scriitori contemporani, pe care de altfel îi admira, cum ar fi Buber, Berdiaev, Merton – își exprimau speranța într-un guvern mondial, unirea finală a omenirii. Scria Părintele Serafim: „Numai însingurații pot experia sfârșitul, toți ceilalți au interpretat acest sfârșit astfel încât să se potrivească cu dorințele lor.” Referindu-se la acești însingurați, care suferă intens de marele rău al epocii moderne, Pr. Serafim se număra, firește, și pe sine între ei. El își privea existența în lume ca pe o formă de răstignire. Dar se temea ca simțindu-se deasupra oamenilor de rând, să nu devină incapabil de a mai recunoaște propria lui participare la păcatele lor de rând, și ca repudiind pe de-a întregul lumea toată, să nu se mai poată bucura de ceea ce Dumnezeu îi dăruise în această viață. Își spunea: „Îndrăznesc a mustra lumea la ale cărei păcate mă fac pe deplin părtaș.”
Lumină pentru candela din suflet 