RSS

Arhivele lunare: februarie 2017

Din invataturile Pr. Ioachim Parr

Întrebare: Acum la noi, dar nu numai în Rusia, ci şi în America şi în alte ţări, sunt evidente semnele vremurilor din urmă, semnele apocaliptice. Acestea sunt diferite, mulţi le cunosc. Mulţi oameni se îngrijorează. Cum să dobândească duhul păcii, ca să nu cadă? Cum să dobândească bucuria? Să nu îşi pună cenușă în cap, să nu umble cu hainele rupte, ci să se bucure întru Domnul la fel ca vechii creştini?

Răspuns: Pentru fiecare dintre noi, cei ce trăim pe pământ, orice zi poate fi ultima. Nu ştim niciodată când ne va chema Domnul. De aceea, pentru un creştin fiecare zi poate fi comparată cu vremurile din urmă. Năzuințele noastre, faptele noastre trebuie să fie îndreptate către mântuirea sufletului. Restul este o pierdere de vreme. Prin urmare, de ce să ne îngrijorăm pentru nişte semne, dacă ele există sau nu? Iată care sunt semnele: Eu nu mă pocăiesc, păcătuiesc zilnic, trăiesc lângă o mulţime de oameni pe care continui să nu-i iubesc. De ce să mai caut ceva la exterior şi nu în interiorul inimii mele? Să ne îngrijim mai bine de mântuirea familiilor noastre!

Noi, oamenii, ne abatem cu uşurinţă. Ne atrage mereu totul, în afară de propriile îndatoriri. Dacă avem o anumită activitate, aceasta ni se pare întotdeauna mai puţin interesantă decât activitatea altuia. Rugaţi-vă, iubiţi-L pe Dumnezeu mai presus de orice, iubiţi-vă semenii şi atunci, chiar dacă vor veni vremurile din urmă, ele nu vă vor nelinişti. Dacă veţi iubi, la acea vreme deja veţi trăi în Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este aici şi acum! […] Cât de mult timp irosim degeaba! Pentru ce? Măcar dacă ar fi ceva important, dar sunt nişte fleacuri… Oamenii irosesc ceasuri, zile, săptămâni, luni, ani, gândindu-se la cine, ce şi cui i-a spus. Putem să punem capăt acestor lucruri, spunând: <Te iubesc, iartă-mă.> Însă nu o facem. Da, suntem nişte <poame bune>. V-aţi dorit să auziţi acest răspuns? Mă tem că nu…”

 schiarhimand. Ioachim Parr

 
Un comentariu

Scris de pe 28 februarie 2017 în SFATURI

 

Pentru a strange cineva toata lumea in inima lui, trebuie sa-si largeasca inima

-Gheronda, cum poate cineva sa stranga intreaga lume in inima lui? Cum poate imbratisa toata lumea, cand mainile lui sunt mici? Pentru a strange cineva toata lumea in inima lui, trebuie sa-si largeasca inima. Si cum se face lucrul acesta?

Cu dragoste. Dar nici aceasta nu ajunge. Este nevoie de dragoste de mama. Mama isi iubeste copiii mai mult decat pe ea insasi. Cine dobandeste aceasta dragoste ii iubeste nu numai pe cei care il iubesc, ci si pe cei care il vatama, caci asa cum mama le justifica pe toate, tot astfel si el gaseste intotdeauna circumstante atenuante pentru ceilalti si ia sarcina asupra sa. Chiar si atunci cand i se fura ceva, tot el simte mustrari de constiinta ca nu cumva hotul sa fie prins si bagat la inchisoare. Isi spune in sinea sa:<< Din cauza mea a fost bagat in temnita. Daca gaseam un mod de a-i da banii de care avea nevoie, nu ar fi furat si nu ar fi fost acum in inchisoare>>

Dragostea de mama pe toate le acopera, pe toate le sterge. Daca un copil face o paguba sau se poarta urat, mama lui il iarta indata, fiindca este copilul ei. Asa si tu, cand iti iubesti aproapele cu iubire de mama, ii justifici slabiciunile si nu-i vezi greselile; si chiar daca le vezi, le ierti. Atunci inima ti se umple de dragoste, fiindca devii urmator al lui Hristos, Care ne rabda pe toti.

 Pr. Paisie Aghioritul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 februarie 2017 în IUBIREA, Uncategorized

 

Pretul timpului

Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt! Am trăi cu o intensitate şi cu o profunzime pe care altfel nu am putea să le atingem vreodată. Dar nu suntem conştienţi de ceea ce reprezintă momentul prezent. Trecem de la trecut la viitor fără să trăim cu intensitate momentul prezentului. Dacă am fi conştienţi de aceasta, cum ne-am trata unii pe alţii, şi chiar pe noi înşine!

Experienţa arată că în faţa morţii orice resentimente, amărăciuni, antipatii reciproce se şterg şi dispar. Moartea este prea mare faţă de ceea ce ar trebui să ne apară nesemnificativ chiar şi la scara vieţii vremelnice. Văzând moartea din acest unghi, gândul şi aducerea aminte de moarte ar fi singura putere ce ar face ca viaţa să fie intensă. A trăi pentru a fi la înălţimea morţii, a trăi în aşa fel încât, oricând ne-am întâlni cu moartea, să ne găsească pe culme, pe creasta valului, nu în groapă, pentru ca ultimele noastre cuvinte să nu fie inutile şi ultimul nostru gest să nu fie zadarnic!

Mitropolitul Antonie al Surojului, manastireasuruceni.md

 
Un comentariu

Scris de pe 28 februarie 2017 în SFATURI

 

Un text ce mi-a placut mult: secrete ce nu trebuie impartasite niciodata

Primul lucru care trebuie sa fie pastrat in secret, spun inteleptii, sunt planurile din viitorul indelungat. Pastrati tacerea, pana cand se realizeaza acest plan. Multe dintre ideile noastre pot sa nu fie perfecte si sa aiba unele lacune sau puncte slabe, asa ca deseori o influenta externa le poate distruge usor.

Al doilea lucru care este recomandat de intelepti, nu povesti despre lucrurile de binefacere. Binefacerea in zilele noastre este un lucru rar. Nu va laudati cu ea. Mandria aici nu isi are locul.

Al treilea lucru care ni se recomanda este austeritatea. Nu spune la stanga si la dreapta despre modul tau de mancare, somn, act sexual si asa mai departe.

In al patrulea rand, despre ce ar trebui sa taci este vorba despre curajul tau si eroism. Cineva trece peste momente grele in interiorul sau, cineva in exteriorul sau. Cineva devine popular si primeste recunostinta si medalii, dar cineva poate a avut curaj care nu l-a afisat in ochii lumii.

In al cincilea rand, ar trebui sa taci despre cunoasterea spirituala si nu conteaza la ce nivel. Prima greseala a cunoscatorului de adevar este dorinta de a se impartasi cu lucruri sufletesti prea inalte. In loc sa povestesti, pur si simplu incearca sa aduci bunatate oamenilor.

Al saselea lucru despre care ar trebui sa taci sunt discutiile despre conflicte personale, situatii familiare etc. Familia va fi mai puternica daca despre problemele ei vei sti doar tu.

Al saptelea lucru despre care trebuie sa taci, sunt discutii negative despre altii, de tipul ca cineva a venit cu pantofii murdari, sau alte barfe.

eustiu.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 februarie 2017 în INTELEPCIUNE, SFATURI

 

Ai grija ce vorbesti!

Dacă îi bârfești pe ceilalți înaintea mea, ai grijă că pot trage concluzii despre tine. Dacă pui întrebări, ai grijă pe ce teme să fie, căci îmi pot da seama de caracterul tău după întrebările pe care le pui, nu după răspunsurile ce le dai. Dacă vorbești despre dragoste, nu o pot percepe în afara jertfei; altfel, nu se poate numi dragoste. Dacă vorbești mult, ai grijă să nu fie și în zadar, să plictisești. Dacă ți se pare că ești nedreptățit sau jignit, ai grijă cum reacționezi și ce limbaj folosești. Dacă-ți plângi necazurile cuiva, ai grijă ca și tu să asculți la rândul tău pe ceilalți. Dacă ești contrazis, nu te lupta prea mult să dovedești că ai dreptate. Dacă vorbești, să nu te aștepți ca toată lumea să fie de acord cu părerile tale. Dacă vezi pe cineva greșind, ia aminte la gândul ce vrei să-l spui față de el și la atitudinea ta – ele te definesc! Așadar, fii înțelept și cugetă ce trebuie să vorbești, dar mai ales când trebuie să taci!

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 februarie 2017 în ELENA J.

 

Suprasolicitarea mintii sau a trupului este un pacat

Greşita folosire a puterilor fizice scurtează perioada de timp în care vieţile noastre pot sluji spre slava lui Dumnezeu. Astfel, noi ajungem incapabili de a realiza lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Îngăduind formarea unor obiceiuri greşite, culcatul la ore târzii, satisfacerea apetitului în detrimentul sănătăţii, punem temeliile suferinţei şi ale slăbiciunii.

Prin neglijarea exerciţiului fizic, prin suprasolicitarea minţii sau a trupului, noi ne dezechilibrăm sistemul nervos. Aceia care îşi scurtează vieţile în acest fel, ajungând incapabili de a sluji datorită ignorării legilor naturii, sunt vinovaţi de jefuirea atât a lui Dumnezeu, cât şi a semenilor lor. Stilul lor de viaţă greşit îi face să piardă ocazia de a-i binecuvânta pe ceilalţi prin realizarea lucrării pe care Dumnezeu i-a trimis să o îndeplinească în lume.

Mai mult decât atât, chiar şi în timpul pe care l-au avut la dispoziţie, scurtat datorită condiţiei de sănătate precară, ei realizează mai puţin decât ar fi putut realiza, dacă nu şi-ar fi prejudiciat sănătatea. Dacă prin obiceiurile noastre dăunătoare privăm lumea de binele pe care ar fi trebuit să i-l oferim, Dumnezeu ne consideră vinovaţi.

farmaciadomnuluiblogspot.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 februarie 2017 în SFATURI

 

Iarta femeia din viata ta!

Iart-o că te sună în fiecare zi să te întrebe ce faci, dacă ai mâncat sau cum te simți și mai iart-o când, bolnav fiind, te sună mai des pentru a se asigura că-ți iei medicamentele și că ți-e mai bine.

Iart-o că, acaparată fiind de viața asta, te susține necontenit. Iart-o că-i acolo lângă tine oricând ai nevoie și mai iart-o că uneori se trece pe plan secund și se dă peste cap pentru a te ajuta pe tine.

Iart-o că în schimb a tot ce face așteaptă puțină dragoste – reală și onestă, iar nu vorbe goale și mai iart-o că, deși de cele mai multe ori nu primește nici măcar atat, te iartă de fiecare dată. Iartă femeia din viața ta, fie că-i mamă, soție sau prietenă – iart-o că te-a iubit prea mult!

madalinapintea.wordpress.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 februarie 2017 în FEMEIA

 

Despre mandrie si smerenie

Cine are smerenie recunoaşte ce anume este el însuşi în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitarea lui Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp nemărginirea şi iubirea.

Nu-i place să fie remarcat de ceilalţi, dar are bucuria de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare; este o modalitate de a ne lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul de grâu, de vin şi de untdelemn”.

Smerenia eliberează mintea. Prin ea ne regăsim eul nostru autentic care exercită farmecul prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia devine un înţelept fără a se afirma în faţa celorlalţi. El exercită o atracţie asupra tuturor; este respectat fără ca el să o ceară. Smerenia se dobândeşte treptat. Prin gândul continuu la Dumnezeu mintea Îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în ea. Smerenia este un dar al Duhului care se manifestă ca blândeţea lui Hristos. Dobândirea tuturor virtuţilor este însoţită de o conştiinţă sporită a lui Dumnezeu. Cât timp suntem încă în strădaniile pentru dobândirea virtuţilor, nu avem simţirea duhovnicească a harului lui Dumnezeu. Cu timpul, această conştiinţă a lui Dumnezeu devine atât de puternică, încât aceste eforturi nu mai sunt anevoioase.

La început, conştiinţa lui Dumnezeu este legată de frică de Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu ne priveşte, dar nu Îl vedem încă. Ne gândim la El, Îi cerem ajutorul, dar nu-L simţim încă. Dar când ajungem la o curăţire a patimilor, când devenim liberi, când nu mai suntem preocupaţi de noi înşine, atunci conştiinţa lui Dumnezeu este diferită. Acum Îl simţim ca dulceaţa, simţim atracţia şi Farmecul Său. Smerenia ne conferă o anumită odihnă în Dumnezeu; Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Sa.

Omul care se smereşte în faţa lui Dumnezeu are înăuntrul lui o comoară ce depăşeşte toate bucuriile şi satisfacţiile celorlalţi. El şi-a vândut toate bunurile exterioare, pentru că a găsit în inima sa această nepreţuită comoară, care este Dumnezeu.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, manastireasuruceni.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 februarie 2017 în MANDRIE, SMERENIA

 

Cei ce rad gonesc din sufletul lor frica lui Dumnezeu

Vedeţi, fraţii mei creştini, ce mari răutăţi pricinuiesc glumele? Aţi auzit la ce grad înaintează oamenii cei şăgalnici, până acolo, încât să ia în râs şi dumnezeieştile şi sfintele lucruri? Într-atât, încât să ia în batjocură şi pe însuşi Dumnezeu? Până într-atât, să primească şi moarte rea! Pentru aceasta, fraţii mei creştini, încetaţi, vă rog, de a mai glumi şi de a mai râde, ca să nu izgoniţi din sufletele voastre frica lui Dumnezeu, care e pricinuitoarea faptei bune şi a tot binele; că dacă veţi izgoni frica lui Dumnezeu, cu adevărat aveţi să grămădiţi asupra voastră toate răutăţile ce am zis mai sus, care se nasc din glume şi şăguiri. Voiţi să vă încredinţaţi şi din întâmplări cu lucru, că cei ce râd n-au frica lui Dumnezeu în inimile lor? Urmaţi-mi să mergem la Palestina. Acolo unde avea întins cortul său patriarhul Avraam, i s-a arătat Dumnezeu lui (Avraam) în chip de trei bărbaţi şi i-a făgăduit că femeia lui, Sarra, va naşte fiu: “Iată, când mă voi întoarce, voi veni la tine în vremea aceasta şi în ceasurile acestea şi va avea fecior Sarra, femeia ta” (Fac. 18, 10). Sarra sta însă dinapoia uşii cortului şi cum a auzit acest cuvânt, a râs întru sine, socotind că este cu neputinţă să nască, pentru bătrâneţea ce avea şi ea, şi Avraam. “Şi a râs întru sine Sarra zicând: încă nu mi s-a făcut aceasta până acum, şi Domnul meu este Bătrân” (Acolo, 12).

De acest râs pe care l-a făcut Sarra, i-a părut rău lui Dumnezeu; pentru aceea a început să mustre pe Sarra de ce a râs: “Şi a zis Domnul către Avraam: pentru ce a râs Sarra întru sine zicând: au doară cu adevărat voi naşte, bătrână fiind?” (Acolo 13). Sarra, îndată ce a auzit acestea, s-a temut şi a început să tăgăduiască cum că n-a râs; iar Dumnezeu a dojenit-o iarăşi, căci cu adevărat a râs: “Şi a tăgăduit Sarra zicând: n-am râs, pentru că s-a temut; şi au zis către ea; ba, ai râs” (Acolo). Socotiţi bine, fraţilor, aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, că arată lămurit că Sarra, pentru aceasta a râs, fiindcă a uitat şi a lepădat la o vreme din inimă aducerea aminte de frica lui Dumnezeu; dar când şi-a adus aminte iarăşi de frica lui Dumnezeu şi a pus în inimă pomenirea Lui, atunci a căutat să tăgăduiască că a râs.

Lui Dumnezeu îi pare rău de râsuri şi le pedepseşte

Acum, dacă i-a părut rău lui Dumnezeu că a râs Sarra, cu toate că a avut oarecare arătată pricină binecuvântată să râdă, cu cât mai mult îi pare rău lui Dumnezeu, când voi, creştinii, râdeţi fără să aveţi vreo pricină binecuvântată? Şi se împlineşte părerea filosofului care zice: “Râde nebunul nefiind pricină de râs”. Şi dacă Dumnezeu a dojenit pe Sarra pentru că a râs, dar nu cu vreo precugetare şi gătire, ci din întâmplare şi după vreme; cu cât oare mai mult are să vă dojenească şi să vă certe pe voi, cei ce faceţi atâtea pregătiri, atâtea planuri, cum să râdeţi şi să faceţi şi pe alţii să râdă? Cu mult mai mult vă va certa pe voi care spuneţi atâtea cuvinte şăguitoare şi luări în râs. Iar dacă Dumnezeu a mustrat şi a prihănit pe Sarra că a râs, dar nu cu hohot şi cu sunet, ci întru sine, adică în tăcere şi netulburată, fără să o audă cineva, numai cu o surâdere şi zâmbet al feţei; cu mult mai mult, fără asemănare, vă va mustra şi prihăni pe voi, cei ce ca nişte nebuni şi nepricepuţi înălţaţi glasul vostru când râdeţi, încât pârâie obrajii voştri de râs, precum pârâie spinii când ard pe foc.

De aceea zice Solomon: “Că precum este trosnetul spinilor sub căldare, aşa este râsul nebunilor” (Eccl. 7, 7). Cu cât mai mult va prihăni pe voi care din râsurile cele peste fire şi din multa vărsare şi lăţire a inimii voastre, fierb toate umezelile, încât scoateţi şi lacrimi din ochi? (şi aceasta se numeşte fierbere de râs, de care spune Grigorie Teologul: “Râsul cel fără rânduială scoate şi lacrimi”). Şi ca să zic în scurt, dacă Dumnezeu a certat râsurile în anii cei din vechime, cei înaintea Legii şi a Evangheliei, în care oamenii erau noi-începători, ca nişte copii mici şi a certat acestea nu în faţa unui bărbat, ci a unei femei, care este fireşte neam slăbănog şi iubitor de râs; cu mult mai mult va certa pe cei ce râd şi glumesc în timpul acesta, pe cei după lege şi în darul Evangheliei, în care oamenii au ajuns la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum scrie Pavel.

Sf. Nicodim Aghioritul, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 februarie 2017 în SFATURI

 

Spala, Doamne, cu ploi calde!

Spală, Doamne, cu ploi calde
Ura care ne-a cuprins,
Că în inimile noastre
Focul dragostei s-a stins.

Doamne-aprinde iar iubirea
Ca să ardă cu văpăi
În sufletu-acelor oameni
Ce sunt împietriți și răi.

Liniște adu, Stăpâne,
Peste cei ce-s tulburați
Și așterne pacea sfântă
Între cei ce sunt certați.

Nimicește răutatea
Și-adu Raiul pe pământ,
Sau mai bine, pe toți ia-ne
Sus, în Cerul Tău cel Sfânt.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 februarie 2017 în ELENA J., Uncategorized