Vreau sa ma intorc Acasa !

Când gândesc la România,
Ce-am lăsat-o pentru bani,
Mă apucă nostalgia,
Căci de-atunci trecut-au ani.

Deși am multă plăcere,
Și dolari mulți adunați,
Cum să mă-ndulcesc de ele,
Dacă nu sunt lângă frați ?

Am bucate, am mașini,
Le câștig ușor pe toate,
Rătăcind printre străini,
Eu de pace tot n-am parte.

Îmi e dor de-a mea căsuță,
De colaci, de mămăligă,
Cozonac, o sărmăluță,
Pâinea-n vatră să se frigă.

Parc-aud clopote sunând,
Întâlnind creștini pe cale,
„Doamne-ajută”-mi spun zâmbind,
Răsunând frumos în vale.

Iar pe ulița din sat,
Cu flăcăi de-odinioară,
Să merg iar la colindat,
Ajungând târziu în seară.

Vreau să mă întorc Acasă,
Chiar de-oi fi din nou sărac,
Să stau cu ai mei la masă,
Amintiri iar să desfac.

Elena J.

 

Sa faci copii cand iti da Dumnezeu, nu cand vrei tu

Căsătoria a lăsat-o Dumnezeu pentru naștere de prunci, nu pentru satisfacerea poftelor și plăcerilor trupului. Unii aleg la tinerețe să se distreze, folosind tot felul de metode contraceptive, și abia când decid ei, să facă copii – dar acești copii nu sunt binecuvântați, pentru că trebuie să-i faci când ți-i dă Dumnezeu, nu când când vrei tu. Când vei vrea tu, s-ar putea să nu-ți mai dea Dumnezeu. Ei ar vrea să simtă numai plăcerea, iar când intervin copiii, îi omoară, nu vor să știe de greutăți, responsabilități. Păi se mai poate numi aceasta iubire între soți? Ei dovedesc mai degrabă egoism, lașitate, hedonism.

Foarte mult contează momentul zămislirii, căci dacă acești copii sunt zămisliți în posturi, în sărbători, fără cununie, sau când părinții sunt beți, aceștia se vor naște bolnavi, rahitici, neascultători sau vicioși, și vor avea de suferit atât ei, cât și părinții și rudele lor. Pe de altă parte, dacă părinții știu să se înfrâneze, sunt cumpătați și virtuoși, și zămislesc copii în zilele îngăduite de biserică, aceștia vor fi o binecuvântare și o bucurie pentru părinți. Acești copii vor fi sănătoși, ascultători, virtuoși, și folositori întregii societăți, căci devin doctori, învățători, sau preoți.

Mulți se întreabă și se miră cum din aceeași părinți ies copii sănătoși, iar alții bolnăvicioși, ori cu handicap. Răspunsul îl aflăm de la sfinții părinți: momentul zămislirii pruncilor și viața curată / necurată a părinților sunt factori importanți și decisivi. Din niște părinți vicioși, bețivi, tutunari și desfrânați, cum pot ieși copii buni? Vor fi și ei asemenea… Ne întrebăm adesea de ce cad păcatele părinților asupra copiilor care ei de fapt sunt nevinovați, dar prin suferința aceasta a copiilor, Dumnezeu îngăduie ca părinții să-și ispășească vina aici pe pământ, căci copilul bolnav fiind, suferă el, și odată cu el îi chinuie și pe părinți, iar dacă au murit și au ajuns în iad, să fie scoși de acolo.

Cu mintea noastră limitată, credem că este o nedreptate din partea lui Dumnezeu, când de fapt este o adevărată lucrare și purtare de grijă plină de iubire, pe care Dumnezeu o îngăduie între rudele de un sânge. Pentru că El atât de mult ne iubește, încât vrea să ne scape cu orice preț de chinurile veșnice, dându-ne aici suferințe vremelnice. Se spune că Dumnezeu este drept, dar dacă ar fi fost drept, și ar fi aplicat pedepsele pe bună dreptate, noi am fi pierit demult. Dar este Bunătate și Iubire cu mult prea mult peste Dreptate: „Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”

Majoritatea oamenilor care s-au născut, și care au devenit sfinți mai apoi, se datorează în mare parte părinților care i-au sfințit încă din pântecele lor prin posturi și rugăciuni, apoi ei au continuat și au aprofundat acest stil curat de viață. Sf. Nicolae care sugea lapte numai din sânul drept al maicii sale, miercurea și vinerea nu sugea deloc; prunca Maria, Maica Domnului, rodul binecuvântat al Sfinților Părinți Ioachim și Ana, rezultatul posturilor, rugăciunilor, lacrimilor, milosteniilor și vieții curate a acestora – și ce pruncă! și ce binecuvântare!, că a fost învrednicită să fie Maică a lui Dumnezeu, Mama tuturor popoarelor creștine. Iar exemplele pot continua atât în cazul părinților credincioși, cât și în cazul celor care nu respectă legea creștinească.

Elena J.

 

Pr. Arsenie Papacioc: „Singurul Adevar este Ortodoxia !” (2)

Sfinţia voastrã, care credeţi cã sunt consecinţele participãrii unor ortodocşi în cadrul acestor mişcãri numite ecumenice?

Arhim. Arsenie: Consecinţele sunt: nu mai suntem credincioşi întrutotul lui Dumnezeu Cuvîntul – mare risc!

E acelaşi subiect. Se constatã un interes în toatã treaba asta; încearcã pe fel şi fel de lucruri ca sã fim împreunã şi vor asta cu orice chip pentru cã nu au o identitate pur şi simplu duhovniceascã, religioasã; trebuie sã simţim care este intenţia lor intimã.

La ora asta sunt despãrţiţi de Bisericã pentru cã Adevãrul este Hristos; şi ne-a învãţat şi cum sã facem, ne-au învãţat Apostolii – s-a fãcut un Sinod Apostolic la anul 50 la Adormirea Maicii Domnului la Ierusalim -, sunt Sinoade Ecumenice şi Locale la care s-a stabilit Adevãrul şi practica religioasã.

Ei, pînã la urma urmei, au rãmas într-o lume de interpretare continuã; ca sã poatã pãtrunde, spun cã noi suntem excesivi, suntem habotnici. Suntem habotnici cã ne închinãm şi nu zicem nimic, ne vedem de treaba noastrã?; cum interpreteazã ei bãtaia clopotelor, cum interpreteazã ei slujbele?; slujbele astea le-a fãcut Biserica dintru-început, nu?; liturghia, ne jucãm cu astea?; ei nu au nici Proscomidie, o serie întreagã de lucruri practice; sunt geloşi pe noi cã suntem liniştiţi, dar ne apãrãm contra adaosurilor antidogmatice.

O împãcare propriu-zisã nu se poate face dacã nu cedezi şi tu şi celãlalt; ce sã cedãm noi? O împãcare se poate face numai sã vinã înapoi fãrã condiţii.

Şi trebuie sã renunţe la toate invenţiile lor?

Arhim. Arsenie: Sã vinã la Ortodoxie! Ce-aţi cãutat acolo? De ce ridicãm problema asta cînd eu sunt stabil, n-am schimbat nimic?

Suntem împreunã cu Apostolii, îi cinstim, citim Apostolul la Liturghie; va sã zicã, suntem cu ei.

Ce sã fac ca sã ne împãcãm? Împãcarea în sine e utilã, dar numai în Adevãr; dacã nu-i în Adevãr, nu-i utilã. “Eu sunt Adevãrul” – spune Hristos; dacã nu-i Adevãr, nu-i cunoaştere. Adevãrul este Hristos şi ne-a arãtat cu toate amãnuntele calea spre mîntuire.

Sfinţia voastrã, ce înseamnã cã Sfintele Taine ale celor care s-au despãrţit de Biserica Ortodoxã sunt simbolice?

Arhim. Arsenie: Adicã nu sunt îndeplinite cum trebuie, întru totul cum trebuie şi au numai ca simbol Taina propriu-zisã; nu o împlineşte în esenţialitatea ei, dar recunosc ca moment cã e necesar.

Bunãoarã, taina nunţii: “vã declar soţ şi soţie – sãrutaţi-vã”; fãrã o rugãciune, fãrã nimic; recunosc ca simbol cã este necesarã, dar nu împlinesc practic cum trebuie.

Toatã slujba aceasta este fãcutã de Sfinţii Pãrinţi cu angajament, cu verighete, cu cununiile pe cap – este împãrãteasã şi împãrat; sunt atîtea rugãciuni de angajament, sã participe, sã trãiascã taina aşa cum s-a fãcut în Bisericã, pentru cã s-a fãcut cu multã semnificaţie, de ce s-a fãcut aşa, de cãtre Bisericã. Ei considerã cã sunt cãsãtoriţi în limba lor – ca şi turcii; adicã faptul cã s-a fãcut taina; sunt soţ şi soţie în felul lor.

Eu, care dau foarte multã importanţã amãnuntului slujbelor, la taine, vorbesc de momentul major al tainelor, sunt foarte încrezãtor cã se împlinesc; dacã nu se împlinesc acestea, este un fel de mascaradã, fac cum vreau eu, reduc cum vreau eu, motivînd în fel şi chip: dom’le, n-am avut timp; dar ei o iau aşa şi numai aşa.

Sfînta Împãrtãşanie care trece prin procesul de sfinţire, epicleza, lucrul acesta nu-l aratã cã îl fac; şi cum o preparã nu ştiu, încît sã mã ierte bunul Dumnezeu, dar cred cã nici nu-i Sfînta Împãrtãşanie – cu acea bulã a lor.

Sfinţii Pãrinţi, şi mai recent pãrintele Iustin Popovici spun cã, în afara Bisericii, tainele nu mai au un rol sfinţitor şi mîntuitor – în afarã de Biserica Ortodoxã; adicã nu mai sunt taine propriu-zise.

Arhim. Arsenie: Nu pot fi în afara învãţãturii Bisericii Ortodoxe; dogmã se numeşte Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.

Ne pun în situaţia sã spunem: nu mai sunt taine, pentru cã noi ţinem foarte mult sã se împlineascã întru totul slujba tainei, care a fãcut-o Biserica prin Duhul Sfinţiilor Pãrinţi, consacratã, aşa cum se face ca bunã.

În afara Bisericii, a trupului lui Hristos, mai sunt taine?

Arhim. Arsenie: Nu; în afarã de Bisericã, adicã de harul preoţiei, nu se poate face.

În taine lucreazã Hristos?

Arhim. Arsenie: Fãrã discuţie cã lucreazã Duhul Sfînt.

Şi Duhul Sfînt în afara Bisericii mai lucreazã? Pentru cã, dacã mai lucreazã, înseamnã, sau ar însemna, cã sunt mîntuitoare, sfinţitoare.

Unii pãrinţi sunt mai categorici, ca Iustin Popovici şi alţii mai vechi; ei spun cã în afara Bisericii nu mai lucreazã mîntuitor.

Arhim. Arsenie: Nu, în afarã de Bisericã nu. Nici nu se pune problema; şi eu sunt de pãrerea asta. Întrebarea are aceastã codiţã, pentru cã se considerã Bisericã şi ei, şi asta e problema.

E problema lor, sfinţia voastrã; asta trebuie sã ne lãmuriţi.

Arhim. Arsenie: S-a lãmurit în discuţiile ante-rioare cã sunt greşeli foarte mari şi nu suntem de pãrere cu toate aceste lucruri, cã valabilitatea tainelor sunt puse sub semnul întrebãrii.

E vorba de taina propriu-zisã, asta e întrebarea: e valabilã sau nu? Deşi nu e, se considerã şi ei Bisericã, dar noi nu-i recunoaştem cã sunt Bisericã.

Deci nu mai lucreazã harul?

Arhim. Arsenie: Nu lucreazã, dar e foarte riscant sã vorbeşti de chestiile astea; aici este vorba şi de mila lui Dumnezeu. Rãspunsul meu e mai complet: adicã nu pot sã vãd, în afarã de ortodoxie, pe placul lui Dumnezeu ce fac alţii; şi atunci rãspunde Dumnezeu.

Pentru cã, dacã ei ştiu cã existã mîntuire la ei cît de cît, rãmîn aşa.

Arhim. Arsenie: Nici nu se pune problema, cã ei aşa zic, nu?

Şi rãmîn acolo.

Arhim. Arsenie: Nu asta se discutã. Se discutã: au dreptate sau nu, se mîntuiesc, sau nu se mîntuiesc. Las în voia lui Dumnezeu; eu spun cã e o mare greşealã sã nu se împlineascã slujba, mai ales a tainelor, aşa cum face Ortodoxia; e o mare greşealã. Discutãm de greşelile lor. Problema care se pune direct şi este o întrebare durã: se mîntuiesc sau nu? Dacã se mîntuiesc, ce mai discutãm despre greşeli, nu? Dar eu una ştiu, şi asta trebuie sã rãspund în ce mã priveşte; despre aceste greşeli spune Mîntuitorul: “cine va schimba o iotã din aceste lucruri” – deci sunt foarte suspecţi; remarc greşelile lor, iar despre mîntuirea lor, numai Dumnezeu sã dispunã; eu mã îndoiesc.

Pentru cã, dacã se mîntuiesc, la ce mai discutãm greşelile lor şi rãmîn aşa cum sunt ei; şi atunci ce ne mai certãm?

Dar greşelile lor trebuie sã mã punã în situaţia de a gîndi, pentru cã spune Mîntuitorul: “cine va schimba unele dintre acestea prea mici mic se va chema”, nu se va mîntui. Şi ei au schimbat aceste lucruri, deci mã îndoiesc de mîntuirea lor.

Ca sã respectaţi ce a spus Mîntuitorul.

Arhim. Arsenie: Sigur. Acum am rãspundere cã sunt creştin, sunt cãlugãr, sunt preot; am rãspundere de ce vorbesc. Ce mai discutãm greşelile dacã sunt siguri şi ei de mîntuire.

Şi de ce sã mai vinã la Ortodoxie?

Arhim. Arsenie: Ce cautã? Sigur cã da.

Îi roade pentru cã, pe linie psihologicã, nu le convine sã fie altul la nivel mai înalt; ei vor sã fie liniştiţi în greşelile lor.

Ortodoxia, prin poziţia ei, mustrã puternic. Şi, dacã ne permitem sã facem aceste ştergeri, aşa, din taine, din felul de a împlini taina, înseamnã cã suntem pe o scenã de artişti – nu suntem pe un altar autentic al Bisericii.

Popovici Iustin zice cã numai în Bisericã este mîntuire; numai în Bisericã, fãrã discuţie, dar ei considerã cã şi ei sunt Bisericã, ca sã se încadreze în ce spune Iustin, nu? Dar nu asta discutãm noi. Zice cã-i Bisericã şi adventistul, şi toţi.

Cînd s-a fãcut aceastã Liturghie cu epicleza ei, s-a fãcut de sfinţi. În afarã de Vasile cel Mare, a fost un Apostol care a fãcut Sfînta Liturghie; Sfîntul Vasile n-a fãcut altceva, decît pe acelaşi schelet a fãcut rugãciuni pe ici pe colea; scheletul s-a respectat întru totul şi de Ioan Gurã de Aur, numai cã sunt nişte rugãciuni mai lungi. Nu s-a fãcut fãrã rost; erau nişte titani, sunt consacraţi ca nişte titani de cãtre Cer, semne mari au fãcut.

Învãţãtura creştinã a luptat cu toate fiarele duşmãnoase ale Ortodoxiei, ale Adevãrului; au luptat aceşti oameni cînd s-au confirmat persoanele Sfintei Treimi şi nu putem trece peste ce-au hotãrât ei; au putere canonicã.

Aşa cã, la întrebarea aceasta care este durã: se mîntuiesc?, dacã s-ar rãspunde cã se mîntuiesc atuncea ce mai discutãm greşelile? Întrebarea este durã în sensul cã nu depinde de noi mîntuirea numaidecît, însã noi avem obligaţia, cum spune Mîntuitorul, sã respectãm pentru cã cei care nu respectã “aceste mici de tot, mic se va chema”, adicã nu se va mîntui – zice Ioan Gurã de Aur; şi eu interpretez tot aşa. Iar cei care vor face lucrurile bine, aceia se vor mîntui încã cu slavã mare.

Şi, dacã a spus Mîntuitorul lucrul acesta, eu sunt sluga cinstitã a acestor spuse; ce se adaugã mai departe mã îndoiesc de mîntuire. Deci asta e, cã atunci nu-i mai discuţi slãbiciunea dacã am oarecare încredere în mîntuirea lor.

Adevãrul trebuie trãit aşa cum e şi împlinit aşa cum începe şi aşa cum se terminã; nu sã adaug eu de la mine.

Sfinţia voastrã, dacã nu este mîntuire în afara Bisericii.

Arhim. Arsenie: Nu existã.

Totuşi, poate unii eterodocşi care nu au luat parte la separarea de Bisericã, nu se ocupã de problemele strict de dogmã, dar sunt oameni buni, sunt oameni morali, pentru aceştia nu existã mîntuire?

Arhim. Arsenie: Asta ştie şi poate numai Dumnezeu. Fãrã discuţie, noi ştim cum ne-a învãţat Hristos: singura cale de mîntuire este aceasta; şi El spune: “cine va schimba una dintre aceste mici, foarte mici mic se va chema”, adicã nu se va mîntui.

Acum se face discuţie pe istorie, pe momente, pe habotnicie; acestea sunt pãreri şi acuze. Nu poate sã-şi apere poziţia decît sã spunã cã sunt eu habotnic, nu?

Nu este cunoscut în Ortodoxie discuţie pe Adevãr.

Poate or fi şi la necreştini (necredincioşi) oameni morali, au o moralitate, nu furã etc; pentru aceştia nu existã mîntuire?

Arhim. Arsenie: Eu trãiesc aici înconjurat de turci, foarte mulţi turci; duc o viaţã moralã, dar sunt, fãrã discuţie, afarã de mîntuire pentru cã ei nu cred în Adevãrul Creştin.

Hristos o sã-i judece şi pe ei?

Arhim. Arsenie: Îi va judeca; nu mã bag aici.

Eu ştiu una şi bunã: mã ţin de Hristos aşa cum ne-a învãţat El, cã a iubi pe Dumnezeu înseamnã a împlini ceea ce a spus El sã împlineşti.

Sfinţia voastrã, se vorbeşte despre succesiune apostolicã la anglicani, la catolici, la monofiziţi etc. Aceştia dacã nu sunt în Biserica Ortodoxã se poate spune cã mai au succesiune?

Arhim. Arsenie: Lucrul acesta este deja discutat din momentul în care s-a precizat care este poziţia mîntuitoare, Ortodoxia; orice abatere de aici este discutatã.

Prin Botez vine aceastã succesiune apostolicã, şi ei s-au abãtut de la Botez, de la trãire. Dacã s-au abãtut de la Botez nu mai au succesiune apostolicã normalã; adicã facem de capul nostru ?

Din momentul în care îţi pierzi mîntuirea, ai pierdut succesiunea apostolicã; vorbim de mîntuire, aceasta este tema.

Ei susţin cã sunt Bisericã, dar acest lucru este numai în funcţie de Adevãr; dacã nu te mîntuieşti, degeaba ţi-a propovãduit apostolul Pavel şi apostolul Petru.

Deci succesiunea apostolicã nu mai existã pentru cã este atacat chiar Hristos.

Preoţilor anglicani, catolici, monofiziţi etc. dacã vin la Ortodoxie li se mai face hirotonia?

Arhim. Arsenie: La anglicani se hirotonesc pînã şi femeile !

Aceasta nu este o problemã care ne priveşte; trebuie sã se facã o întrunire sinodalã, sã se vadã ce formã au ei preoţia.

Acuma şi Taina Cununiei: “vã declar soţ şi soţie” adicã foarte simplã; şi sunt rugãciuni de o mare importanţã, cu cununiile pe cap, cu fãgãduinţã în faţa Bisericii, pun mîinile pe Biblie, jurãminte în faţa altarului – lucruri care la ei nu sunt.

Vreţi sã spuneţi cã, dacã vin la Ortodoxie, trebuie sã se li se mai facã Taina Cununiei?

Arhim. Arsenie: Numai o hotãrîre sinodalã ar putea sã reglementeze aceasta, la o revenire a lor, nu o împãcare. Cînd zici împãcare, înţelegi: las şi eu laşi şi tu; noi nu avem ce sã lãsãm.

 

Pr. Arsenie Papacioc: „Singurul Adevar este Ortodoxia !” (1)

Sfinţia voastrã, prin ce se defineşte Biserica Ortodoxã?

Arhim. Arsenie: Chiar cuvîntul ortodox înseamnã dreaptã credinţã, dreaptã slãvire pentru Adevãrul pe care l-a propovãduit Hristos, cum ne-a învãţat Hristos, de aceea a şi rãmas, cu mila lui Dumnezeu, aceastã titulaturã: Ortodoxie; adicã credinţa dreaptã: “orthos” înseamnã drept, “doxa” înseamnã credinţã – pe greceşte.

Deci Adevãrul: “Eu sunt Calea, Adevãrul şi Viaţa” ; şi noi respectãm Adevãrul care este Hristos, n-am schimbat nimic în practicã, s-au stabilit şi poziţiile dogmatice prin Sinoadele Ecumenice, şi am respectat lucrul acesta. Acestea s-au fãcut şi împreunã cu catolicii de astãzi; ei s-au despãrţit, dar la 787 (Sinodul VII Ecumenic, pentru apãrarea Icoanelor) noi am fost împreunã; mai departe nu ne putem da dupã fiecare bãtaie de vînt.

Ce înseamnã dogma creştinã?

Arhim. Arsenie: Adevãr de credinţã revelat, cuprins în Scripturã şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Bisericã.

Sfinţii Pãrinţi spun cã în afara Bisericii Ortodoxe existã erezii, schisme şi adunãri ilegale – aşa le caracterizeazã. Ce pãrere aveţi?

Arhim. Arsenie: Nu spun nici o noutate; existã, ştim cã existã.

Vã întreb acest lucru pentru cã acum nu prea se mai folosesc aceşti termeni, ci confesiuni creştine, culte creştine, biserici nedepline, biserici surori. Este o greşealã acest lucru?

Arhim. Arsenie: Din momentul în care este schismatic sau eretic, este o greşealã, sigur cã da.

Faptul cã se folosesc aceşti termeni? Pentru cã, de exemplu, ştiţi cã se practicã cãsãtoriile mixte; una este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu un schismatic sau un eretic şi alta este sã spui cã te-ai cãsãtorit cu cineva dintr-o bisericã mai mult sau mai puţin nedeplinã.

Arhim. Arsenie: Ei bine, sigur cã …e alta aia, e alta aia. În sfîrşit, vorbim de Ortodoxie; de ce facem discuţie în plus? Nu îmi place cuvîntul acela bisericã nedeplinã.

Nu este bine? Puteţi sã ne explicaţi.

Arhim. Arsenie: Cum adicã, bisericã nedeplinã; adicã este în continuare sã se împlineascã?

Teologii ecumenişti, dintre ortodocşi, spun cã dacã s-au depãrtat de Ortodoxie mai mult sau mai puţin, este mai mult sau mai puţin nedeplinã.

Arhim. Arsenie: Este o rãtãcire termenul acesta; lasã sã înţelegi cã se vor împlini cu timpul, dar poziţia lor este determinatã: aşa vor rãmîne.

Care poziţie?

Arhim. Arsenie: Poziţia lor ereticã sau schismaticã.

Ce înseamnã erezie?

Arhim. Arsenie: Despãrţire de dogmele creştine, chiar şi de o singurã dogmã.

Şi schismã?

Arhim. Arsenie: Indisciplinã faţã de ordinea consacratã a Bisericii; neascultarea este început de pãgînãtate.

Unii teologi ecumenişti, dar ortodocşi, spun cã erezie se referã doar la arianism. Este adevãrat?

Arhim. Arsenie: Asta era erezia de atunci, dar erezie ar însemna şi la Nestorieni, la cei care nu recunoşteau pe Teotokos, pe Maica Domnului care este Nãscãtoare de Dumnezeu; erezie era şi aceea sã nu recunoşti 2 firi ale Mîntuitorului, neîmpãrţite şi nedespãrţite, neschimbate şi neamestecate. Tot erezii sunt toate.

Care sunt consecinţele ruperii de Bisericã şi formãrii schismelor şi a ereziilor?

Arhim. Arsenie: Scopul principal, grozav cînd a creat Dumnezeu omul, l-a creat singur numai pentru El ca sã fie în Împãrãţie împreunã şi, sigur, pentru pervertirea pe care a adus-o Adam, a venit Hristos şi a restaurat neamul omenesc; Hristos nu a venit sã anihileze, ci sã transfigureze, şi ne-a adus mai mult decît a pierdut Adam, adicã putinţa de a fi dumnezei dupã Har, de a şti sã iubim vrãjmaşii, şi o serie întreagã de alte lucruri.

Consecinţele sunt cã se abat de la ce a zis Mîntuitorul, nu se vor mîntui; nu-i uşor. Este în primejdie mîntuirea lor, aceasta ar fi consecinţa cea mai mare; afarã de aceasta, încurajeazã filozofia ateistã, pentru cã, socotesc ei, avem libertatea de a interpreta şi de a face cum credem; va sã zicã, sunt consecinţe foarte grave privind respectivii la Judecata de Apoi, adicã mîntuirea omului.

S-au interpretat la infinit şi se vor interpreta: drumurile, cãrãrile care duc spre mîntuire şi este numai una: aceasta pe care o ţinem mai departe fãrã nici un fel de schimbare şi chiar cu rîvnã şi cu trãire Biserica Ortodoxã. Biserica este cea care patroneazã drumul spre mîntuirea noastrã cu orice chip, în stilul ortodox, aşa cum s-a fixat la Sinoade privind dogmele respective.

Sfinţia voastrã, care sunt cauzele apariţiilor schismelor şi ereziilor? Pentru cã se invocã motive sociale, politice, geografice, istorice, cã n-au fost la Sinoade etc.

Arhim. Arsenie: Diavolul îndeamnã tainic inimile celor ce au concepţii amestecate privind adevãrul mîntuitor; acesta este motivul principal. Motivele sociale, politice sunt puse ca sã momeascã, sã spunã cã tu nu eşti cu istoria. E vorba de Adevãr ! Nu-i vorba de timp, de istorie. S-au rupt dupã sute de de ani! Şi nu s-au rupt oricum, va sã zicã cu interes; aceastã stare de mãreţie, de mîndrie a Romei sã fie mai deasupra decît Constantinopolul. Suprema valoare e Adevãrul!

Sfinţia voastrã, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 – care este un rãspuns la o chemare a Papei sã vinã ortodocşii la Biserica Catolicã – condamnã papistãşia ca erezie în special datoritã învãţãturii Filioque; la fel şi Pãrintele Iustin Popovici spune despre romano-catolicism cã este o erezie, ca şi despre protestantism. Ce pãrere aveţi?Arhim. Arsenie: Nu ne pronunţãm pentru cã repetãm lucrurile.

Pentru cã au ieşit din rãspunderea canonicã, respectiv dogmaticã, au modificat cu filioque Crezul: spun cã Sfîntul Duh purcede şi de la Fiul cînd, e limpede, spune Mîntuitorul: “de la Tatãl purcede”; nu spune: şi de la Mine. Mai întîi de toate, este o problemã de dogmã, deci cum pot sã spun eu altfel, cînd s-a stabilit cu jertfe mari Adevãrul.

Apoi au început sã adauge primatul papal, sã adauge infaibilitatea papalã, sã adauge indulgenţele, sã adauge purgatoriul; fac Liturghia cu azime, nu cu pîine dospitã, care este legea Mîntuitorului, El a fãcut artos, nu a fãcut azimã; Imaculata Fecioarã iarãşi este o mare greşealã: cã s-a nãscut Maica Domnului fãrã pãcat.

Şi pe urmã, au bãgat un lucru foarte grav, care se strecoarã, dar este foarte grav din punct de vedere strategic şi din punct de vedere al luptei: “Scopul scuzã mijloacele” – te omor cã aşa spune religia mea; exact cum spune în Talmud: “Dacã vezi un creştin pe margine de prãpastie, dã-i vînt înãuntru.”; este o obligaţie religioasã la ei.

Ei nici n-au Proscomidie. S-a pus problema cã noi, ortodocşii, avem cultul morţilor.

Acuma, ce facem cu morţii?

Noi avem cultul morţilor, avem Proscomidie, unde îi pomenim cu mare evlavie, mult timp, îi punem în Potir, în sîngele lui Hristos: “şi iartã, Doamne, pãcatele celor ce s-au pomenit aici”; va sã zicã tot Hristos îi iartã prin Liturghiile pe care le facem, asta poate salva morţii.

Pãcatele nu le poate ierta decît Hristos; El este singurul care poate sã ierte pãcatele. Ei au creat purgatoriul sã dea un rãspuns la întrebarea ce facem cu morţii şi, într-o formã raţionalã, ard acolo cît ard pentru pãcatele pe care le-au fãcut şi automat se mîntuie; ei, nu-i aşa!

Apoi mi-a schimbat Sfînta Cruce, forma Sfintei Cruci, care este motivatã, Sfînta Treime: Tatãl, Fiul şi Sfîntul Duh; îşi fac crucea altfel: cu toatã mîna şi de la stînga la dreapta numai ca sã fie altfel decît a fost, ceea ce înseamnã o ambiţie şi, din punct de vedere strategic considerat, aducînd o noutate, mai repede îţi faci prozeliţi.

Crucea este un lucru care are o semnificatie la noi, Sfînta Treime: toatã înãlţimea, toatã lãţimea şi toatã adîncimea; ei nu se gîndeau la o semnificaţie, pentru cã nu-i nimic fãrã o semnificaţie în Biserica noastrã. Trist este cã ei au început de-o bucatã de vreme sã fie cu totul conştienţi cã au dreptate şi îşi motiveazã dreptatea; mistificã adevãrurile istorice.

Au avut şi Papi: Papa Martin la Sinodul VI Ecumenic, Ipolit, de asemenea, Patriarh la Roma – au fost mucenici, deci au motive sã rãmînã în Ortodoxie, în Adevãrul iniţial. Ortodoxia nu este un titlu, este un Adevãr! Acest Iustin Popovici nu cruţa nimic şi nu fãcea diferenţe prea mari de termeni de exprimare cînd este vorba de Adevãr pentru cã Mîntuitorul a spus: “o iotã, o cirtã dacã schimbaţi”, nu vã veţi putea mîntui, “mic se va chema în Împãrãţie”; adicã nu se va putea mîntui. Ceea ce înseamnã cã acest mic, care este de fapt mare, este ceea ce fac ei.

 http://www.comorinemuritoare.ro/acta/

 

Cum sa luptam cu dracii de la iad

Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:

a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:

a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti…

Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:

1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.

Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: “Războiul este permanent si întotdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem”.

2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: “Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule de toată forta si viclenia de care dispun”.

Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Intr-un citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că “Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce si scăparea din ea” (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. “Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui”.

3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: “Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori”. In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.

0 altă “calitate” a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se mărgineste numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti, întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.

4. Războiul diavolilor este înversutat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa, uzează de toate armele si uneltele sale.

Sfântul Teodor Studitul spune că “Diavolul umblă ca un leu ce răcneste, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic”.

Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli “ucigasi de oameni”, căci ce altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine si rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. “In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să rămâneti în picioare” (Efes 6,11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si El de voi” (Iacob 4,6-8).

http://deveghepatriei.wordpress.com/

 

Ce inseamna Hristos a inviat ?

Hristos a înviat! înseamnă: într-adevăr Dumnezeu există!

Hristos a înviat! înseamnă: într-adevăr există lume cerească ca lume reală şi fără de moarte!

Hristos a înviat! înseamnă: viaţa e mai tare ca moartea!

Hristos a înviat! înseamnă: toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite!

Hristos a înviat! înseamnă: toate problemele vieţii sunt pe deplin dezlegate!

Toate parabolele principale şi grele sunt lămurite; cătuşele întunericului şi ale tristeţii sunt sfărâmate, fiindcă: ” Hristos a înviat!” ( Velimirovici 248).

„Hristos a înviat!”-însemnează că viaţa aceasta are un sens şi lumea o explicaţie. De la Învierea Domnului a plecat revoluţia care a cuprins lumea. Toate religiile neamurilor pământului mărturisesc nemurirea sufletului; mărturisesc o viaţă fericită pierdută. Iisus ne-a arătat-o dovedindu-ne-o cu învierea din morţi. Învierea este biruinţa asupra morţii. Cea mai mare tristeţe a vieţii întoarsă în cea mai mare bucurie.

Hristos a înviat!, prin urmare nu se termină totul cu mormântul. Areopagul înţelepciunii antice n-a vrut nici să audă despre înviere. E curios că şi după douăzeci de veacuri, raţiunea tot reacţionară a rămas învierii. Filosofia n-a primit până acum decât puţin din patrimoniul Revelaţiei. Astfel n-a primit până acum decât personalismul, libertatea. Dar persoana omenească încă nu e văzută decât în categoriile raţiunii şi în cadrul naturii decăzute. Persoana încă nu are în filosofie perspectiva transcendenţei, încă nu e văzută în lumina învierii. Filosofia motivează rezerva sa, cu faptul că atunci ar deveni religie, şi ea ţine la autonomia ei.

 …”de ai şti să vezi moartea în trecut, zic în trecut, adică fără prezent şi viitor. Prezent şi viitor n-are decât în necredincioşi. Moartea care necontenit te ameninţă să-ţi ia trupul, nu-ţi va părea mai de temut decât vântul, care te ameninţă să-ţi ia pălăria. Precum capul continuă să existe şi fără pălărie, aşa vei cunoaşte că sufletul poate să existe şi fără trup….nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca ceva ce a fost, nu ca ceva ce urmează să fie”.

Părintele Arsenie „Omul îmbrăcat în haină de in ” şi „îngerul cu cădelniţa de aur”, Ed. Charisma, Deva, 2008.

 

Pazeste-ti mintea in ceasul rugaciunii !

Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune.

Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.

Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune  a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

 

Sfaturi

În toate zilele se cuvine să ai pe Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu în inima ta, căci toate bunătățile vin de la Domnul și de la Preacurata Maica Sa pentru cei ce nădăjduiesc spre dânșii. Fie-ți drag a te ruga de-a pururea și ți se va lumina inima și va vedea pe Dumnezeu. În toate zilele te socotește spre care poruncă a lui Dumnezeu te-ai lenevit a te osteni și iară, în fiecare zi cugetă care poftă a trupului ai omorât și dă laudă lui Dumnezeu pentru cele ce ai izbândit și mustră-te pe tine cu asprime pentru cele ce te-ai lenevit. Fii înțelept și sârguiește a avea pace cu toți, ca să ai îndrăzneală în ceasul rugăciunii.

Noi, cei ce ne zicem creștini, nu trebuie să așteptăm nimic altceva decât să fim răstigniți. Căci a fi creștin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri și în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Viața Sa este model – și avertisment – pentru noi toți. Trebuie să fim răstigniți individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către înviere. Dacă vom învia cu Hristos, trebuie mai întâi să ne smerim împreună cu El – chiar până la umilința cea din urmă, cea de a fi înghițiți și scuipați afară de lumea cea neînțelegătoare. Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci Împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă. Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist, acum sau în orice altă vreme.

Pr. Seraphim Rose

 

La Pasti

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinător
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ne e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

George Coșbuc

 

HRISTOS A INVIAT !!!

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci de nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de-al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel Ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel Ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: „Iadul”, zice, „s-a amărât, întâmpinându-te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii, înviat-a Hristos şi se bucură îngerii, înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte, înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă: că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

Cuvânt de învăţătură al Sf. Ioan Gură de Aur, care se citeşte în noaptea Sfintei Învieri a lui Hristos, înainte de începerea Sfintei Liturghii.