RSS

Arhivele lunare: Septembrie 2013

Tu de ce nu M-ai primit ?

Și a fost chemat creștinul, în fața Domnului Mărit,
Ca să fie întrebat: „Tu de ce nu M-ai primit?”
Eu nu am putut, Stăpâne, și-n viață cât am trăit,
Nimeni nu mi-a arătat pierzarea, sufletului necăit.

Dar vecinul tău de-alături, ce ți-a fost atât de-aproape,
A trăit frumos în lume, s-a sfințit chiar pân’ la moarte.
A postit cu zile negre, s-a-nfrânat din toate,
S-a lăsat de cele rele, n-a spus că nu poate.

Fost-a el pe la biserică, și s-a spovedit,
A făcut și fapte bune, s-a și-mpărtășit.
Tu întrebat-ai cu ironie: „Putea-va, Domnul, a fi zărit?”
Eu am fost atât de-aproape, tu nu M-ai simțit!

Elena J.

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 30 Septembrie 2013 în ELENA J.

 

Invidia – iadul din sufletul nostru

Invidia este moartea dragostei faţă de aproapele. O istorioară zice că odată un înger a venit la un om şi-i zice: „Măi omule iţi dau toate câte vrei, numai că, vecinului tău, îi voi da îndoit” şi acela gândindu-se, ceruse de la înger să-i scoată un ochi, pentru ca vecinului său să i se scoată doi.

Aşa e invidia, nu suportă deloc binele aproapelui, ci din contra, îi doreşte răul chiar dacă există riscul ca singur să se păgubească. Nu doreşte pentru sine bogăţii ca iubitorul de averi şi de alte bunătăţi ale acestei lumi. Îşi bate capul zi şi noapte de averea celuilalt fără să se gândească la a sa şi chiar dacă se gândeşte la propria bogăţie, numai cu scopul să facă în fel şi chip ca să distrugă pe aproapele. Dacă în cazul în care poate să adune averi să-l întreacă pe aproapele, invidiosul se mai poate satisface cumva.

Ce face atunci când cel invidiat e mai capabil, sau mai talentat? Atunci invidiosul suferă o adevărată tragedie, o dramă în care cel care pătimeşte nu este cel invidiat ci doar cel ce invidiază şi din această cauză, acest război fară sens îl mănâncă pe invidios dinăuntrul său și ajunge până la atâta nebunie că începe să pună tot felul de piedici dar dacă nici cu asta nu poate face nimic, atunci ajunge să facă rău omorând pe cel invidiat.

Grea boală este invidia căci nu se naşte de la anumite fapte rele, dar mai cu seamă de la fape bune eroice, de la fapte în care o persoană se manifestă cu sinceritate. Dacă asta ar fi sfârşitul durerilor! Dar nu! Acest iad nu se încheie nici cu moartea celui invidiat. Invidia continuă şi după moartea acestuia. Cugetul său bolnav, care s-a făcut şarpe veninos, îi aduce aminte de cele făptuite de acela, îi arată casele pe care le-a avut şi astfel invidiază nu omul, ci umbra amintirii lui sau mai bine zis îşi crează un idol, invidiindu-l toată viaţa. Oare ce nu face acest om bolnav, ce nu face să îşi adape falsa demnitate, invidiind şi luptând cu celălalt?

Sfântul Ioan Gură de Aur socoate pe invidios mai rău decât un desfrânat sau un adulter. Pentru că aceştia se îndulcesc cu o oarecare dulceaţă efemeră, pe când invidiosul când se aprinde mai mult de patimă, mai mult se vatămă şi turbă, căci cu cât acela mai mult are pe atât îi înroşesc ochii. Şi dacă ar fi în puterea lui ar face tot posibilul să fie distrus cel invidiat.

Dacă este să ne uităm în Sfânta Scriptură, se vede că păcatul cu care a început moartea, este invidia. Şi nu-i de mirare căci diavolul din invidie a amăgit pe om. Cain din invidie a ucis pe Abel fratele său, prin invidie cei 10 fraţi au vândut pe Iosif, au vrut chiar să-i ia viaţa, din invidie căuta împăratul Saul să omoare pe David. Dar cel mai mult s-a arătat invidia în farisei, cărturari şi preoţi, căci aceştia nu au invidiat un om, ci până acolo a ajuns această turbare cautând să omoare pe Dumnezeu. De aceia şi zice Hristos: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul, el de la început a fost ucigaş.”

Şi astăzi lumea e plină de invidie, dar ca să zic mai bine, a ajuns la modă păcatul, să invidiezi pe altul. Dacă nu invidiezi, nu mai faci parte din societatea decăzută a omenirii. Se manifestă păcatul acesta, în orice loc, la piaţă, pe stradă, în familie, între şcolari, între studenţi, între angajați, între directori.

Poate că multe poţi zice despre acestă boală. Aici aş mai adăuga ceva şi anume ca acestă boală nu este străină de alte patimi. Unde omul e bolnav de invidie, e bolnav şi de slavă deşartă, de pofta de averi, de lux, de ură, de linguşire, viclenie. Să te gândeşti bine, această patimă este haina calduroasă la toate patimile. Important, însă, nu este să vorbim despre ea, ci cum să o distrugem din noi, cum să o depistăm, mai bine zis. Oamenii nici nu depistează că invidiază pe cineva, fiindcă duc o viaţă superficială, călduță cu păcatul, fără să se adâncească în interiorul fiinţei lor să descopere propriile neajunsuri.

De obicei vedem numai păcatele grosolane ale altora şi ele sar în ochi adesea, dar cu toate acestea nu observăm pe cele din noi, mai dezastruoase, legate de interiorul nostru pe care nimeni nu-l vede şi nu ştie ce “îngeraşi” ascunde. Iată că aici invidia îşi are locul bine meritat. Deseori mustrăm când vedem tot felul de oameni destrăbălaţi care fac tot felul de păcate trupeşti.

Aş vrea să întreb, care dintre noi atrage atenţia de câte ori pe zi judecăm, sau ne mândrim, invidiem pe cineva, bârfim, clevetim şi încă câte sunt de acest fel, care sunt lucruri mult mai grave. Care au fost cei ce au întrat primii în împărăţia cerurilor? Oare nu cei pe care noi de atâtea ori îi judecăm? Oare nu hoţii, desfrânaţii, banchirii (vameşii de altă dată). De ce nu vrem să înţelegem că noi suntem, de cele mai multe ori, aceiaşi farisei şi cărturari făţarnici de altă dată. De ce nu ne dăm seama? Pentru că nu suntem sinceri cu noi înşine şi cu alţii. Vedem atât de opac biserica, viaţa şi lumea, încât uităm total că ar trebui Hristos să fie centrul vieţii noastre, iar nu, cântecele, vorbele, luxul, şi multe alte mărunţişuri. Acuma e o mare criză, poate e cea mai mare din istoria omenirii.

E criză de dragoste, de sinceritate, de credinţă. De am încerca un simplu fapt, să ne dăm seama că suntem viciaţi de invidie şi de celelalte patimi legate cu ea, suntem pe drumul cel bun.

În faţă apar multe obstacole, multe capcane, dar dacă vom fi atenţi cu noi înşine, ne vom da seama ce se ascunde sub invidie şi sub celelalte patimi. Patimile sunt ca o tulpină de copac, care cu cât e mai groasă cu atât mai multe inele are, fiind mai greu de tăiat. Acest copac vicios este “eul” nostru degradat, iar în centru se află baza tuturor relelor şi anume mândria. După cum este imposibil să te vezi pe tine, dacă nu ai o oglindă în faţă, tot aşa nu e cu putinţă să îţi vezi nici sufletul, dacă nu ai ca oglindă pe duhovnic prin care lucrează Iisus Hristos, fiindcă în practică este mult mai greu să te debarasezi de patimi decât teoretic.

Cu patima invidiei nu se luptă singur ci cu ajutorul cuiva că patima fierbe înăuntru dacă nu o descoperi, aflând-o pierde din intensitatea ei, căci şi diavolul iubeşte să se ascundă în locurile cele întunecate ale sufletului nostru în care ne e ruşine să le descoperim cuiva, ca nu cumva să ne vadă adevărată „frumuseţe”.

Deci să scoatem acest şarpe din inima noastră şi pe celelalte patimi, care se fac ca un zid opac şi surd împrejurul inimii noastre. Să nu ne construim iadul cu mâinile nostre ci să lăsăm dragostea să lumineze peste ceilalţi şi peste viaţa noastră.

 
Un comentariu

Scris de pe 30 Septembrie 2013 în INVIDIA

 

Diavolul cunoaste valoarea sufletului mai bine decat noi

Să faci rău este foarte ușor, este la îndemâna oricui, însă când să faci o faptă bună, toate ispitele se năpustesc asupra ta. În primul rând, diavolul se luptă cu tine să n-ajungi să faci binele, îți dă lene, gând de amânare … Dacă totuși ai trecut la treabă, el se luptă ca să te dărâme cumva, să greșești, sau chiar să ajungi să faci rău din binele pe care ți l-ai propus. Iar dacă ai reușit, totuși, să săvârșești fapta bună, el îți dă gând de mândrie ca să te lauzi și să pierzi astfel întreaga osteneală. Viclean mai e diavolul!

Dar așa a fost dintotdeauna, adevărul, dreptatea, pacea, binele, dragostea, frumosul au fost mereu prigonite, atacate, împiedicate … Și vedem și simțim cu toții că așa este. Cum te-ai lăsat de păcate și nu mai faci voia diavolului, cum vin piedicile, pentru că diavolul este vrăjmașul a tot binele. El vine cu ispita ca să te dărâme, să te descurajeze și astfel să dai înapoi. Cum te apuci din nou de rele, de păcate, diavolul îți dă pace, nu te mai necăjește, e mulțumit că faci voia lui și tace, știe că te are prins în plasa sa.

Toate acestea par să fie paradoxale – să faci păcate și să-ți meargă bine, iar când te-ai lăsat de ele, să-ți meargă rău. Dar tocmai aici e cheia: la ușa unei case de desfrânări stă un diavol și acela doarme, iar la ușa unui creștin stau cete. El după păsările cele vii aleargă, după creștinii cei vii și lucrători, căci pe cei adormiți de plăceri îi are deja în plasa sa. Diavolul este un vânător de suflete. El se zbate să câștige sufletele oamenilor pentru împărăția sa întunecoasă.

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 27 Septembrie 2013 în DIAVOL, ELENA J., SUFLET

 

Despre importanta iertarii

Pe 9 februarie este sărbătorit un sfânt care se numeşte Nichifor. Ascultaţi cum a primit mucenicia. În vremea aceea, Nichifor se supărase cu un preot care se numea Saprichie. Erau certaţi. Şi Saprichie era de vină, nu Nichifor. A venit prigoana, şi primul pe care l-au prins a fost preotul, Saprichie. L-au judecat şi a ieşit sentinţă de decapitare. L-au luat soldaţii dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, şi-l duceau în afara cetăţii, ca să-l execute. Când a aflat Nichifor că Saprichie peste puţin timp nu va mai fi în viaţă, l-a cuprins plânsul. Aleargă în drum, ajunge cortegiul, şi-i cade la picioare:
– Frate Saprichie, iartă-mă.
Acela însă nimic.
– Nu te iert!
Până în ultima clipă a muceniciei, Nichifor a căzut şi l-a rugat pe Saprichie să-l ierte. Cu neputinţă. Atunci ce s-a întămplat? În momentul în care soldatul a ridicat sabia să-i taie capul, Saprichie zice:
– De ce mă omorâţi?
– Pentru că eşti creştin.
– Deci pentru asta? Atunci eu mă lepăd de Hristos…
Şi în timp ce îngerii îi pregăteau cunună, Saprichie, care nu l-a iertat pe Nichifor, a fost considerat nevrednic de mucenicie. L-a părăsit Harul lui Dumnezeu şi s-a lepădat de Hristos. În locul lui a murit martir – cine? – Nichifor, care avea o inimă bună şi dragoste. A mărturisit că este creştin şi a fost martirizat. Astfel, pe 9 februarie, în loc de mucenicul Saprichie, cinstim pomenirea mucenicului Nichifor. Înfricoşător acest exemplu! Arată că mai presus chiar decât mucenicia este să ierţi, să dai iertare din inimă.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Septembrie 2013 în IERTARE

 

Pr. Iustin Parvu – sfaturi duhovnicesti

* Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.
* Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutând pe cineva care să te mângâie, să nu afli pe nimeni!
* Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărână şi fă binele tuturor, fără deosebire.
* Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.
* Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.
* Mai bine să fii dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti.
* Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .
* Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie.
* Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.
* Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească.
* Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari.
* Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.
* Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea mântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dunmezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ungând astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dumnezeu şi sufletele lor.
* Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înlăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Domnul său.
* Pentru ca Dumnezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată.
* Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.
* Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.
* Mai bine să fii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.
* Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.
* Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea, te vei bucura în orice încercare.
* Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre, însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cârteşte, ci îl pedepseşte ca să-l îndrepte.
* Gura şi inima care în fiecare încercare Îi mulţumesc lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.
* Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.
* Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

 
2 comentarii

Scris de pe 27 Septembrie 2013 în SFATURI

 

Pr. Iustin Parvu – despre mama de altadata

Trebuie să se trezească în fiecare român conştiinţa unei mari datorii! Temelia societăţii este familia. Trebuie să formăm mame creştine, să formăm duhovnici, să avem oameni iubitori ai neamului lor. Ca să putem trece prin calvarul acesta de acum, mamele trebuie să crească prunci frumoşi, cu dragoste de Dumnezeu, cu dragoste de patrie. În momentul când s-a destrămat concepţia aceasta despre familie, se destramă şi ţara. O mamă bună găseşti acolo unde se joacă vreo şapte-opt copii în jurul casei. Ăştia sunt viitorul neamului! Dar ce te faci acum cu o doamnă firavă de la oraş, care nu poate duce cinci metri o găleată de zece litri cu apă? Păi, mama,  Dumnezeu s-o ierte,  se ducea la fântână jos, într-o vale abruptă, cu două găleţi, ne aducea apă şi într-o oră, era gata apa, se consuma, trebuia să meargă din nou la vale. Asta era mama de altădată. Atunci creşteau într-o cameră câte şapte-opt copii. Nu erau pretenţii de confort, cum gândeşte lumea la ora asta, adică fiecare copil cu camera lui… Ce facem noi acum nu e deloc potrivit, copilul trebuie să simtă nevoia de la început, că numai aşa se angajează şă-şi susţină familia şi neamul. Simion Mehedinţi spunea: Cine a ridicat munca la grad de virtute, a coborât cerul pe pământ.”

Să ştiţi că noi aşa am rezistat în istorie, prin răbdare şi rugăciune. Asta putem face şi acum: să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute să putem răbda toate necazurile şi nenorocirile care vin peste noi. La ora actuală nu avem altă cale decât răbdarea şi rugăciunea. 

 
3 comentarii

Scris de pe 25 Septembrie 2013 în FAMILIE, FEMEIA, MAMA, RUGĂCIUNE

 

Suntem saraci …

pentru că plângem după lucruri, dar renunțăm ușor la oameni.
pentru că avem ambiţii, dar nu avem valori.
pentru că preferăm să renunţăm, decât să luptăm.
pentru că în loc să zburăm, ne târâm.
pentru că în loc să iertăm, părăsim.
pentru că în loc să cunoaştem, judecăm.
pentru că, deşi avem viaţă, nu trăim.
pentru că avem sentimente, dar nu le exprimăm.
pentru că avem mâini, dar nu mângâiem, nu ştergem lacrimi, nu îmbrăţişăm.
pentru că avem picioare sănătoase, dar nu ne mai deplasăm fără maşini.
pentru că avem cerul și frumosul în jur, dar mergem cu privirea în pământ.
pentru că avem sufletele pline de zâmbete, dar chipurile ne sunt încărcate de grimase triste.
pentru că avem case mari, dar lipsite de dragoste, de râsete şi de prieteni care să le treacă pragul.
pentru că avem bani de irosit pe nimicuri care ne omoară timpul şi sănătatea, dar nu avem bani pentru a cumpăra o carte.
pentru că avem mâncare de risipit, dar nu avem de dăruit celor care nu au.
pentru că, deși avem muzică, noi ascultăm zgomote.
pentru că, deși avem pace pe pământ, noi ducem războaie.
pentru că în loc să ne rugăm, cerșim.
pentru că studiem mult şi învăţăm puţin.
pentru că, deşi cunoaştem foarte mulţi oameni, prea puţini dintre ei ne sunt prieteni.
pentru că urâm, în loc să iubim…

Irina B.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Septembrie 2013 în OMUL, VIAŢA