RSS

Invidia – iadul din sufletul nostru

30 sept.

Invidia este moartea dragostei faţă de aproapele. O istorioară zice că odată un înger a venit la un om şi-i zice: „Măi omule iţi dau toate câte vrei, numai că, vecinului tău, îi voi da îndoit” şi acela gândindu-se, ceruse de la înger să-i scoată un ochi, pentru ca vecinului său să i se scoată doi.

Aşa e invidia, nu suportă deloc binele aproapelui, ci din contra, îi doreşte răul chiar dacă există riscul ca singur să se păgubească. Nu doreşte pentru sine bogăţii ca iubitorul de averi şi de alte bunătăţi ale acestei lumi. Îşi bate capul zi şi noapte de averea celuilalt fără să se gândească la a sa şi chiar dacă se gândeşte la propria bogăţie, numai cu scopul să facă în fel şi chip ca să distrugă pe aproapele. Dacă în cazul în care poate să adune averi să-l întreacă pe aproapele, invidiosul se mai poate satisface cumva.

Ce face atunci când cel invidiat e mai capabil, sau mai talentat? Atunci invidiosul suferă o adevărată tragedie, o dramă în care cel care pătimeşte nu este cel invidiat ci doar cel ce invidiază şi din această cauză, acest război fară sens îl mănâncă pe invidios dinăuntrul său și ajunge până la atâta nebunie că începe să pună tot felul de piedici dar dacă nici cu asta nu poate face nimic, atunci ajunge să facă rău omorând pe cel invidiat.

Grea boală este invidia căci nu se naşte de la anumite fapte rele, dar mai cu seamă de la fape bune eroice, de la fapte în care o persoană se manifestă cu sinceritate. Dacă asta ar fi sfârşitul durerilor! Dar nu! Acest iad nu se încheie nici cu moartea celui invidiat. Invidia continuă şi după moartea acestuia. Cugetul său bolnav, care s-a făcut şarpe veninos, îi aduce aminte de cele făptuite de acela, îi arată casele pe care le-a avut şi astfel invidiază nu omul, ci umbra amintirii lui sau mai bine zis îşi crează un idol, invidiindu-l toată viaţa. Oare ce nu face acest om bolnav, ce nu face să îşi adape falsa demnitate, invidiind şi luptând cu celălalt?

Sfântul Ioan Gură de Aur socoate pe invidios mai rău decât un desfrânat sau un adulter. Pentru că aceştia se îndulcesc cu o oarecare dulceaţă efemeră, pe când invidiosul când se aprinde mai mult de patimă, mai mult se vatămă şi turbă, căci cu cât acela mai mult are pe atât îi înroşesc ochii. Şi dacă ar fi în puterea lui ar face tot posibilul să fie distrus cel invidiat.

Dacă este să ne uităm în Sfânta Scriptură, se vede că păcatul cu care a început moartea, este invidia. Şi nu-i de mirare căci diavolul din invidie a amăgit pe om. Cain din invidie a ucis pe Abel fratele său, prin invidie cei 10 fraţi au vândut pe Iosif, au vrut chiar să-i ia viaţa, din invidie căuta împăratul Saul să omoare pe David. Dar cel mai mult s-a arătat invidia în farisei, cărturari şi preoţi, căci aceştia nu au invidiat un om, ci până acolo a ajuns această turbare cautând să omoare pe Dumnezeu. De aceia şi zice Hristos: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul, el de la început a fost ucigaş.”

Şi astăzi lumea e plină de invidie, dar ca să zic mai bine, a ajuns la modă păcatul, să invidiezi pe altul. Dacă nu invidiezi, nu mai faci parte din societatea decăzută a omenirii. Se manifestă păcatul acesta, în orice loc, la piaţă, pe stradă, în familie, între şcolari, între studenţi, între angajați, între directori.

Poate că multe poţi zice despre acestă boală. Aici aş mai adăuga ceva şi anume ca acestă boală nu este străină de alte patimi. Unde omul e bolnav de invidie, e bolnav şi de slavă deşartă, de pofta de averi, de lux, de ură, de linguşire, viclenie. Să te gândeşti bine, această patimă este haina calduroasă la toate patimile. Important, însă, nu este să vorbim despre ea, ci cum să o distrugem din noi, cum să o depistăm, mai bine zis. Oamenii nici nu depistează că invidiază pe cineva, fiindcă duc o viaţă superficială, călduță cu păcatul, fără să se adâncească în interiorul fiinţei lor să descopere propriile neajunsuri.

De obicei vedem numai păcatele grosolane ale altora şi ele sar în ochi adesea, dar cu toate acestea nu observăm pe cele din noi, mai dezastruoase, legate de interiorul nostru pe care nimeni nu-l vede şi nu ştie ce “îngeraşi” ascunde. Iată că aici invidia îşi are locul bine meritat. Deseori mustrăm când vedem tot felul de oameni destrăbălaţi care fac tot felul de păcate trupeşti.

Aş vrea să întreb, care dintre noi atrage atenţia de câte ori pe zi judecăm, sau ne mândrim, invidiem pe cineva, bârfim, clevetim şi încă câte sunt de acest fel, care sunt lucruri mult mai grave. Care au fost cei ce au întrat primii în împărăţia cerurilor? Oare nu cei pe care noi de atâtea ori îi judecăm? Oare nu hoţii, desfrânaţii, banchirii (vameşii de altă dată). De ce nu vrem să înţelegem că noi suntem, de cele mai multe ori, aceiaşi farisei şi cărturari făţarnici de altă dată. De ce nu ne dăm seama? Pentru că nu suntem sinceri cu noi înşine şi cu alţii. Vedem atât de opac biserica, viaţa şi lumea, încât uităm total că ar trebui Hristos să fie centrul vieţii noastre, iar nu, cântecele, vorbele, luxul, şi multe alte mărunţişuri. Acuma e o mare criză, poate e cea mai mare din istoria omenirii.

E criză de dragoste, de sinceritate, de credinţă. De am încerca un simplu fapt, să ne dăm seama că suntem viciaţi de invidie şi de celelalte patimi legate cu ea, suntem pe drumul cel bun.

În faţă apar multe obstacole, multe capcane, dar dacă vom fi atenţi cu noi înşine, ne vom da seama ce se ascunde sub invidie şi sub celelalte patimi. Patimile sunt ca o tulpină de copac, care cu cât e mai groasă cu atât mai multe inele are, fiind mai greu de tăiat. Acest copac vicios este “eul” nostru degradat, iar în centru se află baza tuturor relelor şi anume mândria. După cum este imposibil să te vezi pe tine, dacă nu ai o oglindă în faţă, tot aşa nu e cu putinţă să îţi vezi nici sufletul, dacă nu ai ca oglindă pe duhovnic prin care lucrează Iisus Hristos, fiindcă în practică este mult mai greu să te debarasezi de patimi decât teoretic.

Cu patima invidiei nu se luptă singur ci cu ajutorul cuiva că patima fierbe înăuntru dacă nu o descoperi, aflând-o pierde din intensitatea ei, căci şi diavolul iubeşte să se ascundă în locurile cele întunecate ale sufletului nostru în care ne e ruşine să le descoperim cuiva, ca nu cumva să ne vadă adevărată „frumuseţe”.

Deci să scoatem acest şarpe din inima noastră şi pe celelalte patimi, care se fac ca un zid opac şi surd împrejurul inimii noastre. Să nu ne construim iadul cu mâinile nostre ci să lăsăm dragostea să lumineze peste ceilalţi şi peste viaţa noastră.

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 30 septembrie 2013 în INVIDIA

 

Un răspuns la „Invidia – iadul din sufletul nostru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: