Folosul spovedaniei amanuntite

Pe lângă mersul la doctor, eu te sfătuiesc foarte stăruitor să te spovedeşti amănunţit, începând din copilărie, după ce te vei fi pregătit bine. Încearcă să te pregăteşti aşa:

1. Roagă‑te măcar câte puţin, dar cât mai des, aşa cum poţi, stând, şezând sau zăcând.
2. Roagă‑te cu cuvintele vameşului sau cu Rugăciunea lui Iisus, amintindu‑ţi toate păcatele pe care le‑ai făcut din tinereţe nu doar cu fapta, ci şi cu cuvântul, cu gândurile şi cu dispoziţiile sufleteşti; dacă vreun păcat îţi „zgârie” conştiinţa, opreşte‑te asupra lui şi cere iertare până când vei simţi că Domnul te‑a iertat. Inima îţi va da de înţeles asta. Însemnează în scris toate păcatele de acest fel, ca să nu uiţi de ele la spovedanie.
3. Închipuie‑ţi mai des că ai murit şi că trebuie să treci prin vămi şi să dai socoteală pentru fiecare păcat nemărturisit. Iarăşi vor ieşi la suprafaţă tot felul de păcate, şi iarăşi să te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu ca să fii iertată, încât păcatele cu pricina să nu mai fie pomenite la vămi. Să le însemnezi în scris, de asemenea, pe cele grele. Aşa să te osteneşti o săptămână sau două, pe urmă să te spovedeşti.

După spovedanie să‑ţi cercetezi din nou întreaga viaţă şi să însemnezi în scris ceea ce ai uitat prima dată. Aceasta este doctoria cea mai bună nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup. Să nu te îndreptăţeşti pentru nimic, ci să dai vina numai pe tine însăţi, altfel nu vei primi iertare.

Cred că dacă‑i vei ierta pe toţi în mod sincer şi te vei pocăi aşa cum am arătat mai sus nu numai că vei primi iertarea păcatelor, ci şi dispoziţia ta sufletească va fi împăcată, binevoitoare faţă de toţi, iar odată cu asta şi boala ta se va uşura, ba poate chiar va trece cu totul. Teme‑te mai ales de pomenirea răului, de ranchiună. Dacă inima nu te ascultă, iartă‑i pe toţi cu gândul, dacă poţi sileşte‑te să ceri de la toţi iertare,,

Cuviosul Nikon Vorobiov

 

Ascultati de duhovnicii vostri care fac ascultare la randul lor de mai marii lor

„Ascultați de duhovnicii voștri care fac ascultare la rândul lor de mai marii lor. Doar atunci necuratul rămâne la ușa sufletelor voastre, izbindu-și coarnele de furie că nu poate intra. Căutați-i în biserici și în mânăstiri, nu în lume. Doar acolo harul Lui Dumnezeu lucrează. Cei mai mari duhovnici nu au bătut lumea în lung și în lat să le vorbească oamenilor, unii dintre ei nici măcar nu au trecut mai departe de poarta mânăstirii în care făceau ascultare. Din smerenie, pentru că știau că duhul mândriei îi poate cuprinde într-o fracțiune de secundă. Cuvântul lor era ascultat la ei în chilie sau în biserică de mii de credincioși veniți de peste tot, în timp ce ei băteau mătănii și se rugau la Dumnezeu ca învățătura să le fie dreaptă și să nu smintească pe cineva, chiar și din nebăgare de seamă. Și atunci când mergeți pe urmele unui alt părinte decât duhovnicul vostru, luați binecuvântare de fiecare dată, pentru ca Dumnezeu să vă lumineze să primiți doar ceea ce vă este de folos. Ascultarea e cheia cu care poți deschide ușa Raiului, spuneau sfinții părinți, iar pârghia este smerenia, indiferent dacă ești mirean, cleric sau monah.”

Așa mi-a spus mie un părinte călugăr din vârf de munte, care ani de zile nu și-a părăsit chilia. Și vă spun și vouă acum la începutul Marelui Post. Pentru că postul este prima ascultare pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam și pe care acesta a încălcat-o. ÎPS Hierotheos Vlachos spunea că prin neascultare omul s-a sălbăticit, iar prin postul de mâncare și de patimi mintea se poate îndepărta de făptură și se poate îndrepta din nou către Dumnezeu. Că nevoința trupească a postului duce la nevoință duhovnicească. Și doar atunci când ne golim de tot ce înseamnă dependență de făptură, ne vedem sufletul în cele mai ascunse cotloane ale sale și ne putem mărturisi deplin. Sfântul Închisorilor Valeriu Gafencu spunea în îndreptarul său de spovedanie: ”Mărturisește singur nu numai păcatele făcute, ci și pe cele din inimă.” Tot ce am primit în inima noastră din neascultare ne poate ucide sufletește și poate ucide și pe cel de lângă noi.

Manuela Harabor

 

Oamenii din ziua de azi nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care sa le asculte durerea

A venit o tânără și mi-a spus că vrea să vorbim. Și a început să spună, să spună. Știți cât mi-a spus? Nouă ore neîntrerupt! Și atunci eu eram preot tânăr și n-aveam altă treabă, și am stat cu ea noua ore. Și, după ce am stat cu ea noua ore, mi-a zis:

„Acum am terminat. Ce să fac?”. Și eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus:

„De acum înainte, să mergi în fiecare Duminică la bi­serică. Și în fiecare dimineață să te rogi. Și să mergi să asculți predicile, cuvintele duhovnicești”.

Și cea care mi-a vorbit noua ore, fără ca eu să-i spun ni­mic, a plecat de acolo și le-a spus tuturor: „Cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!”. Dar nu i-am spus nimic. Singurul lucru pe care l-am facut a fost să am mare răbdare, să o ascult.

Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea. Și părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în bi­serică, ținem predici, dar la spovedanie ascultăm, și ne rugăm în același timp. Adică îi facem „duș” și aruncăm peste el apa rugăciunii și a dragostei.

V-am vorbit din propria mea experiență, din ceea ce încerc eu să fac. În cele din urmă însă, oa­menii nu ne aparțin nouă, sunt ai lui Dumnezeu. Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune – și, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multă dragoste decât noi…

ÎPS Hierotheos Vlachos, ganduridinierusalim.com

 

Nu musca degetul care ti-a aratat drumul!

Îți osândeşti pe duhovnicul tău în faţa prietenului, în casa ta, pre­tutindeni unde ţi se dă ocazia (în timp ce în faţa lui taci), deoarece după pă­rerea ta a făcut o greşeală. Prin urma­re, tu, care-l osândeşti, şi pentru fap­tul că-l osândeşti, nu faci un păcat? Desigur! Şi cine face păcatul cel mai mare? Duhovnicul tău sau tu, cel ca­re-l osândeşti? Ia seama că-l osândeşti pe învăţătorul care te conduce spre împărăţia lui Dumnezeu! „Nu muş­ca degetul care ţi-a arătat drumul!”, spune poporul nostru înţelept. Gândeşte-te la următorul lucru: dacă erai virtuos, l-ai fi osândit? Dacă erai ne­voitor şi ţi-ai fi îmblânzit patima, l-ai fi osândit? Dacă aveai smerenie, ai fi făcut-o?

Cu siguranţă că şi duhovnicul tău, ca om, poate că a greşit undeva, iar tu te-ai „agăţat” de greşeala lui. Însă, dacă erai om duhovnicec, i-ai fi arătat greşeala în ascuns şi cu smerenie, fără să-l osândeşti prin judecata ta!

Dacă nu-ţi este îngăduit să-l osân­deşti pe fratele tău (v. Luca 6, 37), cu atât mai mult pe preot. Şi cu atât mai mult pe duhovnicul tău! Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte caustic în pri­vinţa acestui aspect. El mustră cu as­prime pe cel care-l osândeşte pe pă­rintele său duhovnic şi, printre alte­le, spune: „Nu este făţărnicie când săruţi în faţa tuturor mâna preotului tău, îi ceri binecuvântarea, îl rogi să-ţi boteze copilul, să vină în casa ta, în timp ce în familia ta şi în piaţă îl ocărăşti şi-l vorbeşti de rău? Un înţelept a spus că, chiar dacă tatăl tău după trup nu mai este în toate minţile, eşti dator să-l rabzi, căci, «deşi îi lipseşte chibzuinţă, are iertare». Cu atât mai mult este valabil acest lucru pentru părinţii duhovniceşti! Ai necazuri cu preotul tău, te sminteşte purtarea lui? Să nu-l împroşti cu cuvintele tale, să nu-l osândeşti! Arată tărie şi îndelun­gă răbdare!

Fariseul avea virtuţi, ţinea posturi­le, făcea rugăciuni, milostenii, nu în­călca cu nimic Legea lui Dumnezeu, însă, deoarece l-a numit pe vame­şul necăjit «răpitor şi lacom», a fost pedepsit de Dumnezeu. Noi, care-i osândim pe părinţii duhovnici, ce răs­puns vom da în faţa lui Dumnezeu? Îl osândeşti pe duhovnicul tău? Nu te temi să nu cadă foc şi să-ţi ardă lim­ba? Nu te temi că se va deschide pă­mântul ca să te înghită?”

Sfântul Ioan Gură de Aur nu îngă­duie nici să asculţi osândirile grele la adresa duhovnicilor: „Cum rabzi să-l ocărască pe duhovnicul tău? Cum nu le închizi gura, ca să ai plată de la Dumnezeu? Dacă nu faci aşa, vei da răspuns în faţa lui Dumnezeu în Ziua înfricoşătoare a Judecăţii.”

Arhim. Vasilios Bacoianis, ganduridinierusalim.com

 

La spovedanie sa spui toate pacatele!

Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai facut, adică arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale şi să nu arunci vina pe unul sau pe altul, ci să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului şi să-i arăţi toate rănile păcatului zicând: ‘din lenevirea mea şi din nesimţirea mea am mâniat pe Dumnezeu şi mi-am rănit sufletul şi trupul şi mă aflu acum osândit şi condamnat la temniţele iadului şi la muncile cele veşnice’.

 Pr. Sofian Boghiu

 

„Nu ti-ai marturisit pacatele de aceea nu poti muri!”

Părintele ieromonah I. mi-a povestit că la noi, la Krumitza, un monah stătea să moară, dar nu putea muri. I s-a spus: „Nu ţi-ai mărturisit păcatele şi de aceea nu poţi muri”. El a răspuns: „M-am mărturisit de două ori, dar cred că păcatele mele nu-mi sunt iertate şi aş vrea să mă spovedesc egumenului Makari”. S-a făcut după dorinţa sa: egumenul Makari a venit din mănăstire şi l-a spovedit pe schimonah şi atunci acesta s-a sfârşit în pace şi odihnă.

Părintele ieromonah I. m-a întrebat de ce s-a întâmplat aceasta şi i-am răspuns că, deşi se mărturisise, el nu credea că păcatele lui i-au fost iertate şi că trebuia chiar să fie aşa potrivit stării lui duhovniceşti, adică potrivit necredinţei lui. Noi însă trebuie să avem credinţa tare că în Biserica noastră toate au fost aşezate de Duhul Sfânt şi atunci, după credinţa lui, omul primeşte harul de la Domnul.

Cuv. Siluan Athonitul

 

„De ce sa ma spovedesc? Eu nu am pacate mari”

De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.” În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.

„Nu am păcate mari…” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.

 Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.

 „De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos! Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9

 Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul. Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi.

 Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.

 Păcatele mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare – îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu si față de mântuire.

 Mai puţini oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori, din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei – deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al păcatelor.

 Păcatele mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească şi cele mai mici păcate.

 Arhim. Serafim Alexiev, marturieathonita.ro

 

Cea mai mare tragedie pentru un om este sa moara nespovedit

Unul din marile ajutoare duhovniceşti dobândite de cei care părăsesc viaţa aceasta şi merg în cea de dincolo este Sfânta Spovedanie. Şi iarăşi, o mare pierdere pentru cei ce părăsesc această viaţă şi merg în cea de dincolo este lipsa Spovedaniei. Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli şi prin aceştia, la rândul lor, până azi, episcopilor şi preoţilor, că „oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18).

Legarea şi dezlegarea o luăm numai aici pe pământ. Dincolo vom suporta doar consecinţele. Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii noastre; de aceea este bine să ne spovedim în fiecare an, în toate posturile. Iarăşi, nu putem şti vârsta la care viaţa noastră se va sfârşi. Foarte mulţi tineri mor nespovediţi.

E de la sine înţeles că cea mai mare tragedie pentru un om şi urmaşii familiei sale este să moară nespovedit. Că e tânăr sau că e bătrân, este acelaşi lucru până la urmă. Mulţi cad în eroarea de a zice că se vor spovedi când vor fi mai bătrâni. Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii sau dacă ajungem ori nu la bătrâneţe. De aceea omul trebuie să se spovedească de la 7 ani în sus, fiecare, în timpurile rânduite de Biserică sau când simte nevoia de a se spovedi.

Spovedania înseamnă dezlegare, uşurare. Tot timpul trebuie să fim dezlegaţi şi uşuraţi de păcate prin Taina Spovedaniei. Cei care mor nespovediţi nu au parte, prin urmare, de acea mare dezlegare fundamentală pentru viaţa de dincolo. Ei trec dincolo nedezlegaţi, sunt legaţi în păcatele lor. Dincolo nu mai pot fi dezlegaţi de nimeni. Mântuirea unui creştin nu poate fi garantată fără Taina Sfintei Spovedanii.

Arhim. Ioachim Pârvulescu, ganduridinierusalim.com

 

Fara spovedanie si fara ascultare de duhovnic nu ne putem mantui

Un fiu duhovnicesc l-a întrebat pe părintele Nicodim:

-Creştinul care are râvnă pentru faptele bune şi citeşte cărţile sfinte, dar nu se mărturiseşte regulat şi nu urmează sfatul duhovnicului său se poate mântui?

-De va avea cineva, a răspuns bătrânul, multe cărţi sfinte şi se va sili la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, fără spovedanie şi fără ascultare faţă de un duhovnic iscusit, nu se poate mântui. Acela este asemenea unui om bolnav ce intră să cumpere medicamente dintr-o farmacie, dar lipseşte farmacistul. Fără cel ce poate să-i dea medicamentele necesare, bolnavul nu se va vindeca.

Duhovnicul este, pentru fiii săi duhovniceşti, doctor, dascăl şi părinte, model de trăire în Hristos, rugător, povăţuitor, garant înaintea Preasfintei Treimi, mijlocitor înaintea Fiului şi izvor prin care se revarsă harul Duhului Sfânt asupra ucenicilor săi. Prin mâinile lui i se dezleagă păcatele, prin cuvintele lui se învaţă cele sfinte şi prin rugăciunea lui se coboară peste el harul mântuirii. Mare rol are duhovnicul bun în viaţa creştinului! Mai zicea Părintele Nicodim:

-Fraţii mei, să iubim cartea sfântă, începând cu Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi cărţile de rugăciune şi să le dăm cu inimă deschisă şi altora spre folos şi mântuire. Banii daţi pe o carte sfântă este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor urma după ei.

După 55 de ani de aleasă slujire în Biserica lui Hristos, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, părintele Nicodim şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, duminică, 6 iulie, în anul mântuirii 1975. Obştea maicilor din Agapia şi Văratec i-a aşezat trupul, până la a doua venire, lângă altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumătate de secol.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, ganduridinierusalim.com

 

Spovedania unui ucigas rascolnic

– Ce mă tot cercetezi, părinţele, oare vrei să mă converteşti în credinţa nikoniană?
– Nu prietene, nu am o asemenea intenţie. Pentru mine este important că tu eşti fiu al lui Dumnezeu şi eşti chip şi asemănare a Lui.
– Este adevărat oare ce-mi spui, părinte?
– Da fiule, adevăr curat.
– O, Doamne, eu, un arestant, un om pierdut, care am înjurat uneori, din mînie, chiar şi pe Dumnezeu, şi iată tu spui, părinţele, că eu sunt Fiul lui Dumnezeu.
La aceste cuvinte deţinutul şi-a înfundat capul în pernă şi a început să plîngă ca un copil. I-am luat capul, i l-am sărutat şi am început a plînge la fel ca el.
– Dragă părinte, se auzi vocea lui, iartă-mă, pentru Hristos. V-am înjurat aşa de rău tot timpul, că nici nu vă puteţi închipui. Cum numai o să mă însănătoşesc, părinte, voi merge la predicile dumneavoastră şi le voi vorbi şi altora despre dumneavoastră. O Doamne, eu sunt fiul lui Dumnezeu! Da, poate am şi să fiu, cînd am să mă pocăiesc, acum sînt însă un păcătos straşnic. Ştiţi părinte, eu am ucis opt suflete, am trăit cu maică-mea, m-am împreunat cu animalele, am dat foc la două biserici, cu soră-mea m-am culcat, dintr-o biserică am luat şi am aruncat sfintele daruri la cîini, am furat cai, am siluit femei, copii – iată ce fel de păcătos sunt eu! V-am descoperit acestea cumva fără să vreau. M-a mişcat însă profund faptul că dumneavoastră aţi văzut într-un asemenea păcătos ca mine un om, şi încă ce om – fiu al lui Dumnezeu! Iată ce m-a atins, m-a atins pînă în străfundul sufletului! Toţi ne detestă, ne privesc ca pe nişte scursuri, chiar şi noi înşine ne urîm adesea, şi iată că dumneavoastră ne vedeţi altfel. Ştiţi, părinţele, cît de uşor ne simţim atunci cînd suntem socotiţi oameni… La urma urmei, chiar oare suntem noi fiare? Suntem oameni, de ce dară suntem detestaţi? O, părinte, dacă toţi ar avea aceeaşi părere despre noi, dacă toţi ar iubi astfel această lume criminală cum o iubiţi dumneavoastră, credeţi-mă, nu ar mai fi nici o lume criminală pe pămînt. Căci doar prin bine se biruie răul. Mă iau doar pe mine drept exemplu, eu nu am auzit din copilărie aproape nici o vorbă de mîngîiere, tatăl meu era beţivul beţivilor, maică-mea trăia o viaţă desfrînată şi iată că eu, din milă pentru ea, după moartea tatei am început să-l înlocuiesc şi ca soţ, am coborît pînă la aceea că am început să păcătuiesc chiar şi cu animalele. Odată mi se făcu atît de nesuferit pe suflet, încît am luat funia şi am vrut să mă spînzur, însă un prieten m-a salvat de la o astfel de moarte groaznică. Am întîlnit odată un tipicar învăţat şi blagocestiv, am stat de vorbă cu el, eu am adus vorba despre păcate, iar el mi-a spus că dacă noi am fi avut preoţie, poate că mărturisirea, ca taină, ar fi avut putere. Mi-a licărit atunci un gînd: ia să mă duc eu în una din mănăstirile ortodoxe din apropiere, mă voi mărturisi şi, poate, Dumnezeu mă va ier ta.Peste o săptămînă m-am dus la mănăstire, în sihăstria Sfîntului Serghie. Am început să mă spovedesc părintelui şi-i spun adevărat, iată, părinţele, sunt rascolnic. Cum a auzit acest părinte că sunt rascolnic, a început acolo în biserică să mă ocărască, să mă înjure, să mă numească duşman al lui Hristos, om fără căpătîi şi tot aşa. Atunci mi-am încleştat şi eu dinţii şi l-am ars odată în vîrful creştetului! O, cît de tare m-am mîniat atunci! De atunci nu am mai avut măsură la fapte. Au trecut de atunci, iată, cincisprezece ani, şi în această vreme încă nu am ieşit din sînge omenesc. Ce să faci, voi sta aici, apoi mă voi elibera cumva, şi poate că va trebuie să mă apuc iarăşi de vechea meserie.
Deţinutul tăcu. Tăceam şi eu. După o pauză mă fixă cu privirea şi întrebă:
– Părinte, aţi putea să mă spovediţi şi împărtăşi, însă aşa, fără nici un fel de „unire”?
– Cum doreşti, fiul meu, îi răspund, sunt mereu gata să fac aceasta pentru tine.
Arestantul se aruncă cu faţa în pernă, tresărind în hohote de plîns. Peste cîteva zile s-a mărturisit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Puteţi să vă închipuiţi în ce stare de spirit luminoasă se afla acest biet arestant! Peste două săptămîni s-a spovedit şi s-a împărtăşit iarăşi. Cît de fericit eram să-l văd în biserică rugîndu-se, rugîndu-se cu lacrimi în ochi!

Pr. Savatie Bastovoi