RSS

Arhive pe categorii: SPOVEDANIE

Ascultati de duhovnicii vostri care fac ascultare la randul lor de mai marii lor

„Ascultați de duhovnicii voștri care fac ascultare la rândul lor de mai marii lor. Doar atunci necuratul rămâne la ușa sufletelor voastre, izbindu-și coarnele de furie că nu poate intra. Căutați-i în biserici și în mânăstiri, nu în lume. Doar acolo harul Lui Dumnezeu lucrează. Cei mai mari duhovnici nu au bătut lumea în lung și în lat să le vorbească oamenilor, unii dintre ei nici măcar nu au trecut mai departe de poarta mânăstirii în care făceau ascultare. Din smerenie, pentru că știau că duhul mândriei îi poate cuprinde într-o fracțiune de secundă. Cuvântul lor era ascultat la ei în chilie sau în biserică de mii de credincioși veniți de peste tot, în timp ce ei băteau mătănii și se rugau la Dumnezeu ca învățătura să le fie dreaptă și să nu smintească pe cineva, chiar și din nebăgare de seamă. Și atunci când mergeți pe urmele unui alt părinte decât duhovnicul vostru, luați binecuvântare de fiecare dată, pentru ca Dumnezeu să vă lumineze să primiți doar ceea ce vă este de folos. Ascultarea e cheia cu care poți deschide ușa Raiului, spuneau sfinții părinți, iar pârghia este smerenia, indiferent dacă ești mirean, cleric sau monah.”

Așa mi-a spus mie un părinte călugăr din vârf de munte, care ani de zile nu și-a părăsit chilia. Și vă spun și vouă acum la începutul Marelui Post. Pentru că postul este prima ascultare pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam și pe care acesta a încălcat-o. ÎPS Hierotheos Vlachos spunea că prin neascultare omul s-a sălbăticit, iar prin postul de mâncare și de patimi mintea se poate îndepărta de făptură și se poate îndrepta din nou către Dumnezeu. Că nevoința trupească a postului duce la nevoință duhovnicească. Și doar atunci când ne golim de tot ce înseamnă dependență de făptură, ne vedem sufletul în cele mai ascunse cotloane ale sale și ne putem mărturisi deplin. Sfântul Închisorilor Valeriu Gafencu spunea în îndreptarul său de spovedanie: ”Mărturisește singur nu numai păcatele făcute, ci și pe cele din inimă.” Tot ce am primit în inima noastră din neascultare ne poate ucide sufletește și poate ucide și pe cel de lângă noi.

Manuela Harabor

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 Mai 2017 în PREOTI, SPOVEDANIE

 

Oamenii din ziua de azi nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care sa le asculte durerea

A venit o tânără și mi-a spus că vrea să vorbim. Și a început să spună, să spună. Știți cât mi-a spus? Nouă ore neîntrerupt! Și atunci eu eram preot tânăr și n-aveam altă treabă, și am stat cu ea noua ore. Și, după ce am stat cu ea noua ore, mi-a zis:

„Acum am terminat. Ce să fac?”. Și eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus:

„De acum înainte, să mergi în fiecare Duminică la bi­serică. Și în fiecare dimineață să te rogi. Și să mergi să asculți predicile, cuvintele duhovnicești”.

Și cea care mi-a vorbit noua ore, fără ca eu să-i spun ni­mic, a plecat de acolo și le-a spus tuturor: „Cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!”. Dar nu i-am spus nimic. Singurul lucru pe care l-am facut a fost să am mare răbdare, să o ascult.

Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea. Și părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în bi­serică, ținem predici, dar la spovedanie ascultăm, și ne rugăm în același timp. Adică îi facem „duș” și aruncăm peste el apa rugăciunii și a dragostei.

V-am vorbit din propria mea experiență, din ceea ce încerc eu să fac. În cele din urmă însă, oa­menii nu ne aparțin nouă, sunt ai lui Dumnezeu. Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune – și, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multă dragoste decât noi…

ÎPS Hierotheos Vlachos, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Ianuarie 2017 în SPOVEDANIE

 

Nu musca degetul care ti-a aratat drumul!

Îți osândeşti pe duhovnicul tău în faţa prietenului, în casa ta, pre­tutindeni unde ţi se dă ocazia (în timp ce în faţa lui taci), deoarece după pă­rerea ta a făcut o greşeală. Prin urma­re, tu, care-l osândeşti, şi pentru fap­tul că-l osândeşti, nu faci un păcat? Desigur! Şi cine face păcatul cel mai mare? Duhovnicul tău sau tu, cel ca­re-l osândeşti? Ia seama că-l osândeşti pe învăţătorul care te conduce spre împărăţia lui Dumnezeu! „Nu muş­ca degetul care ţi-a arătat drumul!”, spune poporul nostru înţelept. Gândeşte-te la următorul lucru: dacă erai virtuos, l-ai fi osândit? Dacă erai ne­voitor şi ţi-ai fi îmblânzit patima, l-ai fi osândit? Dacă aveai smerenie, ai fi făcut-o?

Cu siguranţă că şi duhovnicul tău, ca om, poate că a greşit undeva, iar tu te-ai „agăţat” de greşeala lui. Însă, dacă erai om duhovnicec, i-ai fi arătat greşeala în ascuns şi cu smerenie, fără să-l osândeşti prin judecata ta!

Dacă nu-ţi este îngăduit să-l osân­deşti pe fratele tău (v. Luca 6, 37), cu atât mai mult pe preot. Şi cu atât mai mult pe duhovnicul tău! Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte caustic în pri­vinţa acestui aspect. El mustră cu as­prime pe cel care-l osândeşte pe pă­rintele său duhovnic şi, printre alte­le, spune: „Nu este făţărnicie când săruţi în faţa tuturor mâna preotului tău, îi ceri binecuvântarea, îl rogi să-ţi boteze copilul, să vină în casa ta, în timp ce în familia ta şi în piaţă îl ocărăşti şi-l vorbeşti de rău? Un înţelept a spus că, chiar dacă tatăl tău după trup nu mai este în toate minţile, eşti dator să-l rabzi, căci, «deşi îi lipseşte chibzuinţă, are iertare». Cu atât mai mult este valabil acest lucru pentru părinţii duhovniceşti! Ai necazuri cu preotul tău, te sminteşte purtarea lui? Să nu-l împroşti cu cuvintele tale, să nu-l osândeşti! Arată tărie şi îndelun­gă răbdare!

Fariseul avea virtuţi, ţinea posturi­le, făcea rugăciuni, milostenii, nu în­călca cu nimic Legea lui Dumnezeu, însă, deoarece l-a numit pe vame­şul necăjit «răpitor şi lacom», a fost pedepsit de Dumnezeu. Noi, care-i osândim pe părinţii duhovnici, ce răs­puns vom da în faţa lui Dumnezeu? Îl osândeşti pe duhovnicul tău? Nu te temi să nu cadă foc şi să-ţi ardă lim­ba? Nu te temi că se va deschide pă­mântul ca să te înghită?”

Sfântul Ioan Gură de Aur nu îngă­duie nici să asculţi osândirile grele la adresa duhovnicilor: „Cum rabzi să-l ocărască pe duhovnicul tău? Cum nu le închizi gura, ca să ai plată de la Dumnezeu? Dacă nu faci aşa, vei da răspuns în faţa lui Dumnezeu în Ziua înfricoşătoare a Judecăţii.”

Arhim. Vasilios Bacoianis, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 Decembrie 2016 în CLEVETIRE, SPOVEDANIE

 

La spovedanie sa spui toate pacatele!

Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai facut, adică arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale şi să nu arunci vina pe unul sau pe altul, ci să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului şi să-i arăţi toate rănile păcatului zicând: ‘din lenevirea mea şi din nesimţirea mea am mâniat pe Dumnezeu şi mi-am rănit sufletul şi trupul şi mă aflu acum osândit şi condamnat la temniţele iadului şi la muncile cele veşnice’.

 Pr. Sofian Boghiu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 Noiembrie 2016 în SPOVEDANIE

 

„Nu ti-ai marturisit pacatele de aceea nu poti muri!”

Părintele ieromonah I. mi-a povestit că la noi, la Krumitza, un monah stătea să moară, dar nu putea muri. I s-a spus: „Nu ţi-ai mărturisit păcatele şi de aceea nu poţi muri”. El a răspuns: „M-am mărturisit de două ori, dar cred că păcatele mele nu-mi sunt iertate şi aş vrea să mă spovedesc egumenului Makari”. S-a făcut după dorinţa sa: egumenul Makari a venit din mănăstire şi l-a spovedit pe schimonah şi atunci acesta s-a sfârşit în pace şi odihnă.

Părintele ieromonah I. m-a întrebat de ce s-a întâmplat aceasta şi i-am răspuns că, deşi se mărturisise, el nu credea că păcatele lui i-au fost iertate şi că trebuia chiar să fie aşa potrivit stării lui duhovniceşti, adică potrivit necredinţei lui. Noi însă trebuie să avem credinţa tare că în Biserica noastră toate au fost aşezate de Duhul Sfânt şi atunci, după credinţa lui, omul primeşte harul de la Domnul.

Cuv. Siluan Athonitul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 Septembrie 2016 în SPOVEDANIE

 

„De ce sa ma spovedesc? Eu nu am pacate mari”

De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.” În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.

„Nu am păcate mari…” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.

 Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.

 „De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos! Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9

 Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul. Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi.

 Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.

 Păcatele mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare – îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu si față de mântuire.

 Mai puţini oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori, din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei – deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al păcatelor.

 Păcatele mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească şi cele mai mici păcate.

 Arhim. Serafim Alexiev, marturieathonita.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 August 2016 în SPOVEDANIE

 

Cea mai mare tragedie pentru un om este sa moara nespovedit

Unul din marile ajutoare duhovniceşti dobândite de cei care părăsesc viaţa aceasta şi merg în cea de dincolo este Sfânta Spovedanie. Şi iarăşi, o mare pierdere pentru cei ce părăsesc această viaţă şi merg în cea de dincolo este lipsa Spovedaniei. Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli şi prin aceştia, la rândul lor, până azi, episcopilor şi preoţilor, că „oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18).

Legarea şi dezlegarea o luăm numai aici pe pământ. Dincolo vom suporta doar consecinţele. Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii noastre; de aceea este bine să ne spovedim în fiecare an, în toate posturile. Iarăşi, nu putem şti vârsta la care viaţa noastră se va sfârşi. Foarte mulţi tineri mor nespovediţi.

E de la sine înţeles că cea mai mare tragedie pentru un om şi urmaşii familiei sale este să moară nespovedit. Că e tânăr sau că e bătrân, este acelaşi lucru până la urmă. Mulţi cad în eroarea de a zice că se vor spovedi când vor fi mai bătrâni. Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii sau dacă ajungem ori nu la bătrâneţe. De aceea omul trebuie să se spovedească de la 7 ani în sus, fiecare, în timpurile rânduite de Biserică sau când simte nevoia de a se spovedi.

Spovedania înseamnă dezlegare, uşurare. Tot timpul trebuie să fim dezlegaţi şi uşuraţi de păcate prin Taina Spovedaniei. Cei care mor nespovediţi nu au parte, prin urmare, de acea mare dezlegare fundamentală pentru viaţa de dincolo. Ei trec dincolo nedezlegaţi, sunt legaţi în păcatele lor. Dincolo nu mai pot fi dezlegaţi de nimeni. Mântuirea unui creştin nu poate fi garantată fără Taina Sfintei Spovedanii.

Arhim. Ioachim Pârvulescu, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 August 2016 în SPOVEDANIE