RSS

Arhive pe categorii: CASATORIE

Cinste barbatului care constientizeaza acestea!

Untitled.jpg

Soția mea nu are nevoie de ajutor, are nevoie de un partener. Sunt un partener acasă și în societatea care împarte funcțiile oamenilor. Dar nu e un “ajutor“ dacă aleg să fac treburi casnice.

Eu nu îmi ajut soția să facă curat, pentru că și eu trăiesc aici și eu trebuie să contribui la curățarea ei. Eu nu îmi ajut soția să gătească, pentru că și eu vreau să mănânc și am nevoie să gătesc. Eu nu îmi ajut soția să spele vasele, pentru că și eu folosesc acele vase. Eu nu îm ajut soția cu creșterea copiilor, pentru că ei sunt și copiii mei și e treaba mea să le fiu tată. Eu nu îmi ajut soția să spele rufe și să le calce, pentru că și eu și copiii mei avem haine de spălat și călcat.

Eu nu sunt un ajutor în casă, eu sunt parte a acestei case. Și când vine vorba de mulțumiri și laude, l-am întrebat pe prietenul meu când a fost ultima oară când ai mulțumit când soția a terminat de făcut curățenie, când a terminat de spălat rufe, când a schimbat lenjeria de pat, când a spălat copiii, când a gătit, când a făcut ordine etc.

Ți se pare absurd? Când ai curățat pentru prima oară în viață ai spălat podelele te așteptai la un premiu, la glorie? De ce? Poate pentru tine, cultura macho ți-a spus că totul e treaba ei. Poate ai fost învățat că toate acestea se fac fără să miști un deget? Atunci laud-o pe ea, la fel de mult cum vrei să fii tu lăudat, cu aceeași intensitate. Dă-i o mână de ajutor, fii un adevărat partener, nu un oaspete care vine să mănânce, să doarmă, să se spele și să își satisfacă nevoile.

Simte-te ca acasă, în casa ta. Schimbarea reală din societatea noastră vine din casele noastre, să ne învățăm fii și fiicele sensul real al parteneriatului.

http://www.unica.ro

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 iulie 2019 în CASATORIE

 

Casatorindu-te iti iei un angajament pentru tot restul vietii

FB_IMG_1559015785139.jpg

Căsătorindu-vă în fața legii sau în fața lui Dumnezeu, vă luați un ANGAJAMENT să fiți CREDINCIOȘI  “la BINE și la RĂU ”, ORICE s-ar ÎNTÂMPLA și pentru TOATĂ viața. Dar după câțiva ani spuneți: “M-am schimbat, s-a schimbat si ea. Ce SENS ar mai avea FIDELITATEA noastră, când ea se OPUNE VIEȚII? Este “SINCER ” să te mai cramponezi? Am jurat, e adevărat, dar EU NU mai SUNT ACELAȘI. Și din clipa în care iubesc o altă femeie, sa mai rămân CREDINCIOS ficțiunii legale ar FI o pură IPOCRIZIE ”.

Potrivit acestei CONCEPȚII despre sinceritate, ar fi IPOCRIT să spui ADEVĂRUL când ai CHEF să MINȚI.   Din nefericire, acest frumos raționament DISTRUGE BAZELE oricărui TRATAT, oricărui CUVÂNT DAT sau schimbat, în sfârșit, ÎNSUȘI limbajului și posibilității de a te mai ÎNȚELEGE cu CINEVA în orice privință.

Căci DE CE SE FAC JURĂMINTELE?
Tocmai pentru că se știe că VIAȚA se SCHIMBĂ și ne SCHIMBĂM și NOI; tocmai pentru a ne ASIGURA împotriva acestor VARIAȚII; tocmai pentru a EVITA ca UMORILE să DOMINE RAȚIUNEA, ca MOMENTUL să distrugă ETERNUL.

Dar dacă ne gândim că e mai “SINCER ” să ne urmăm INSTINCTUL decât ADEVĂRUL, și că “interesul vital” nu CUNOAŞTE LEGE, atunci intrăm într-o lume în care chiar și hitlerismul poate fi justificat.

Ordinea și PACEA nu au existat niciodată decât în VIRTUTEA unui EFORT constant ÎMPOTRIVA acestui gen de “sinceritate”; decât în virtutea unei constante “ipocrizii” care se străduiește să subordoneze micile nostre FERICIRI DREPTĂȚII, DORINȚELE noastre DRAGOSTEI față de APROAPELE și INIMA CAPULUI.

Da, dintotdeauna JURĂMINTELE, când SÂNGELE IA FOC , ARD ca niște paie uscate. Nou e doar modul nostru de a accepta astfel de nerozii în numele Fatalității șî Sincerității.

DRAGOSTEA aceasta care DISTRUGE atâtea fidelități prin SLĂBICIUNILE pe care le AUTORIZEAZĂ trebuie, în sfârșit, să fie DESCALIFICATA în numele și din IUBIRE față de IUBIREA ÎNSĂȘI .”

Denis de Rougemont
,,Partea diavolului „

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30 mai 2019 în CASATORIE

 

In lumea relatiilor de unica folosinta, aminteste-ti ca Taina Casatoriei este vesnica si dumnezeiasca

casatoria-civila-si-nunta-crestina-11278

Sensul vieţii de familie şi al vieţii noastre, în general, este dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Viaţa omenească e foarte scurtă, în ea avem şi aşa destule necazuri şi greutăţi, şi nu trebuie să o irosim fără sens pe jigniri, reproşuri reciproce şi deprimare. În scurta noastră viaţă pământească trebuie să apucăm să-i bucurăm pe cei dragi, să le aducem măcar puţină fericire şi să devenim, astfel, mai fericiţi şi noi înşine. (…)

Încă un factor important care ne ajută să purtăm responsabilitatea pentru apropiaţii noştri este gândul că legătura căsătoriei este veşnică şi de nedesfăcut. Că ne-am ales jumătatea o dată pentru toată viaţa ne aminteşte mereu verigheta, fiindcă inelul, cu forma sa de cerc, este simbolul veşniciei căsătoriei. În vremea cununiei, soţul şi soţia înconjoară de trei ori analogul tot în chipul unui cerc, fără început şi fără sfârşit.

Desigur că în această lume a „relaţiilor de unică folosinţă” gândul la veşnicie li se pare multora învechit, dar numai o asemenea perspectivă asupra familiei şi căsniciei poate ajuta familia să supravieţuiască într-o lume plină de păcat şi de tentaţii, permiţându-le soţilor să construiască o relaţie autentică. Soţii hotărâţi să rămână credincioşi unul altuia şi să fie răspunzători unul pentru altul se vor putea înfrâna nu doar de la adulter, ci şi de la privirile şi discuţiile impudice, de la flirturi. Omul care se căsătoreşte nu trebuie să-şi lase loc de cale-întoarsă, „portiţe de evadare”.

Atunci când oamenii ştiu că legătura căsătoriei este o legătură veşnică, se străduiesc să-şi depăşească slăbiciunile, să se smerească, să caute compromisul, nu să năzuiască din răsputeri să-l remodeleze pe celălalt.

Apropo, în perioadele dificile ale vieţii de familie atunci când este mare tentaţia de a începe să ne plângem de soarta amară şi a ne căina „tinereţea pierdută”, este foarte util să ne amintim că ne-am ales singuri jumătatea, aşadar acum trebuie să ne supărăm numai pe noi înşine şi să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerea făcută.

Bine a zis Puşkin: „Fericit cel care-şi stăpâneşte vorba şi gândul ştie să şi-l ţină-n frâu!”. Şi familistul este pur şi simplu dator să înveţe să-şi stăpânească vorbele şi gândurile, ca să nu-l poarte unde nu trebuie, căci de pe urma gândurilor noastre păcătoase, a vorbelor grosolane, tăioase, necugetate, suferim nu numai noi înşine, ci suferă şi cei care ne sunt dragi.

Pr. Pavel Gumerov, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 mai 2019 în CASATORIE

 

Foarte multe relatii au la baza lipsa

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foarte multe relații au la bază lipsa. Foarte multe relații se bazează, de fapt, pe goluri ce trebuie să fie umplute de cineva. Nici vorbă de iubire. Iubirea nu funcționează pe lipsă!

Ea înseamnă plus, mai țineți minte? Lipsa înseamnă minus! Minus până la hău emoțional, până la suflet la terapie intensivă, până la faliment sentimental. Cei mai mulți oameni doar au senzația că iubesc. În realitate, ei sunt ca niște naufragiați care caută orice obiect care să-i țină la suprafață, fiind sleiți de puteri. Ce face naufragiatul atunci când găsește un colac de salvare sau o bucată de lemn? Se agață de obiectul cu pricina și se odihnește puțin. Este salvat! Ce urmează? Dorința de a găsi țărmul.

Asta se întâmplă și în relații. Oamenii setați pe lipsă caută acele obiecte care să îi țină la suprafață. Este momentul în care apare mama răniților. Și, ce fac ei? Se agață de ea și se odihnesc puțin. Cum se traduce asta? Printr-o ușoară ridicare a stimei de sine. Se simt din nou vii. Se simt salvați. Însă nu prețuiesc prea mult obiectul care i-a salvat de la înec.

După ceva timp, după ce vor găsi țărmul și își vor reface puterile, vor spune: „Am avut noroc că s-a întâmplat să fie pe apă un lemn sau un colac. Altfel muream!“

Știți ce face omul care a pornit pe drumul „iubirii“ cu lipsă? Când va simți că cineva umple acel gol, îl va seca de resurse. Știți de ce? Pentru că oamenii ăștia care funcționează pe lipsă sunt, de fapt, saci fără fund. Golul lor nu se umple niciodată.

Nu mai spun că atunci când au întâlnit țărmul și au simțit din nou pământul sub picioare, renunță cu ușurință la obiectul care i-a salvat sau, în cel mai bun caz, îl bagă într-o cămară sau îl agăță pe perete. Cei care au jucat rolul de mamă a răniților mi-au confirmat asta.

În momentul în care stima de sine a naufragiatului s-a ridicat suficient, ei nu au mai fost buni. Ceva de genul: „Acum, că m-am refăcut suficient, cred că e momentul să-mi caut și eu pe cineva.”

Vulpescu.eu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 martie 2019 în CASATORIE, FEMEIA

 

De ce intr-o familie un copil este ascultator iar altul nu?

 
Un comentariu

Scris de pe 9 martie 2019 în CASATORIE, FAMILIE

 

Sfaturi pentru barbatii care si-au intemeiat o familie

11.jpg

Este fata cu care vorbeşti credincioasă, merge la biserică? Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră va fi mai greu să dureze.

 Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toată truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni.

Arhimandritul Efrem de la Mănăstirea athonită Vatoped

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 9 martie 2019 în CASATORIE, SFATURI

 

Despre rasfatul copiilor

fb_img_1531791750175.jpg

Traiul nostru anormal de astăzi poate fi caracterizat ca răsfăț. Încă din pruncie, copilul este tratat, în general, ca un mic zeu sau zeiță în familie; i se iau în seamă toate capriciile, i se împlinesc toate poftele. Este înconjurat de jucării, distracții, înlesniri. Nu este educat și crescut după principiile stricte ale purtării creștine, ci lăsat să se dezvolte în orice direcție înclină dorințele sale. De obicei, este destul ca el să spună: Vreau asta! sau: Nu vreau să fac! Pentru ca părinții, foarte îndatoritori, să se închine în fața lui și să-l lase să facă cum îl taie capul. Poate că nu se întâmplă așa tot timpul, în fiecare familie, dar se întâmplă destul de des ca să putem spune că aceasta este regula contemporană a creșterii copiilor și că până și cei mai bine intenționați părinți nu scapă cu totul de sub influența sa. Chiar dacă părinții încearcă să-și crească copiii ceva mai strict, vecinii încearcă să procedeze altfel. Așa se face că părinții trebuie să ia în considerare și aceasta atunci când își educă copiii.

Iar când un astfel de copil devine adult, el va căuta în chip firesc să se înconjoare cu aceleași lucruri cu care s-a obișnuit în copilărie: confort, plăceri și jucării pentru oameni mari. Viața devine o căutare continuă a distracției, care – în treacăt fie spus – nu se găsește în niciun alt vocabular.

Pr. Serafim Rose

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 martie 2019 în CASATORIE, SFATURI