Este nevoie de rugaciune in vremea alegerii persoanei potrivite pentru casatorie

Este nevoie de rugăciune în vremea alegerii persoanei potrivite pentru căsătorie. Pentru a face o alegere bună este nevoie de multă rugăciune, pentru a găsi persoana potrivită acestui scop. “

„Când cineva se căsătoreşte, o face ca să aibă soţie ajutor pentru mântuire. Trebuie să-i arate dragoste şi să se lupte pentru mântuirea ambilor.”

„Astăzi este un privilegiu că cineva să aibă copii. Părinţii sunt mărturisitori. Când copiii cresc, atunci societatea îi răpeşte. Părinţii îşi idolatrizează copiii. Îşi petrec toată viaţa în jurul lor şi se identifică cu aceştia. Asta este o greşeală. Bărbatul se însoţeşte cu femeia care îi este ajutor, pentru că amândoi să reuşească desăvârşirea lor. Copiii sunt darurile lui Dumnezeu şi, de multe ori, odată cu copiii, se naşte şi angoasa şi mintea se depărtează de la Dumnezeu. Însăşi firea (lucrare ziditoare şi născătoare a lui Dumnezeu) va conduce familia pentru a nu avea mulţi copii. Vor fi extenuaţi şi nu vor mai putea naşte mulţi copii. Când oamenii se nasc şi Dumnezeu dăruieşte copii, să-L slăvească pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii, trebuie să se liniştească, să nu se tulbure din cauza asta.”

„Tema nu este ca cineva să nască existente pentru realitatea istorică, ci să nască persoane pentru realitatea supraistorica, pentru a intra în Rai. Mulţi nasc copii care devin hrana iadului.”

„Familia trebuie să înveţe smerenia, micşorarea. Să se rabde, să se îngăduie unul pe altul. Atunci învaţă să-i rabde şi să-i îngăduie şi pe ceilalţi în existenţa lor.”

„Educaţia copiilor începe din ziua căsătoriei. Soţii trebuie să trăiască cu rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Atunci când mama se roagă, când este însărcinată, copilul simte lucrarea rugăciunii. Când soţia rămâne însărcinată, nu trebuie că părinţii să se tulbure. Atunci când se naşte, trebuie să se roage. Trebuie să se roage şi când au copilul mic în braţe. Tot ceea ce face mama trebuie să facă cu rugăciune. Să-l închine pe copil atunci când doarme, să se roage atunci când îi dă laptele ei, atunci când îi da mâncare.”

„Faptul că astăzi mulţi copii au porniri dure se datorează faptului că nu se hrănesc de la mama. Când o femeie l-a întrebat dacă trebuie să hrănească copilul la sân sau să-l hrănească cu lapte de vacă, părintele i-a răspuns: «Cine a născut copilul: tu sau vaca?»”

„Scopul nu este ca pruncul să fie doar împărtăşit cu Sfintele Taine, ci să trăiască într-o atmosferă de rugăciune în casă. Atmosfera casei trebuie să fie atmosfera de rugăciune. Părinţii trebuie să însufleţească copilul în dragostea lor faţă de Hristos şi faţă de Maica Domnului.”

„Când copiii sunt mici, trebuie să existe reguli în casă care, pe măsură ce cresc copiii, încet, încet, trebuie micşorate, retrase, pentru că trebuie dată libertate copiilor. Să le dăm şi daruri. Copiii pot să se simtă oarecum plictisiţi când îşi trăiesc viaţa bisericească, dar cel mai important este că ei să nu devină atei. Ateismul e chiar mai rău decât păcatul trupesc.”

„Scopul educaţiei copiilor este că ei să dobândească dragoste personală de Hristos şi de Maica Domnului. Nu trebuie să le dăm sfaturi ca să devină doar oameni buni. De asemenea, trebuie să-i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, şi nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important şi poate să fie cauza a mântuirii, chiar dacă au făcut unele greşeli în viaţa lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Hristos şi către Dumnezeu.”

„Creşterea bună este necesară oamenilor care trăiesc în lume. Este de preferat să iasă copiii afară din casă decât să rămână în casă şi să se uite doar la televizor. “

„Când vrem ca astăzi copiii noştri să trăiască în oraşele mari contemporane aşa cum am trăit noi în trecut, îi înnebunim. Exista copii care, când sunt mici, par buni, dar când cresc, înnebunesc.”

„Este de preferat să nu se împărtăşească copiii cu Trupul şi Sângele lui Hristos decât să se împărtăşească cu forţa, fără să vrea. Mamă care se roagă în vremea sarcinii şi în vremea naşterii, împreună cu naşterea trupească, da şi naştere duhovnicească, adică naşte şi o existenţă duhovnicească. În Rusia existau mulţi atei, însă cei mai mari atei erau copiii de preoţi. Va trebui să ne îngrijim de copiii noştri să crească în aşa fel, încât să nu simtă Ortodoxia ca fiind grea şi înlănţuitoare.”

„Părinţii nu trebuie să-i cicălească mult pe copiii lor în legătură cu slujbele şi cu predicile. De asemenea, unii părinţi greci, în Anglia, nu-i lăsa pe copiii lor să se întovărăşească cu copiii englezilor. Asta este un lucru rău. Copilul trebuie să înveţe cum să trăiască într-o societate cu oameni diferiţi.”

„Părerea generală despre educaţia copiilor este următoarea: este nevoie de grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie să se facă cu rugăciune. Soţii trebuie să înceapă cu zel viaţa lor şi cu rugăciune, să-i lumineze Dumnezeu pe copiii care se vor naşte, ca să devină copiii Lui. Şi, odată ce cresc copiii, trebuie să le dăm în mod corespunzător libertatea, să-i lăsăm să păşească pe drumul lor. Să nu folosim cuvântul «interzis» sau «nu», chiar şi ca termen de educaţie. Nu are atât de multă importantă cum ne comportam în problemele secundare, dacă ei Îl iubesc pe Hristos. Ca să-L iubească pe Hristos, nu trebuie să le vorbim în mod psihologic sau teologic, într-o limbă de lemn, ci să ne rugăm în mod adânc, în inimile noastre. Atunci când părinţii au în inima lor harul lui Dumnezeu, copiii simt asta.”

„În casă trebuie să existe un dialog deschis. De asemenea trebuie să se menţină o atmosferă de rugăciune, şi nu doar o atmosferă de discuţie. Trebuie să îi formăm pe copiii noştri, iar formare după Biserică înseamnă a da formă, adică forma lui Hristos.”

„Este bine să aibă contacte cu alţi copii, cu alţi tineri, deoarece astfel înţeleg că legăturile cu celălalt sex nu se limitează doar la nivelul trupesc, aşa cum se vede în unele căsătorii.”

„În vechime se obişnuia peţitul. Astăzi se obişnuieşte cunoaşterea personală. Şi nu are importantă cum se face această cunoaştere, prin ce metode de întâlnire sau de discuţie, ci că ceea ce se face să se facă cu rugăciune.”

„Libertate nu înseamnă «Fac orice vreau!», ci «Fac orice vreau în anumite limite, în rânduiala». Adică să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm miraţi sau înspăimântaţi de ceva rău făcut de ei şi, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voinţa lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: «Roagă-te şi fă cum te luminează Dumnezeu!», şi să adăugăm: «Eu nu te voi reţine, dacă mergi la petrecere după rugăciune.» Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învăţăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor.”

„Libertatea joacă un mare rol în educaţia copiilor.”

„Să ne rugăm ca Dumnezeu să dea inspiraţie, însufleţire. Dumnezeu luminează pe toţi oamenii, mai ales pe mame, le da inspiraţie. Numai aşa putem să-i creştem pe copii, să-i educăm.”

„Unii vorbesc de preoţie conjugală şi se referă la faptul că viaţa de căsnicie e trăită în cele trei vrednicii ale Domnului. Asta este o teologie raţională. Întreita slujire a Domnului — slujirea profetică, slujirea împărătească şi slujirea arhierească – se trăieşte în pocăinţă. Altfel, toate acele zise sunt teologie a patimilor.”

„În Vechiul Testament, Dumnezeu Şi-a arătat voia Lui în legea negativă, cu Nu – Nu ucide! Şi celelalte. Poporul se chinuia, deznădăjduia, deoarece nu putea să împlinească această lege în totalitatea ei, şi strigă: «Vino Tu, Doamne, pentru a ne izbăvi!» Astfel, legea s-a făcut pedagog către Hristos.”

„În Vechiul Testament, sterilitatea era considerată un blestem, deoarece toate femeile doreau să devină mame şi bunici ale lui Hristos, ale lui Mesia. În Noul Testament, lucrurile s-au schimbat într-un fel, deoarece acum Îl trăim pe Hristos, pe Mesia.

Parintele Sofronie de la Essex, jurnalulspiritual.eu

 

 

Zboara, suflete!

Zboară, suflete spre ceruri, către zările de sus,
‘Nalță-te către izvorul vieții celei făr’ apus.
Zboară iute, evadează, ieși din trupul muritor!
Lasă temnița cea strâmtă, zboară liber către nori!

Trupu-ncet mi se răcește, ochii-i simt negri și grei…
Desfă-ți aripile-ascunse, suflete ce porți scântei!
Cerul deschis te așteaptă, deci, spre viață să adormi!
Dorul după veșnicie ți-l vei stinge-atunci când mori.

ELENA J.

 

La o femeie totul trebuie sa fie frumos… si chipul, si zambetul, si trupul, si gandurile, si sufletul

La o femeie totul trebuie sa fie frumos… si chipul… si zambetul… si trupul…si mainile…si gandurile …si sufletul!

Adam dormea cand Eva a fost plasmuita din coasta sa… de aceea femeia a ramas pururea sa fie odihna barbatului…

Tot ce e frumos in lume, pentru femeie a fost facut… pentru ca femeia, fiind frumoasa, a fost facuta pentru barbat… iar pruncii, fiind atat de inocenti, gasesc totul frumos.
De aceea femeia ramane femeie numai lucrand frumosul si admirand frumusetea… O femeia care se bucura de flori, de pasari… de arta, de soare, de iarba… de tot ce a facut Dumnezeu frumos…se incarca de frumos… si din ea se hraneste barbatul…
Din toate timpurile femeile au avut grija sa lucreze frumosul… teseau frumos… coseau frumos… dansau frumos…cantau frumos… gateau si isi cresteau frumos copiii… Si toata aceasta frumusete de care se inconjurau, le imblanzea… le impaca cu natura si cu Dumnezeu…in acestea ele isi gaseau pacea …si din pacea lor se hranea barbatul…

Si pana astazi..
Numai o femeie rabdatoare poate coase o ie frumoasa… ac cu ac… cusatura cu cusatura…asa se lucreaza rabdarea…
Numai o femeie blanda poate planta flori… le poate ingriji… le poate plivi… Fiind atat de firave, o femeie agitata le-ar rupe…asa se lucreaza blandetea…
Numai o femei cuminte poate tese un covor… ajusta culorile… colora lana… Tesutul e o treaba meticuloasa… trebuie atentie… si liniste… asa se lucreaza cumintenia…

Femeile tot timpul cantau… si la camp… si la bucatarie… si la nunti si la inmormantari… si la bucurie …si la tristete… si cand isi adormeau copiii si cand isi alintau iubitul.
Cantecul induioseaza sufletul femeii… lasa toata durerea afara, impartaseste bucuria… linisteste apele…cheama vantul de primavara…si racoreste sufletele aprinse..
Femeia sa cante.. si cand spala podelele…si cand face mancare… si cand nu mai poate de dor… si sufletul ei va fi un cantec.

Lumea a furat linistea femeii, i-a furat cantecul, i-a furat frumosul… si femeia a uitat cum sa mai fie odihna…

Dragostea barbatului este o parte din viata sa… el are o mie de alte lucruri de facut, dar in dragoste se odihneste… El vrea sa salveze lumea, nu pentru ca iubeste… El vrea sa cucereasca imperii, nu pentru ca iubeste… El vrea sa castige bani, nu pentru ca iubeste… nici poezii, nici tablourile barbatii nu le-ar vrea scrise sau pictate pentru ca iubesc… Ci obosit de toate acestea, sa se scufunde adanc in iubire… topindu-se in toata frumusetea femeii, in toata energia ei datatoare de viata…in toata pacea ei…in toate alinturile ei… Toate cate le face femeia sunt menite sa odihneasca barbatul… De asta si ei i s-a daruit sub stapanire casa… ca umpland-o cu pacea ei… sa aduca pacea in sufletul barbatului ei…

Barbatul va iubi femeia… cat timp va gasi odihna in sufletul ei… El are nevoie de dragoste…pentru a se incarca de viata si a face celelalte lucruri… Cand lumea devine prea stramta…prea mica… prea galagioasa… prea apasatoare… barbatul are nevoie sa se scufunde in pacea femeii, pentru a se umple din ea… Si a incepe din nou sa cucereasca lumea, imperii, bani… De aceea lui i s-a dat in stapanire lumea… Unui barbat care nu iubeste, lumea nu-i foloseste…

Dragostea femeii – este toata viata ei… ea va face toate celelalte lucruri pentru ca iubeste… O femeie plina de dragoste, va gati, va spala, va calca… va alinta, va iubi, va ierta iar si iar, si iar… pentru ca iubeste! Dragostea este centrul universului ei… Ia-i dagostea femeii … si ea va cadea…ca o trestie… O femeie care iubeste este ca o flacara, care incalzeste totul in jur… si aprinde viata in sufletul barbatului ei… O femeie care nu iubeste, are ochii stinsi…

Doua suflete care se iubesc se oglindesc unul in altul….
Daca unul arde, celalalt potoleste….
Daca unul se scurge, celalalt opreste…
Daca unul e furtuna, celalalt e soare…
Prea mult foc ar arde… prea multa apa ar ineca… prea multa furtuna ar devasta … prea mult soare ar dogori… De aceea si in dragoste…masura este celalalt… Numai privind unul in celalalt poti intelege unde incepe si unde se termina dragostea..

Si barbatul si femeia dintr-un trup sunt plasmuiti…si un trup devin din dragoste, iubindu-se… Dar cauta unul in celalalt, ceea ce nu gasesc in propriul lor suflet… Fragilitatea femeii cauta puterea barbatului, si puterea barbatului cauta odihna femeii… cand unul isi va pierde puterea si celalalt odihna… lumea va deveni foc si furtuna… asa vor fi si sufletele…

… La un barbat totul trebuie sa fie puternic…. si bratele …si trupul… si coapsele… si gandurile…si cugetul… si sufletul, dar sufletul barbatului de-a pururea va iubi frumusetea din sufletul femeii…

Natalia Luchita

 

Cum a devenit ortodox actorul Jonathan Jackson

 

Statele lumii pregatesc in ascuns un nou tip de razboi – ARMELE PSIHOTRONICE

An de an, marile puteri ale lumii măresc bugetul destinat dezvoltării domeniului militar, iar odată cu evoluţia ştiinţei, are loc o cursă a integrării şi adaptării noilor tehnologii pentru a servi acestui scop. Statele lumii se pregătesc, tăcut, pentru un nou tip de război, unul mai subtil, al tehnologiilor viitorului, iar viteza înarmării este una proporţională cu evoluţia ştiinţei. Un exemplu în acest sens îl reprezintă armele psihotronice.

Aceste arme folosesc radiaţiile electromagnetice de tipul celei pe baza căreia funcţionează cuptoarele cu microunde şi acţionează direct asupra sistemului nervos. Experţii susţin că armele psihotronice sunt mai eficiente decât cele nucleare, ele putând distruge moralul şi psihicul oamenilor, transformându-i în personaje fără discernământ. Dozele mari de radiaţii pot afecta funcţionarea organelor interne sau psihicul, putând controla comportamentul persoanelor şi chiar determina victimele să se sinucidă.

„Aceasta este o armă extrem de serioasă. Când a fost folosită pentru dispersarea unei mulţimi şi a fost concentrată asupra unui om, temperatura corpului său a crescut imediat, ca şi cum ar fi fost aruncat într-o tigaie fierbinte. Totuşi, ştim foarte puţin despre această armă şi chiar băieţi de la forţele speciale îi pot face faţă cu greu”, a declarat în 2012 Anatoly Tsyganok, şeful Centrului de Prognoză Militar de la Moscova.

Efectele pe termen lung nu sunt cunoscute. Potrivit unor surse din Moscova, citate de Mail Online, Vladimir Putin a aprobat în mare secret planul de dezvoltare a armelor psihotronice ca parte a programului de înarmare pentru perioada 2011 – 2020. Armele psihotronice au fost numite de Putin „instrumente pentru atingerea scopurilor strategice şi politice”.

„Astfel de sisteme de arme high-tech vor fi comparabile, ca efecte, cu armele nucleare, dar vor fi mai acceptabile din punct de vedere al ideologiei politice şi militare”, a adăugat Putin.

Planurile de introducere a super-armelor au fost anunţate, fară vâlvă, în luna martie 2012 de către ministrul rus al Apărării, Anatoli Serdiukov.

„Dezvoltarea armamentului bazat pe principii psihice – arme cu energie directă, armament geofizic, arme genetice, arme psihotronice şi aşa mai departe – este un program care face parte dintr-un plan mai extins privind viitoarele arme ale Rusiei, ce va fi finalizat până în 2020”, a declarat Serdiukov.

Cu toate acestea, programele militare de acest gen nu sunt însă o noutate. Atât Statele Unite, cât şi Rusia şi fosta URSS fac cercetări în secret, în domeniul armelor electromagnetice, încă din anii ’50. Acum însă, Putin pare mai hotărât ca niciodată să-i întreacă şi să-i domine astfel pe americani, după cum au comentat surse avizate care au dorit să-şi păstreze anonimatul.

http://epochtimes-romania.com/news/razboiul-viitorului-armele-psihotronice–208191

 

 

Celui ce va birui

Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii care este in raiul lui Dumnezeu. Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte. Celui ce va birui, ii voi da sa manance din mana ascunsa, si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l stie nimeni decat acela care-l primeste. Celui ce va birui si celui ce va pazi pana la sfarsit lucrarile Mele, ii voi da stapanire peste Neamuri. Le va carmui cu un toiag din fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si-i voi da luceafarul de dimineata. Cel ce va birui, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui. Pe cel ce va birui, il voi face un stalp in Templul Dumnezeului Meu si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou. Celui ce va birui, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

Apocalipsa Sf. Ioan Teologul (cap 2)

 

Scoala – alfabete si analfabetism

În nedumerirea în care se descoperă astăzi, omul își găsește trupul depășit de mașini, mintea copleșită de date și sufletul ignorat (sau pierdut) în noua etică a problemelor mari ale umanității. Căci, ne spun cei mai practici filosofi ai moralei, nicio importanță nu se mai cuvine dată problemelor legate de suferințe personale, păcate, boli sau doar neliniști ale sufletului (adică de ceea ce aduce atingere existenței noastre nemediate), nesemnificative față de adevăratele probleme: sărăcia lumii a treia, comerțul cu arme, necunoașterea ideologiilor drepturilor omului… Așadar, în această nedumerire asupra rămânerii noastre în urmă, ne întrebăm – cu îngrijorare umanistă – și răspundem după o schemă deja deprinsă: unde este criza, unde este defecțiunea sistemului care ar trebui să opereze eficient, previzibil, monoton-evolutiv pentru bunăstarea trupurilor și spiritelor noastre? Ce anume, din ceea ce a fost proiectat să funcționeze în acest scop, nu funcționează?

Societatea, prin programele sale de căutare și aflare (sau numire) a problemelor, a găsit cauze posibile. Unul dintre cele mai noi răspunsuri este unul care rezonează semi-științific: sistemul actual de învățământ, responsabil cu buna pregătire a generațiilor viitoare de cetățeni, cu urzirea stofei omului nou, are componente defecte. Educația instituționalizată alfabetizează formal, dar nu și funcțional.

Oamenii, zidiți între informații, funcții și programe nu mai (re)cunosc realitatea. În așa măsură, că pot fi total surprinși și dezorientați de lumea înconjurătoare, de mediul actual în care trăiesc și cu care se presupune că sunt, dacă nu în continuitate, ca oamenii societăților folclorice, măcar în legătură. Realitatea naturală sau culturală le rămâne exterioară, ca o dimensiune al cărei cod de acces a fost uitat. Chiar și zonele cele mai familiare, poveștile, credințele și obiceiurile, ori persoanele apropiate, soții, părinții și copiii – pot fi reprezentate ca părți ale unei lumi inaccesibile. Impasul și distanța sunt cu atât mai evidente cu cât legătura ar trebui să fie mai reală, mai personală; ajung maxime atunci când și legătura interioară, cu noi înșine, se destramă. Simptomul plictiselii este cel care anunță această desprindere, refuzul introspecției și autoreflecției, dar și a legăturilor cu realitatea imediată.

În străduința de a demonstra că instituțiile se ocupă cu tratarea acestei noi și generale forme de autism, o nouă noțiune face carieră și critică formele educației contemporane în Europa și peste ocean: analfabetismul funcțional. O instanță relativ nouă, Centrul de Evaluare și Analize Educaționale, atenționează asupra manifestării acestei disfuncționalități și în România: raportul „Scăderea analfabetismului funcțional – o posibilă prioritate strategică în educație” citează date din 2012 ale OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development) potrivit cărora peste 40% din elevii de 15 ani români „nu pot selecta informația relevantă și nu pot face raționamente elementare”. Fenomenul este identificat ca analfabetism funcțional.

Alfabetizarea: cunoașterea pe cont propriu sau informația fosilizată

Înțeles ca incapacitate de a opera cu noțiunile deprinse în educația formală, mai ales în plan lingvistic, analfabetismul funcțional a fost depistat ca afecțiune generalizată a sistemelor de învățământ moderne. El înseamnă suspendarea raportării critice, prin judecată proprie, la probleme concrete ale vieții de zi cu zi. Ca atare, el este mai mult decât incapacitatea de a înțelege texte sau a comunica eficient, așa cum subliniază definițiile uzitate; este o retragere din realitate care păstrează legătura cu alfabetizarea, dar în alt mod decât cel pur lingvistic.

Deprinderea limbii materne este fundamentală pentru însușirea componentelor lingvistice fundamentale ale unei culturi; deprinderea alfabetului este „mecanica” prin care devine accesibil modul de compunere a formelor lingvistice, dar mai ales modul de transmitere grafică a lor, prin scriere și citire. Cunoașterea alfabetului, cu alte cuvinte învățarea cititului, și apoi a scrisului nu a fost deprinsă cu ușurință. Suspiciunea față de litera scrisă împrumuta, pentru populațiile analfabete, din teama față de neștiut și din angoasa de a fi singur cu acest neștiut: pentru că, atâta vreme cât comunicarea se făcea prin „grai viu”, ea presupunea necesitatea întâlnirilor dintre oameni; dimpotrivă, scrisul și cititul îi desprind unii de alții, îi izolează în faptul cunoașterii sau comunicării înseși. Informațiile ajung, prin alfabetizare, direct și doar la destinatarul individual (și pot sedimenta o autosuficiență foarte nefuncțională), el fiind singur în încercarea de a le înțelege și folosi; pe câtă vreme cunoașterea prin experiență directă și oralitate este împărtășită, verificată și administrată împreună cu ceilalți. Această cunoaștere pe cont propriu, „injectată” prin codurile de comunicare impersonale, are puține șanse de a fi vitalizată prin punerea ei în practică sau în circulație. Numai o măsură foarte mică din cunoștințele difuzate în sistemele de educație, prin cărți sau mass media sunt transferate în oralitate, verificate sau confirmate în practica vieții cotidiene. Restul devine „informație fosilizată”, care îngreunează spiritul, lipsindu-l de apetitul și vioiciunea cunoașterii directe, personalizate.

Educația – formarea omului funcțional

Din faptul că alfabetizarea a presupus deja o primă extragere a omului din comunitatea sa și din experiența personală ne putem grăbi cu concluzia că începutul analfabetismului funcțional este chiar alfabetizarea, câtă vreme ea oferă furnizori de informație neverificați, străini și indiferenți persoanei alfabetizate. Desigur că învățământul, ca sistem de educare publică, de masă, nu are ca scop formarea persoanelor, ci a indivizilor funcționali. În pledoariile pentru inițierea învățământului public de stat apărea ca nevoie socială formarea de generații atașate noilor valori morale și noilor idealuri naționale. Dar totodată formarea de indivizi funcționali, adaptați noilor realități programate. A da un copil la școală însemna a-l sustrage Naturii (mamei, familiei) și a-l încredința Rațiunii. „Succesul noului sistem de educație constă în faptul că acesta modelează spiritele răspunzând, în același timp, exigențelor unui individualism în continuă dezvoltare”, spune istoricul Jacques Gélis (1986). Prin acest învățământ, va avea loc„o dublă deplasare: de la familia-matcă la familia restrânsă; de la educația comunitară și deschisă, destinată integrării copilului în comunitate astfel încât interesele și sistemele de reprezentare ale spiței să devină ale sale, la o educație publică de tip școlar destinată și ea integrării acestuia (dar într-o formă de societate mult mai largă și mai abstractă – n.n. C.B.P.), înlesnind totodată dezvoltarea capacităților sale” (idem). Rolul și scopul educației formale era (și nu avem motive să presupunem că nu este încă) formarea „funcționarilor”, a celor chemați să susțină statul și organizațiile sale, cu mult mai abstracte și artificiale decât spița de neam, vecinătatea sau comunitatea etnică.

Școală, nu copilărie

Ca urmare, analfabetismul funcțional nu înseamnă eșecul școlii în ceea ce privește educarea, instruirea sau transmiterea de cunoștințe, ci sesizarea unei rupturi între acest tip de cunoaștere și nevoia de experiență, de cunoaștere directă a realității imediate. Abordarea lui ca incapacitate de a înțelege texte care folosesc cuvinte cunoscute fiecare în parte este precum fotografierea vârfurilor de aisberg. Soluțiile, precum cele propuse în mass media și în anumite instituții de învățământ, de a înlocui opere literare percepute cu un vocabular inactual, dificil, cu situații concrete ale comunicării actuale, sunt ineficiente. A nu mai preda literatură, ci comunicare, nu geografie, ci explorarea mediului – sunt false rezolvări, copiii fiind și mai incapabili să comunice ori să exploreze. Situațiile reale de comunicare ori de explorare sunt cu mult mai diverse și mai complicate decât poate anticipa o programă școlară. Cu cât rețetele predării vor fi mai precise, cu atât mai parțială și mai constrângătoare va fi pregătirea copiilor.

Altminteri, performanța școlară își urmează propria logică. Dar există tineri matematicieni incapabili să-și estimeze corect spațiul propriei camere sau să-și gestioneze resursele personale; mici savanți în geografie total dezorientați în spațiile concrete; experți în istorie care-și ignoră total genealogia și proprii descendenți, neavând niciun fel de reprezentare personală asupra viitorului. Problema reală pare a fi incapacitatea tinerilor de a folosi cunoștințele dobândite la școală, de a lega informațiile și de a produce idei în alte cadre decât cele în care s-a făcut învățarea. Este consecința trădătoare a învățării ca proces pasiv, neintegrat vieții reale a copiilor. De fapt, dacă este să observăm ce se întâmplă astăzi, vedem cum educația școlară tinde să confiște și să înlocuiască cu totul copilăria. Se uită faptul că există un mod de a fi propriu copilăriei, o logică, un tip de memorie, o gamă de emoții și o putere de reprezentare a realității diferite față de cele ale maturității. Educația formală, în afara familiei, constă în combaterea programatică, cu profesionalism, a modului de cunoaștere specific copilăriei.

Arhivarea realității și ieșirea din școală

Analfabetismul funcțional este mult mai profund decât se prezintă în diagnozele actuale. El este începutul desprinderii omului nu numai de realitatea fizică, ci și de cea spirituală. Sau, cu alte cuvinte, este simptomul pierderii sau penuriei de realitate. Viața adultului este trăită astăzi în măsură mare în instituții și situații abstracte, care nu îl implică personal; o proporție din ce în ce mai mică este rezervată realității concrete, fizice sau spirituale, personale, adică familiei, gospodăriei sau vieții sufletești. Alături de părinți, tinerii și copiii au, pe lângă școala care, prin caracterul ei programatic, substituie și deformează realitatea, spațiile virtuale de evadare. Legătura nemijlocită cu lucrurile din jurul sau cu cele dinlăuntrul nostru este tot mai slabă.

Dacă nu ne dorim capitularea în fața invaziei de non-realitate, o soluție posibilă este arhivarea realității. Poate că scriiturile lui Creangă, Sadoveanu sau Slavici sunt inactuale în formă sau în conținut; dar recrearea spirituală a realităților reprezentate de ele înseamnă efort imaginativ, compensator pentru deficitul de realitate actuală și poate da o măsură a capacității spirituale creatoare a persoanei. Păstrarea cuvintelor, a conceptelor, a faptelor simbolice înseamnă a păstra cât mai întreg potențialul unor realități la care acum nu mai avem acces. Chiar dacă judecăm o anumită realitate ca fiind mai urâtă sau mai tragică decât cea strict actuală, ea este totuși o adăugire, o îmbogățire a acesteia, având, în chiar tragismul său, o adâncime de sensuri umane altfel inaccesibile experienței pe care am fi dispuși s-o facem. Arta, filosofia, mitologia și retorica – materiile care erau considerate, în antichitatea clasică europeană, fundamentale pentru înnobilarea spiritului – sunt cele potrivite pentru păstrarea sensibilității și creșterea puterii de înțelegere a copiilor. Regăsirea sensului educației formale nu poate fi altul decât păstrarea și deschiderea acestor arhive ale realității; nu ca transmitere de informații, ci ca inițiere, făcută cu risipă de timp,în defavoarea cantităților mari de informație ce, din fericire, nu ar mai apuca a fi transmise.

Cât despre redescoperirea realității actuale, imediate, este inutil a se crede că este posibilă prin materii aplicative. Dimpotrivă, a combate cultura generală din învățământ prin pregătire aplicativă (a se citi aplicabilă numai în contexte proiectate și anticipate de programa școlară), înseamnă reducerea rolului educației către zero. Cât de folositor mai poate fi să-i înveți pe copii comunicarea când formele de comunicare se schimbă anual? Ce mai înseamnă să-i deprinzi cu un instrument de calcul, când progresul tehnic este mai rapid decât oricare dintre cei care înșiși contribuie la el? O aplicare reală, adică reașezarea omului în lume și a educației în realitatea imediată se poate face prin ieșirea din școală. Munca (cealaltă școală, despre care a vorbit în deșert Simion Mehedinți Soveja), nu înțeleasă în sens strict economic, de vânzare a resurselor personale pe bani sau alt tip de câștig, ci ca aducătoare de spor și rânduială, ca bună așezare a omului în lume, ca tip de cauzalitate este exact ceea ce ar pune în continuitate materială și spirituală omul cu lumea. La fel sunt joaca și jocurile, refacerea comunităților de vârstă, de familie și de vecinătate, accesul la natură și sportul, adică modurile tradiționale de creștere a copiilor. Spre deosebire de educația clasică, acestea cer ieșirea din școală.

O posibilă concluzie a articolului de față, prea optimistă, ar fi apropierea falimentului sistemului învățământului public. Nu ajungem la ea, ci ne oprim la constatarea logică a disfuncționalității învățământului funcțional. Revenirea la programa clasică și la instituții informale de creștere a copiilor este ceea ce dorim ca încheiere pentru acest impas

Corina Bistriceanu, http://www.estica.eu

 

 

De ce-am fi tristi?

 

Omagiu lui Eminescu

Tu, Maestre al peniței ce-ai pictat cu litere,
Dând culoare poeziei alegând cuvintele,
Ai cântat Patria Mumă ce-ai iubit-o cu mult dor,
Ai cinstit limba și graiul străvechi al Românilor.

Ai cântat dorul în șoapte și Luceafărul cel blând,
Florile de tei și luna și pe Dumnezeu Cel Sfânt.
Ai cântat codrul și ploaia, susurul izvorului,
Stelelor celor aprinse, ai cântat și plopului.

Ai cântat iubirea-n rime și femeia cu mult dor,
Ai cântat și veșnicia pentru omul muritor.
Acum, tocul tău cel falnic s-a tocit și s-a uscat,
Dar, Maestre, la mormântu-ți, azi, de toate ești cântat.

ELENA J.

129 de ani de la moartea lui Eminescu

 

Cand pierde harul, sufletul se mahneste

Celui ce are harul vrăjmaşii îi aduc laude, iar când su­fletul se lasă înşelat de ele, pierde prin aceasta harul. Şi sufletul simte că harul pleacă, dar la început nu înţelege că aceasta este pentru mândrie, şi numai după îndelungate lupte învaţă smerenia.

Când pierd harul, sufletul meu se mâhneşte foarte şi spune:

– De ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul? Când se va sătura iarăşi sufletul meu de iubirea lui Dum­nezeu? Când se va bucura iarăşi de Domnul? Când se va veseli iarăşi inima mea şi se va umple de înţelepciunea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să mă iubească aşa cum l-a iubit pe prorocul David pentru blândeţile lui [Ps 131,1] sau pe Moise pentru că a fost credincios în toată casa Domnuluj [cf.Eur3,5]?”

Domnul ne iubeşte nesfârşit de mult. Aceasta din Sfânta Scriptură şi din experienţa personală. Sufletul meu păcătuieşte cu gândul ziua şi noaptea, dar cum spun: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt tare neputincios, şi dă-mi pacea Ta pe care o dai robilor Tăi!”, sufletul îşi gă­seşte numai decât pacea.

Domnul spune: „Fericiţi făcătorii de pace” [Mt 5, 9]. Şi eu mă gândeam: „O parte din timp mă voi linişti [în isihie], iar în restul timpului voi face pace între oameni”. Şi m-am aşezat într-o chilie lângă un frate iute la mânie şi, vorbind cu el, am început să-l îndemn să trăiască în pace cu toţi şi să-i ierte pe toţi. El m-a răbdat puţin, apoi a iz­bucnit la mine atât de năprasnic, încât a trebuit să-mi pă­răsesc chiar şi chilia, şi de-abia am scăpat de el, şi mult am plâns atunci înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-a păs­trat pacea. Şi am înţeles că trebuie să căutăm voia lui Dum­nezeu şi să trăim aşa cum vrea Domnul şi să nu născocim nevoinţe [ascetice] pentru noi înşine. Am făcut multe gre­şeli de acest fel. Citeam şi mi se părea că ar fi bine să fac aşa [cum citeam], dar în fapt ieşea altceva.

E un lucru chinuitor să trăieşti fără un „bătrân” [„sta­reţ”]. Sufletul neîncercat şi lipsit de experienţă nu înţelege voia lui Dumnezeu şi îndură multe întristări înainte de a se învăţa smerenia.

Chiar la început, când eram tânăr frate sub ascultare, am spus duhovnicului că primisem un gând de curvie şi du­hovnicul mi-a răspuns: „Niciodată să nu-l mai primeşti”; şi de atunci s-au scurs patruzeci şi cinci de ani şi n-am mai primit un gând de curvie, nici nu m-am mâniat vreodată pe cineva, pentru că sufletul meu îşi aduce aminte de iubi­rea Domnului şi de dulceaţa Duhului Sfânt şi uită ocările.

Acum cincisprezece ani, părintele egumen [arhiman­dritul Misail] l-a trimis pe părintele S. cu ascultare la bar­ca mănăstirii, dar el a zis: „Nu mă duc”. Atunci egumenul l-a întrebat: „Unde vrei să te duci?” Părintele S. i-a răs­puns: „Să tai lemne în pădure”, şi, când s-a dus, la puţin timp a căzut peste el un pom şi a rămas mult timp bolind la pat şi s-a căit pentru neascultarea sa.

Tot aşa şi eu am sfârşit prin a dobândi o ascultare după voia mea. Lucram la economat şi doream să mă duc să vieţuiesc în liniştire [ca isihast] în Vechiul Russikon. Acolo se postea post continuu, toată săptămâna se mânca fără ulei, afară de sâmbăta şi duminica, şi datorită acestui post puţini mergeau acolo. La arhondaric era pe atunci părin­tele Serapion care mânca numai pâine şi apă; iar după el a venit la arhondaric părintele Onisifor. Acesta din urmă atrăgea multă lume la sine cu blândeţea, smerenia şi darul cuvântului. Era atât de blând şi smerit, că şi fără cuvinte, numai uitându-te la el, te îndreptai; aşa un caracter de liniştit şi bun avea. Am trăit multă vreme împreună cu el. Schimonahul Savin a stat şapte ani fără să se culce pe pat ca să se odihnească. Părintele Dosifei era în toate privin­ţele un monah model. Părintele schimonah Anatoli avea darul pocăinţei. îmi spunea: „Mulţi ani n-am ştiu cum lucrează harul, dar acum ştiu”. A primit harul pe când era la trapeză [la masă].

Aici era şi părintele Izrail, care o văzuse pe Maica lui Dumnezeu. Era foarte bătrân; pe când trăia încă în Rusia, el s-a dus la Cuviosul Serafim din Sarov şi l-a văzut în via­ţă. Părintele Izrail trăia într-o colibă, acolo unde sunt acum grădinile de zarzavat; acolo era şi fânul pe care îl coseam. într-o zi m-am dus la el; şedea pe o băncuţă sub un stejar verde; era foarte înalt şi foarte slab şi şedea cu mătăniile în mâini. Eu eram un tânăr monah; m-am în­dreptat deci spre el, m-am închinat adânc, cu evlavie şi am zis: „Binecuvântează, părinte”. El mi-a răspuns cu blânde­ţe: „Dumnezeu să te binecuvânteze, copile al lui Hristos!” I-am spus: „Părinte, iată vieţuieşti singur, numai bine ca să te ocupi cu rugăciunea minţii”. El mi-a răspuns: „Rugă­ciune fără minte nu este, dar iată că noi suntem fără min­te”. M-am ruşinat şi n-am îndrăznit să-l întreb mai multe, dar n-am înţeles sensul cuvintelor lui. Mai târziu însă am înţeles ce înseamnă „noi însă suntem fără minte”, pentru că nu ştim să vieţuim cum se cuvine şi să lucrăm pentru Dumnezeu. Afară de bătrânul Izrail, la noi în mănăstire mai erau doi care se duseseră la Cuviosul Serafim: părintele Savin şi părintele Serafim; ei erau din Tambov.

Iată la ce nevoitori [asceţi] doream să mă duc să trăiesc împreună cu ei şi, rugându-mă cu tărie de egumen, am sfârşit prin a-l îndupleca şi am lăsat economatul. Dar nu i-a plăcut lui Dumnezeu să vieţuiesc acolo şi, după un an şi jumătate, m-a chemat înapoi la vechea ascultare, pentru că aveam experienţă la construcţii; dar pentru rânduiala-de-sine [idioritmie], Domnul m-a pedepsit şi la Vechiul Russikon am răcit la cap, şi de atunci sufăr neîncetat de dureri de cap.

Astfel e nevoie să cunoaştem voia lui Dumnezeu prin egumen, iar nu să stăruim după ceva luându-ne după noi înşine.

Iubirea lui Dumnezeu dă puterea de a petrece toată noaptea în rugăciune, dar iată că eu, neputincios fiind, nu mai pot aceasta din pricina durerilor de cap şi trebuie să mă odihnesc. Durerile de cap mi s-au dat fiindcă am stă­ruit în dorinţa mea şi am lăsat economatul pentru pustie, spre a avea mai multă libertate pentru rugăciune; dar Dom­nul a vrut ca eu să fiu toată viaţa econom în mănăstire.

De două ori am fost numit responsabil cu construcţiile, o dată econom-şef, dar am refuzat şi pentru asta Dumne­zeu m-a pedepsit. Mai târziu numai am înţeles că de fieca­re e nevoie la locul lui şi că toţi se mântuiesc fără nici o legătură cu poziţia sau rangul lor.

Când soborul mănăstirii m-a numit econom în locul părintelui Severin, după ce am ajuns în chilie, am început să mă rog: „Doamne, Tu îmi încredinţezi purtarea de grijă de marea noastră mănăstire, ajută-mă să îndreptez bine acest lucru”.

Şi în sufletul meu am primit acest răspuns: „Adu-ţi amin­te de harul Sfântului Duh şi străduieşte-te să-l ai mereu”.

Sufletul meu e întristat. Din pricina bolii nu pot sluji Domnului. Durerile de cap mă chinuie şi harul care biruie durerile nu este cu mine. Când are în el un har mare, su­fletul doreşte să sufere. Astfel în mucenici era un mare har şi trupul lor se bucura împreună cu sufletul când erau chinuiţi pentru Domnul Cel Iubit. Cine a făcut experienţa acestui har, acela cunoaşte acest lucru: noi însă trebuie să îndurăm bolile.

Boala şi sărăcia smeresc pe om până la capăt. M-am dus să-l vizitez pe părintele S. care era bolnav, şi i-am zis: „Cum îţi merge?” El însă, înfuriindu-se din pricina bolii, în loc de răspuns şi-a aruncat fesul la pământ. I-am spus: „Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru boală; dacă nu, vei muri rău. Iată, vei fi tuns în schima cea mare, şi atunci harul va veni şi te va mângâia în întristarea ta”.

In ziua în care a fost tuns în schima cea mare, m-am dus să-l văd ca să-l felicit şi l-am întrebat: „Cum îţi merge?” Iar el mi-a răspuns cu bucurie:

– Ca la Sfântul Botez, mi-a dat Domnul în dar harul Său. Şi începând de atunci a îndurat uşor boala lui şi s-a sfârşit în mare pace, pentru că dulceaţa Duhului Sfânt covârşeşte toată dulceaţa lumii.

Domnul dă păcătoşilor harul Duhului Sfânt şi de aceea e tare credinţa noastră. Şi cum vom mulţumi Domnului pentru iubirea Lui pe care o simţim în fiecare zi şi în fieca­re ceas?

L-am întrebat pe un tânăr schimonah dacă n-a pierdut harul care i s-a dat la tunderea în schima cea mare. Trecu­seră douăsprezece zile de la tunderea în schima cea mare. Mi-a spus:

– Deşi sunt bolnav, simt în sufletul meu harul lui Dum­nezeu. Au mai trecut zece zile şi i-am pus din nou aceeaşi în­trebare şi el mi-a răspuns cu faţa veselă:

– Slavă lui Dumnezeu, simt mila lui Dumnezeu.

Am fost ispitit: când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut arţăgos, dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea; şi am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, şi să cureţe duhul meu de mândrie şi să-mi dea pacea. Şi când sufletul meu a urât păcatul, Duhul Sfânt m-a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. Şi am cunoscut cât de mult iubeşte Domnul norodul Său, şi îndeosebi pe cei morţi, şi în fieca­re seară vărsăm lacrimi pentru ei. Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv. Într-o zi am spus duhovnicului:

– Mi-e milă de oamenii care se chinuie în iad şi în fie­care noapte plâng pentru ei şi sufletul meu se chinuie atât, încât îi este milă chiar şi de demoni.

Şi duhovnicul mi-a spus că această rugăciune e de la harul lui Dumnezeu.

Un nevoitor [ascet] m-a întrebat: „Plângi pentru păca­tele tale?” I-am spus: „Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: „Plânge pentru tine însuţi, de cei­lalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari”. L-am ascultat şi am început să fac cum mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru cei morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi.

Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor [ascet] care avea darul lacrimilor. Îi plăcea să se gândească la pătimi­rile Domnului, cum Domnul, Împăratul slavei, a suferit atât de mult pentru noi, şi în fiecare zi vărsa multe lacrimi. L-am întrebat pe acel nevoitor:

– Să mă rog pentru cei morţi? El a suspinat şi a zis:

– Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui.

După aceea nu m-am mai oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei.

Sf. Siluan Athonitul, https://siluanathonitul.wordpress.com