Plangerea lui Adam

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dul­ceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumne­zeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţile lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage su­fletul spre Dumnezeu. Tot aşa sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Du­hul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, trăieşte chinul suferit de Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit. Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pămân­tul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu la­crimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tul­bură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tân­jeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu însetează după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”

Aşa plângea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de geme­tele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea şi iubirea.

„Pustia nu mă încântă; nici munţii cei înalţi, nici pajiştea, nici pădurea, nici cântecul păsărilor. Nu-mi găsesc plăcerea în nimic, sufletul meu se întristează cu o mare tristeţe; L-am mâhnit pe Dumnezeu. Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai, acolo tot aşa m-aş întrista şi aş plânge. O, pentru ce L-am mâhnit pe Dumnezeul meu Cel iubit ?”

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam: „Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie şi iubire.” O, iubirea Domnului ! Cine te-a cunoscut te caută neîn­cetat, ziua şi noaptea, şi strigă: „Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufle­tul meu să Te caute cu lacrimi.”

„Lărgiţi şi voi inimile voastre!” Arhim. Zaharia