A iubi inseamna a ierta

,,A iubi înseamnă a ierta”…cât de frumos spus! Cât de frumos şi totodată cât de înţepător poate fi. Descoperim cu toţii pe zi ce trece, că iertarea se dovedeşte a fi un examen extrem de dificil, iar iubirea…cea mai grea luptă. După cum îmi spunea o prietenă: „iubirea e cea mai grea luptă cu propriul eu, cu oamenii pe care îi întâlneşti, cu puterea de discernământ şi cu puterea de a simţi sentimentele celor din jurul tău.” Aş adăuga eu aici întrebarea: dar dacă cei din jur nu mai au sentimente? Dacă cei din jur îşi bat joc de ceea ce simţi tu? De trăirile tale, de emoţiile şi de stările tale sufleteşti? Deschizând totuşi cartea, luând un creion şi încercuind câteva fraze, mi-am dat seama că răspunsul la întrebarea mea anterioară se afla tocmai aici. De ce?

Pentru că am aflat că şi ,,cei mai împietriţi oameni din lumea aceasta au momente în care tânjesc după iubire.” Aşadar, nu există om care să nu iubească, care să nu-şi dorească să fie iubit; care să nu aibă pic de sentiment înlăuntrul său. De fapt, tocmai acele persoane pe care noi le considerăm având un suflet de gheaţă, o minte întunecată şi o cămară a inimii murdară; tocmai acestea însetează nespus de mult după iubirea adevărată.  Nu ştim noi ce se află în inima lor, nu ştim noi cum îi priveşte Hristos pe aceştia. Noi îi privim cu ochi lumeşti; cu nişte ochi întinaţi de mulţimea păcatelor, însă Hristos îi vede într-un mod cu totul aparte. Cartea nu e plină de citate sau definiţii, pentru a le afla pe acestea putem accesa foarte uşor Google-ul şi vom găsi acolo câte citate vrem legate de subiectul respectiv. Cartea este însăşi o definiţie şi o prezentare clară, limpede a iubirii. Şi nu spun asta doar pentru a-i face o reclamă tradiţională. Ci spun asta gândindu-mă că dacă cineva se va întreaba vreodată ce e iubirea, va afla răspunsul chiar de pe copertă. Argumentarea însă, stă în filele cărţii; acolo domneşte esenţa reală şi perceptibilă a acestei teme.

,,A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă a nu mai exista.” Să ne oprim puţin atenţia asupra acestui rând. Cum să nu mai exişti dacă nu eşti iubit de ceilalţi? Înseamnă că vei muri? Tocmai asta încearcă să ne explice Părintele Savatie. Fără iubire, sufletul omului e ca şi mort. E ca o floare pe care dacă n-o mai îngrijeşti, n-o mai uzi, se ofileşte şi moare. Iubirea este această apă vie fără de care nu putem trăi. E hrană pentru suflet şi îmbrăcăminte pentru trup căci ,,Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină.” Nu putem face nimic fără iubire pentru că Dumnezeu este însuşi Iubire (Epistola Sfântului Apostol Ioan 4:8) iar fără El ,,nu putem face nimic”după cum ne spune chiar Mântuitorul.

,,În iubire ne descoperim unii pe alţii în Hristos.” Cum să îl descopăr eu pe Hristos într-un om? Oare ce vrea acest călugăr basarabean să ne spună prin cele afirmate? Păi, destul de simplu la prima vedere. Dacă iubesc, am să fiu şi eu iubit-Hristos mă va ajuta să-l descopăr, să-l cunosc pe celălalt şi el pe mine la fel. Totul va avea un final destul de ok şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, nu? Dar, iată că sensul este altul. Iubirea nu se rezumă doar la replica uzuală şi comună: ,,îl iubesc pe x sau y cu condiţia ca şi el să mă iubească”. Nu . Noi adeseori confundăm iubirea cu o pură condiţie.  Dar hai să punem în loc de acest agasant şi supărător ,,dacă” un simplu ,,trebuie”. Trebuie să îl iubesc pe x sau y chiar dacă el nu mă iubeşte.

Chiar dacă el mă dispreţuieşte, strigă la mine, îmi vrea răul, mă displace. Aici treaba se cam complică, nu? Dar cum să fie complicat la noi, oamenii, dacă la Hristos Mântuitorul nu a fost? Păi nu suntem noi cei care afirmăm acum : ,,Te iubesc Doamne” iar peste cinci minute: ,,îl urăsc pe cel de lângă mine” ? Nu suntem noi aceia care vrem să îl urmăm pe Hristos (prin vorbe) dar nu facem nimic (prin fapte) pentru aceasta? Ba da, noi suntem. Dar iubirea asta pe care credem noi că o avem- este o iubire bolnavă, întunecată; nu e iubire de fapt! Nu am citit noi în Epistola Soborniească a Sf. Ioan că : ,,daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este” ? Dar pe o ureche ne intră şi pe alta ne iese.

Dragii mei, iubirea nu înseamnă a da un like la poza cuiva pe facebook sau a trimite cuiva diferite emoticonuri fabuloase pe messenger. Iubirea nu înseamnă a îl îmbrăţisa pe aproapele tău iar peste o oră să-i dai una în cap fiindcă te-a trădat. Şi Iuda l-a trădat pe Mântuitorul, dar Acesta nu l-a bătut cu pietre, nu l-a mustrat, nu l-a judecat. Ce a făcut în schimb? Ştim cu toţii că Mântuitorul se ruga pe Cruce pentru iertarea păcatelor lui. Ştim cu toţii că Hristos l-a aşteptat pe cel care îL vânduse până în ultimul ceas. Dar Iuda nu s-a întors. De ce? Pentru că nu avea iubire. Nu pentru că nu simţise iubirea puternică şi negrăită a lui Dumnezeu, ci pentru că el nu avea iubire; avea părere de rău dar nu şi dragoste. Iar părerea de rău fără dragoste nu e nimic. Din dragoste îzvorăsc toate. Iuda a renunţat la viaţă- la darul primit de Dumnezeu. Când aruncăm noi cadourile primite de la cineva? Când nu-l mai iubim. Când nu vrem să mai păstrăm nimic care să ne aducă aminte de prezenţa acelui om. Aşa a făcut Iuda.

Ar mai fi multe de zis cu privire la această carte dar vă las pe voi să o descoperiţi în toată splendoarea şi întregimea ei. O recomand tuturor celor care vor să înveţe ce e iubirea adevărată; ce este iertarea şi cum se vindecă suferinţa. O recomand celor care sunt interesaţi de gustul sincer şi dulce al unei prietenii adevărate întru Hristos dar şi celor care nu vor să îşi deschidă inima spre iubire. Sunt convinsă că anumite fraze din carte vor fi enervante la prima vedere pentru aceştia, dar ele vor trezi în suflete ceea ce mulţi filosofi atei şi ceea ce multe teorii false nu au putut stârni de-a lungul timpului.

De asemenea, recomand şi articolele: Cum putem iubi pe cineva care permanent vrea sa ne faca rau?! şi PARINTELE SAVATIE: Iertarea – inceputul iubirii (“A iubi inseamna a ierta”) pentru mai multe detalii despre cartea Ieromonahului Savatie.

Dumnezeu să ne lumineze cu harul Său şi să ne ajute, pentru a înţelege importanţa iubirii Sale necontenite şi totodată, importanţa iubirii pentru aproape. Vă îndemn şi eu ,,să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Epistola către Efeseni 3:19).

Georgiana, ortodoxiatinerilor

 

Iarta ca sa poti zbura!

 

Nu poti ierta atunci cand nu iubesti

Pentru a putea ierta, trebuie să fii asemenea unui Părinte, adică să evoluezi în înţelepciune, puritate şi forţă emoţională. Cred că cei care găsesc puterea de a se ierta pot rămâne împreună oricât de mult doresc. Unde se află această putere? Desigur, se află în iubire.

Nu poţi ierta atunci când nu iubeşti, adică atunci îi când nu ai acces la rezervorul de iubire dinăuntrul tău. În termeni mai tehnici, nu ai acces la Sine. Când iubirea pentru celălalt este blocată sau pare a se fi consumat, iertarea devine imposibilă. Oamenii pot trăi zeci de ani blocaţi în dimensiunea iertării, dar foarte activi în dimensiunea urii şi a resentimentului.

Ştii ce înseamnă asta? Ştii ce înseamnă să trăieşti hrănind ostilitatea din interiorul tău? Ştii ce înseamnă să conţii ura? Să fii mistuit de aversiune şi violenţă pentru ceva ce s-a întâmplat undeva în trecutul tău? Este ca şi cum ai avea în casă un coş plin de gunoi de care refuzi să te desparţi, chiar dacă gunoierii trec la fiecare trei zile pe strada ta.

A ierta este un fel de a te despărţi de trecut, un fel de a te elibera, aşa cum pescarul se eliberează de peştii care putrezesc. Şi cum să  te desparţi de trecut dacă nu trăind total în prezent? A trăi în prezent înseamnă a trăi în ceea ce este aici şi acum, nu în „ceea ce nu este”, compus din „ceea ce a fost”, respectiv „ceea ce va fi”. Trăieşti în prezent atunci când accepţi realitatea prezentă, ceea ce se întâmplă acum. Trăieşti în trecut atunci când respingi realitatea prezentă, când amintirile te invadează şi trăieşti în ceea ce s-a întâmplat atunci. Atenţie, acesta e un mod de a-ţi irosi viaţa!

Nu aş putea descrie mai bine felul în care Prezentul, Sinele, Iubirea şi Iertarea sunt interconectate. Când trăieşti în prezent, eşti conectat la Sine, deoarece Sinele este un perpetuu aici şi acum. Fiind conectat la Sine, ai acces la iubirea lui necondiţionată. Iertarea nu este decât o formă de a iubi! Iertarea se manifestă natural când trăieşti în prezent. Nu e nevoie de nici un efort, ea doar curge prin tine. Singurul tău efort constă în a-i spune „La revedere” trecutului, aşa cum un adolescent îşi salută copilăria, iar un adult îşi ia rămas-bun de la adolescenţă.

Trecutul nu are altă funcţie în viaţa ta afară de aceea de a stoca faptele existenţei pe care le-ai întâlnit. Poţi să fii sigur dacă ele sunt în totalitate bune sau rele? De unde ştii că evaluările tale sunt cele mai bune? De unde ştii că suferinţa pe care ai traversat-o nu a avut rostul să te împingă spre o conştiinţă mai înaltă şi spre o viaţă mai bogată, capabilă să conţină şi polul opus? Fii sincer şi recunoaşte când adopţi punctul de vedere izolat al Eului, aprecierile nu pot fi corecte. Este ca şi cum ai privi pânza timpului printr-o deschizătură de dimensiunea unei monede.

Îţi poţi măcar imagina complexitatea şi ordinul de mărime al cauzelor care participă la crearea unui eveniment? De pildă, un eveniment numit „suferinţa” ta? Şi atunci, ce rost are să rămâi agăţat de un eveniment din trecut, ale cărui reverberaţii în timp nu le poţi cuprinde? Dacă nu te desprinzi de trecut, nu ai cum să fii liber. Eşti ca un pilot care rulează avionul pe sol, dar nu îndrăzneşte să se înalţe. Rămâi legat de pământ. La un moment dat, va fi chiar periculos pentru tine, deoarece pista are un capăt.

A ierta înseamnă a da drumul trecutului. Iertarea îţi permite să te înalţi spre cer, adică să mergi mai departe de capătul pistei. Iertarea te deschide spre noi orizonturi, inaccesibile celui ce rămâne la sol. Când te înalţi, inima ta se dilată. Când ierţi, inima ta este suficient de largă pentru a-l primi şi pe celălalt înăuntrul ei. Ataşamentul de trecut îţi contractă inima. Cel care a greşit nu are loc înăuntrul ei, chiar dacă între timp s-a schimbat, devenind un alt om. Deoarece tu trăieşti în trecut, nu vei remarca asta. Pentru a observa eventualele transformări, ar trebui să fii în prezent.

drumuricatretine.wordpress.com

 

Despre iertare si iubirea de aproapele – Pr. Proclu

„Să ierți și să iubești pe toată lumea și să te rogi pentru toți!”.
„Dacă ai milă de aproapele şi Domnul te va milui”.
„În măsura în care iertăm aproapelui, în acea măsură ne iartă și Dumnezeu”.
„Să folosim mila pentru aproapele și asprimea pentru noi”.
„Ai grijă să nu ai nimic cu nimeni și roagă-te pentru toți”.
„Iertarea aproapelui pe care nu-l suporți aduce pace și bucurii duhovnicești”.
„Dacă eu vreau să mă nevoiesc și nu iert pe aproapele, nimic n-am făcut”.
„Dacă vrei să te răzbuni pe cineva, să te răzbuni cu lacrimi”.
„Nu te grăbi să judeci, nu purta grija altuia ce face, poartă de grija ta”.
„În viață, cea mai importantă clipă este clipa în care ai învățat să ierți”.
„Este mai mare dragostea decât rugăciunea. Dacă am dragoste, crește rugăciunea”.

Revista Atitudini

 

Iertarea, inceputul iubirii

Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc niciun om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obişnuiţi înţeleg dragostea în multe feluri. „Mă iubeşte pentru că m-a aşteptat, m-a aşteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă…” şi aşa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuşi, nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că şi darurile se oferă de multe ori şi cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a avea de partea noastră pe cineva, pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puţin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit nişte cărţi despre duhovnicie, care avem un duhovnic, ştim că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exerciţiu prin care noi ne educăm mintea, ne educăm voinţa, ne educăm inima. Şi atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii:„Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu se înalţă, dragostea nu caută ale sale…” Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubeşte.

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obişnuită să gândească astfel. „Dragostea nu caută ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la peşte. Pe care din aceştia trebuie să-l urmez şi să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorinţele celor din jurul nostru, ne vorbeşte de o dispoziţie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalţi, de a şti că, dacă este să alegi între aproapele tău şi tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

M-am gândit că până la urmă şi la urmă, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii încearcă să fie milostivi, pentru a dobândi dragostea, alţii încearcă să-i asculte pe toţi, pentru a-şi cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru că cel care îşi împarte averea săracilor, într-o zi rămâne fără de avere şi felul în care înţelegea el dragostea până atunci, iată că nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o dată, vede că nu-şi mai poate folosi (nu mai poate aduce folos) şi iubi aproapele. Cel care ascultă pe toţi şi le slujeşte, într-o zi vede că dorinţele şi apucăturile oamenilor sunt atât de diferite, încât ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele său, să intre în nenumărate păcate şi încurcături cărora nu le mai poate face faţă.

Şi atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu?

Cum? Mergând la esenţă. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău şi fă binele” (Ps.33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Şi care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deşartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne înveţe? – toată răutatea care se săvârşeşte cu gândul şi cu dorinţa. Şi începutul a toate este iertarea.

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveţi, ce răsplată aşteptaţi? Oare nu şi păgânii fac aşa? Dar Eu vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaşii noştri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat maşina, nu cei care vin cu săbii asupra ţării noastre. Vrăjmaşii noştri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el”. Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru”. Păi dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea…

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu aceeaşi dragoste.

Să iertăm, pentru că nu este cu neputinţă. Nu este cu neputinţă să iertăm pe acest om păcătos din faţa noastră. Pentru că Însuşi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Şi cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeţi că pe verişorul meu, care a făcut aşa şi aşa, poate Dumnezeu să-l ierte?”. Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu şi iertării pe care ne-o dăruieşte? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem… nimic nu suntem. Suntem… pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa şi prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii, ne-a dat această putere şi această bucurie: de a ierta pe cel din faţa ta.

Voieşti să faci un bine lumii… Când eram mic, mă gândeam că voi creşte mare şi voi face un bine lumii. Voi scrie nişte cărţi sau voi picta nişte tablouri, pentru că am auzit că se vând la licitaţii cu milioane de dolari… Şi stăteam eu, în sătucul meu, acolo, la şcoala de pictură din provincie şi exersam şi gândeam că voi face pictură, voi face nişte tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitaţie, voi face o casă de copii şi voi da bani la toţi săracii care vor veni la mine. Ăsta era planul meu, cum voi ajuta eu lumea. Eu nu ştiam că este Dumnezeu. Acum, Dumnezeu, în negrăita Sa dragoste, mi-a dat această posibilitate ca să ajut lumea, nu cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta păcatele. De a spune: „Domnul Dumnezeu să te ierte şi să te miluiască”. Şi acest dar este dat nouă tuturor, nu ca o Taină a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru că însuşi Hristos ne-a repetat-o obsedant în predica Sa: „Iertaţi şi vi se va ierta. Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura. Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iată că iertarea de la Dumnezeu noi o primim în măsura în care noi înşine dăruim iertare.

Pr. Savatie Bastovoi

 

Preotul care s-a lepadat de Hristos

Sfantul Nichifor si Saprichie preotul au fost prieteni foarte buni la inceput, apropiati, dar intre ei la un moment dat a strecurat vrasmasul diavol samanta invidiei. Saprichie s-a suparat pe Nichifor si nu vroia sa-l ierte. Fiind ei suparati unul pe celalalt, s-a intamplat ca Saprichie sa fie prins si sa marturiseasca pentru Hristos. L-au supus la chinuri, l-au batut in toate felurile, nu s-a lepadat de Hristos. Au hotarat sa-l omoare, sa-i taie capul. Nichifor a aflat ce s-a petrecut si si-a zis el, in mintea lui: „Uite, sa nu plece la Dumnezeu neimpacat cu mine”, pentru ca e cuvant dumnezeiesc „Daca nu veti ierta fiecare din inima fratelui sau greselile lui, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre”. Si a zis el: „Nu cumva sa-l pagubesc, sa plece la Dumnezeu neimpacat cu mine si sa piarda cununa muceniciei. Hai s-o dobandeasca!” si a iesit in intampinarea lui ca sa-i ceara iertare, ca Saprichie sa mearga la moarte impacat deplin, sa mearga inaintea lui Dumnezeu sis a primeasca cununa muceniciei. I-a iesit si i-a zis: „Robule al lui Dumnezeu, iarta-ma!” iar asupra lui a venit un duh de impietrire, invidia. Si nu, s-a uitat de sus la el si – ce-o fi zis? – „Eu, marele marturisitor, nu te iert!”. A venit a doua oara: „Iarta-ma, robule al lui Dumnezeu! Iarta-ma!”. Nimic. A ramas in impietrirea lui. L-au dus, i-au plecat capul pe butuc si calaul a ridicat securea. Si atunci, parca s-ar fi trezit – zic s-ar fi trezit, de fapt a murit – si a zis: „Stati! De ce vreti sa imi taiati capul?”. „Pentru ca nu vrei sa aduci jerfa idolilor.” Zice: „Nu, nu, aduc. Aduc jerfa idolilor. Aduceti aici ce trebuie si voi aduce jertfa idolilor.” Si a facut asa si s-a lepadat de Hristos. Harul Sfantului Duh l-a parasit pentru neiertare, pentru impietrirea lui l-a parasit Harul Sfantului Duh atunci. A avut putere sa duca lupta marturisirii. Harul l-a asteptat. L-a intarit sa duca lupta marturisirii pana atunci, pana aproape de sfarsit. Dar pentru ca el nu l-a iertat pe aproapele lui, Harul l-a parasit atunci, cand mai avea un pas pana sa primeasca cununa. Si n-a mai avut taria sa duca lupta mai departe. N-a avut taria sa mai primeasca moartea daca Harul l-a parasit. Si Nichifor a spus atunci: „Eu sunt crestin! Si eu sunt crestin! Luati-ma pe mine in locul lui!” Si l-au luat, si i-au taiat capul si a primit el cununa in locul lui Saprichie.

 

Preferam vesnicia in iad decat sa spunem „iarta-ma” sau „buna ziua”

Odată, Stareţul a avut de înfruntat un caz asemănător. Cineva se „mărturisea” şi se împărtăşea la fiecare cincisprezece zile după trei zile de post, dar nu vorbea cu nişte persoane de mai mulţi ani. De îndată ce Stareţul a aflat despre aceasta de la un al treilea, l-a chemat pe acela şi l-a sfătuit să se împace cu fraţii cu care era învrăjbit, dar nu a fost cu putinţă să-l înduplece.

Atunci Stareţul a fost nevoit să-l con­strângă atât de mult, încât l-a înfricoşat spunându-i că de nu se va împăca cu aceia, înainte de a se împăr­tăşi, va merge în iad. Iar cel care pretindea că se mărturisea i-a spus aceste cuvinte înfricoşătoare: „Mai bine să merg în iad, decât să vorbesc cu aceşti ticăloşi!”. Înfricoşător, şi totuşi adevărat! Să prefere veşnicia în iad, decât să spună „iartă-mă” sau „bună ziua”. Iată în ce întuneric trăim unii dintre noi, odihnindu-ne numai în tipuri şi forme, fără să ne dăm seama că de fapt încălcăm porunca Domnului referitoare la iubirea față de vrăjmaşi. Pururea pomenitul Stareţ le spunea ucenicilor săi că, pentru sporirea duhovnicească, o condiţie de bază este iubirea faţă de vrăjmaşi. Spunea de asemenea că nu trebuie să ne facem prilej de sminteală pentru alţii.

Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie, ganduridinierusalim.com

 

Nicio fapta buna nu este primita celui ce nu iarta

Despre iertare. Dacă nu cerem iertare şi nu iertăm, în zadar aşteptăm Paştele! De v-a supărat cineva, să iertaţi. Iar de aţi supărat pe cineva, cereţi iertare. Să ceri iertare de la care crezi că l-ai supărat şi să ierţi din inimă pe toţi, să nu ai vrăjmaş pe nimeni. Dacă nu suntem în pace unul cu altul şi nu iertăm, nu-i primit nimic la Domnul.

Despre aproapele şi legătura cu el. Să-l socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să-i ceri sfat în loc să-i dai tu, iar lipsurile lui să i le completezi cu dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti. Să vă păziţi să nu auziţi, nici să vedeţi slăbiciunile altora, ci numai şi numai păcatele voastre… Niciodată să nu scoţi la iveală vorbele auzite şi să nu faci răzbunare, că nu-i creştineşte. Ci să vezi şi să nu vezi; să auzi şi să nu auzi. Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti.

Despre ascultare. Ascultarea este scară la cer. Fă ascultare cât poţi!

Să faci ascultare cu dragoste, nu de silă, ci din milă. Cu drag să faceţi ascultare, căci ascultarea silită nu este bine primită. Să nu zici despre o ascultare că îţi este dată ca o pedeapsă sau ca o răzbunare.

Despre boală şi îngrijirea bolnavilor. Nu spune nimănui că eşti bolnav sau te doare ceva. Ci roagă-te în taină Domnului şi Măicuţei Domnului şi du-te şi fă ascultare unde eşti trimis, şi îndată te vindeci de boală. Cea mai mare faptă bună este a îngriji de cei bolnavi! Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii. Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui.

Despre conştiinţă. Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care îl păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte. Roagă-te stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile, şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.

Despre credinţă. Dacă am avea noi credinţă că Dumnezeu este permanent cu noi şi în noi, nu ne-am mai teme nici de moarte, nici de foamete, nici de boală, căci am fi încredinţaţi că suntem în braţele lui Dumnezeu precum copiii în braţele mamelor lor. Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nădejde, nici o bucurie, nici un scop pe pământ şi cade în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului.

Despre dragoste. Dragostea este cununa tuturor faptelor bune. Tot ce faceţi, faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune! Ultima şi cea mai mare virtute a celor ce cred în Hristos Cel înviat din morţi este dragostea creştină, adică să iubească fără deosebire pe toţi oamenii şi toată zidirea creată de Dumnezeu. Dragostea le rabdă pe toate pentru Domnul, pentru mântuire. Dragostea duhovnicească biruieşte durerea. Fii cu dragote şi fă pace acum, când poţi, că tare este greu la urmă când te mustră conştiinţa şi când nu mai poţi face nimic! Că timpul trece şi nu-l mai găsim. Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ şi cele mai uşor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, mila şi smerenia. Să primim toate cu dragoste şi cu bucurie: boală, ocară, ispite, ori de unde ar veni. Să nu învinuim pe nimeni, ci să ne învinuim numai pe noi. Răcirea dragostei şi împuţinarea râvnei pentru cele sfinte, şi mai ales pentru biserică, este semnul pustiirii noastre.

Despre făptuire. La simţire duhovnicească ajunge numai cel ce face voia lui Dumnezeu. Trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. Mai mult să faci cu fapta decât să vorbeşti cu cuvântul. Că lumea este plină de vorbe, dar sunt puţini aceia care pun poruncile lui Dumnezeu în practică. Ia seama ce gândeşti, ia seama ce vorbeşti şi ia seama ce faci, că duşmanul nu doarme… Orice faci, să vezi cu ce scop faci şi dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nici o valoare! Să nu faci tot ce poţi, să nu crezi tot ce auzi şi să nu spui tot ce ştii!… Oriunde vei fi, să ai grijă şi să-ţi împlineşti datoria. Să fiţi cuminţi măcar de azi înainte!

Despre frica de Dumnezeu Să avem frica lui Dumnezeu şi să punem zilnic început bun! Să cerem de la Hristos, prin rugăciune, frică de Dumnezeu şi cugetare la moarte. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iar frica de moarte şi de judecată ne păzeşte de păcate şi ne îndeamnă la pocăinţă în această viaţă, căci dincolo nu este pocăinţă. Din frica de Dumnezeu se nasc şi cresc în noi credinţa, nădejdea şi dragostea. Dumnezeu face voia celor ce se tem de Dânsul!

Pr. Paisie Olaru, http://www.ganduridinierusalim.com/

 

A iubi inseamna a ierta

A nu mai fi iubit, pentru mine înseamnă a nu mai exista. A iubi înseamnă a renunţa la tine însuţi, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăţi pe cel ce ţi-a greşit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Toată Evanghelia este o poveste de iubire.

Fiecare şi-a închipuit nişte gesturi, nişte cuvinte, nişte feţe care privesc într-un anume fel şi toate acestea îi aduceau o uşoară bucurie, dar totodată o mare durere, că toate aceste gesturi, toate aceste cuvinte pe care ni le închipuim în mintea noastră, sunt foarte greu de regăsit în ceilalţi. Suferim pentru că cei din jurul nostru nu ştiu să ne iubească.

Suferim pentru că iubirea, aşa cum ne-am închipuit-o noi, nu există. Dar iubirea există. Există pentru că Dumnezeu a adus-o în lume, pentru că ea nu poate să nu existe, nu poate să aibă sfârşit, pentru că ea nu are nici început. Ea nu poate să se împuţineze, pentru că ea porneşte de la Dumnezeu şi se revarsă asupra întregii făpturi, aşa încât, dacă iubirea nu există, doar noi suntem de vină pentru că nu o vedem. Dacă nu vedem iubirea în jur, este pentru că noi înşine nu o avem. Nu poţi vedea ceea ce nu ai în ochi.

Să simţi pe inimă dragostea lui Dumnezeu. Vrei să ştii ce părere are Dumnezeu despre tine ? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Puterea de a ierta este însuşire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Tot ce se schimbă şi trece, nu este din iubire. Omul firesc nu iartă, el din instinct se apără şi se îndreptăţeşte, şi chiar atacă pentru a se apăra pe sine. Iertarea este o însuşire e celor puternici. Cel slab/oamenii mici nu va/vor avea niciodată puterea de a cere iertare.

Iubesc pe cineva nu pentru că el este mai bun decât alţii, ci pentru că văd în el virtuţile care îmi descoperă mai desluşit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc. O prietenie nu se alimentează atât din virtuţile şi bunătatea celui pe care ni-l dorim prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. O prietenie poate avea trăinicie numai dacă se leagă între persoane cu aceleaşi aspiraţi şi  de aceeaşi măsură duhovnicească. În puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alţii. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva.

Savatie Bastovoi

 

Daca nu stii sa ceri iertare, esti batjocorit de diavoli

Tu crezi că pe dracul îl întreci în fugă? El într-o clipă este la marginea pământului. Numai cu asta îl întreci: dacă te smereşti şi te socoteşti a fi praf şi cenuşă şi păcătos şi neputincios şi nevrednic de a trăi pe pământ. Numai de smerenie se teme diavolul! De alta nu se teme el. Poţi să fii tu nevoitor cât îi lumea, dacă nu ştii să ceri iertare, eşti batjocorit de diavoli. De aceea, fraţilor, să ne ajute mila lui Domnului să câştigăm oleacă de smerenie şi dreaptă socoteală, fiindcă în lumea aceasta sunt curse şi ispite şi fel de fel de nedumeriri pământeşti şi duhovniceşti. Dar să avem în toate dreapta socoteală. Că pădurea nu se teme de cel care încarcă o dată mai mult pe o căruţă. Ştie că mai la vale se rupe osia şi se strică carul. Ea se teme de acela care ia câte un lemnişor şi-l duce acasă. Aşa şi vrăjmaşul, nu se teme de cel care începe cu multă nevoinţă, că oboseşte şi rămâne. Ci, se teme de cel care ia câte oleacă aşa, încet, încet. Sfântul Teodosie spune: ”De lucrezi câte puţin, câte puţin se îmbogăţeşte cineva şi la cele trupeşti şi la cele duhovniceşti”. Câte oleacă! Aşa să luaţi fapta bună, câte oleacă şi să vă pară rău că n-aţi făcut mai mult.

Parintele Cleopa