Ziua Limbii Romane – 31 august

Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române. Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa sovietic cum era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de jinduite de alții. Avem datoria de a păstra și de a cultiva limba română ca fundament al spiritualității și al culturii noastre pentru că ea reprezintă expresia comuniunii și a solidarității de destin prin care noi, ca popor, ne afirmăm propria noastră identitate în lume. Ion Coja

Sărut vatra și-al ei nume
Care veșnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.

Cânt al Patriei ființă
Și-a ei rodnică țărână
Ce-a născut în suferință
Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi și magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.

În al limbilor tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română.

Grigore Vieru

 

Slava desarta sau vanitatea

În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci când vrem să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind întotdeauna spre El, pentru El să lucrăm; dacă vom face altfel, vom răbda și osteneala și vom pierde și răsplata.

Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor

Atunci când ne îngrijorăm de dezaprobarea celorlalți și suntem mulțumiți când ne aprobă, când lucrăm pentru cuvintele de laudă care ni se par nouă că ne aduc „bucurie”, când suntem preocupați excesiv de modul în care arătăm și ne înfrumusețăm, ne împodobim, ne încălcăm demnitatea și principiile numai pentru „a fi în rând cu lumea”, când opiniile semenilor ne controlează, când credem uneori că întreaga noastră ființă, în adânc, este o mare comoară și așteptăm ca ceilalți s-o vadă, s-o recunoască și s-o descopere, când ne dorim să ocupăm poziții înalte și să fim în centrul atenției, slava deșartă e vie în inima noastră. Mare lucru este însă a scutura din suflet lauda oamenilor.

Când ne încredem în mod exagerat în propriile calități intelectuale: inteligență, memorie, creativitate, studiile superioare pe care le avem, limbile străine pe care le știm, talentul de a scrie, picta, vorbi, desena, sculpta etc., care nu sunt altceva decât daruri de la Dumnezeu și când ambițiile în domeniul politic, financiar, cultural, intelectual ne ocupă tot timpul, slava deșartă alimentează toate acestea.

Slava deșartă este viețuirea prefăcută

Potrivit Sfântului Ioan Scăratul, această patimă este o formă deosebit de subtilă şi periculoasă a viciilor umane deoarece stă foarte ușor lângă virtuți, pe care le poate perverti ori distruge aproape fără excepție. „De toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea”, scrie Sfântul Ioan în Filocalia.

Slava deșartă este lepădarea simplității și viețuirea prefăcută. Știm că celor mândri, Domnul le stă împotrivă și El a risipit oasele celor ce plac oamenilor.

Ne simțim îndemnați să fim pe placul mai-marilor?

Să luăm bine aminte la noi înșine pentru a observa dacă nu cumva ne fură și pe noi acest duh al slavei deșarte. Ne simțim uneori îndemnați a căuta să fim în mod deosebit pe placul celor mai mari (din Biserică sau din societate)? Încercăm să intrăm sub pielea celor ce au stăpânirea, pentru a câștiga beneficii sau aprecieri? În aceste situații ne putem minți atât conștiința, cât și pe ceilalți, că suntem, de fapt, exemplari în ceea ce privește ascultarea și cinstirea celor mai mari.

Pentru o clarificare a problemei vă propun un mic test de cercetare lăuntrică. Să răspundem cu sinceritate la întrebările de mai jos:

Mă comport în alt fel în momentele în care sunt singur(ă) și știu că nu mă vede nimeni?

Spun tuturor despre nevoințele mele duhovnicești?

Mi se întâmplă să mă tot gândesc la ceea ce au zis alții despre mine sau la ceea ce le-am zis eu lor?

În activitatea mea, indiferent de domeniu, mă descurajez și renunț atunci când nimeni nu remarcă contribuția mea sau/și nu primesc aprecieri (laude), pe care am impresia că le merit?

Încep să mă apăr atunci când sunt criticat(ă)?

Vorbesc și mă comport de parcă aș fi experimentat adevăruri duhovnicești despre care doar am citit?

Am tendința de a-mi ascunde  greșelile și păcatele mele de ceilalți, chiar cu prețul de a minți?

Dacă am răspuns „da” la oricare dintre acește întrebări, slava deșartă este activă în sufletul nostru. Să nu deznădăjduim, ci să învățăm să fim smeriți.

Totdeauna mulţumirea I se cuvine Domnului

Problema principală este, de fapt, atitudinea noastră. De ce facem ceea ce facem? În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci când vrem să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind întotdeauna spre El, pentru El să lucrăm; dacă vom face altfel, vom răbda și osteneala și vom pierde și răsplata.

Sfântul Vasile cel Mare scria: „să pui atâta râvnă în a nu fi slăvit de oameni câtă râvnă pun alții în a fi slăviți, de-ți amintești de Hristos, Cel care a spus că cel care caută de buna sa voie laudă de la oameni și face binele pentru a fi văzut de oameni pierde răsplata de la Dumnezeu”.

Spun Sfinții Părinți că începutul vindecării slavei deşarte e păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Cînd noi chemăm slava deşartă sau cînd vine la noi trimisă de alţii, să ne aducem aminte de mulţimea păcatelor noastre şi ne vom afla nevrednici de cele spuse sau făcute. Cum să răspundem celor care ne laudă? „Slavă Domnului! Totdeauna mulţumirea I se cuvine Domnului.”

Părerea că știi nu te lasă să înaintezi în a ști

De mare folos în dezrădăcinarea acestei patimi  e smerita cugetare, care e începutul smereniei. Aceasta nu e o virtute a firii sau expresia neputinței, ci e izvorul smereniei, e harul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărți, nici de la îngeri, ci „de la Mine vă învățați că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”, ne spune Hristos.

Omul cu adevărat smerit fuge de laude și primește cu bucurie să fie învinuit de ceilalți. Este fericit să-i vadă pe semenii săi mai presus decât el. Omul mândru însă se teme să fie învinuit. Așadar, smerenia oferă celor care o practică realism, discernământ şi luciditate.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scria: „Dacă dorești să te faci într-adevăr cunoscător și modest și să nu slujești patimii închipuirii de sine, caută pururea în făpturi ceea ce este ascuns cunoștinței tale. Și aflând foarte multe ce-ți sunt ascunse, te vei minuna de cunoștința ta și, înfrângându-ți cugetul și pe tine însuți, vei înțelege multe și mari lucruri, pentru că părerea că știi nu te lasă să înaintezi în a ști.” Tot efortul creștin are în vedere curățirea și desăvârșirea firii, și nu merite primite din afară. Iar desăvârșirea e o înaintare nesfârșită.

Mai există un fel de slavă – cea care vine de la Dumnezeu. Omul primește slavă de la Dumnezeu prin unirea cu Hristos; aceasta e singura slavă veritabilă și eternă care se cuvine omului, pentru că are suflet viu. Pe aceasta s-o râvnim și să lucrăm pentru a o dobândi.

„Doamne, ajută-mă să cunosc cât de mici sunt bunătățile pământești”

De ce merită să scoatem acest fals mângâietor din inimile noastre, generat adesea de măgulirile celorlalți sau de propria închipuire? Iată ce ne promite Sfântul Ioan Scărarul: „Oricare e neatins de această boală (cum numește el slava deșartă) e aproape de mântuire. Oricine suferă de ea, e înlăturat de la bunătățile sfinților.”

Ne putem îndemna pe noi înșine astfel: începând din acest moment voi avea grijă să nu mai atrag atenția celorlalți asupră-mi, voi înceta să vorbesc despre mine însumi/însămi mai mult decât e necesar, îmi voi ascunde și puținele mele nevoințe, nu voi mai dori să știu ce spun ceilalți despre mine, nu îmi voi mai aminti aprecierea drăguță pe care mi-a făcut-o cineva, nu mă voi necăji nici nu mă voi preocupa de faptul că cineva mă critică referitor la ceea ce am spus sau am făcut. Aceste eforturi, ca pașii unui copil, mă vor ajuta să pun începutul cel bun. Și toate acestea, cu înțeleapta sfătuire a duhovnicului și cu puterea rugăciunii: „Dumnezeul meu, cred întru Tine și mă rog Ție, întărește-mi credința! Te iubesc, sporește-mi dragostea! Mă pocăiesc, fă-mi căința să prisosească! (…) Doamne, insuflă-mi grija să am întotdeauna conștiința dreaptă, înfățișare cuviincioasă, vorbire folositoare și purtare în bună rânduială. (…) Ajută-mă să cunosc cât de mici sunt bunătățile pământești și cât de mari sunt cele cerești, cât de scurt este timpul acestei vieți și cât de nemărginită este veșnicia. Amin.”

http://www.doxologia.ro/

 

Romania profunda

România profundă, scrie Mircea Platon în volumul A treia Forţă (unde îl are co-autor pe Ovidiu Hurduzeu), e România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au încercat s-o distrugă comuniştii vechi sau eurosocialiştii noi… Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un nuc… România profundă e România împotriva căreia se mai duce război… E România născută din confluenţa nostalgiei pentru ce a fost, cu revolta faţă de ceea ce se distruge astăzi…

Nu văd în România profundă numai o victimă călcată în picioare de satrapi politici ori economici, care-i sug seva de suc verde, lăsând ţara ostenită la poarta spitalului de urgenţă. De asemeni, România profundă nu-i numai ţara care are o aversiune împotriva organizării, cum o numea Rădulescu-Motru, ci e electoratul care scârbit de manevrele politicului nu mai vrea să iasă la vot. România profundă nu e numai ţara şmenarilor, a politicienilor ce dorm în Arena Nesimţirii, cum defineşte Radu Paraschivescu Parlamentul, a aurolacilor ce dorm la metrou, a ţiganilor ce fură cablul de la calea ferată sau a pensionarilor ce se-mbulzesc la economate dimineaţa la 5.00.

România profundă e ţara cu laviţe la poartă, unde bătrânii noştri se strâng la şueta de seară, depănând amintiri din care picură dulceaţă cu miros de gutui. Şi cu victorii. România profundă e rugăciunea unei bătrâne din Bărăgan, care spunea Petru Ţuţea, dacă e făcută cu sinceritate, devine mai puternică decât toate rugile.

România profundă înseamnă ţara unde copiii aleargă desculţi, cu genunchii vineţi de căzăturile din cireş, jerpeliţi în albia râurilor sau la fotbal pe maidane. România profundă miroase a fân proaspăt cosit, a zmeură sălbatică şi-a tei înflorit. Este ţara cu lacrimi ce cad pe coada sapei, pe coporia coasei sau pe mămăliga înmuiată în lapte bătut.

România profundă e galop de sănătate prin iarba udă a dimineţii, e râul din spatele casei mult mai curat decât mii de piscine, e calul ce nechează când vede stăpânul la fânar, şi carele cu boi ce trec leneş şi nepăsătoare printre bolizii scumpi aduşi din Europa.

România profundă e toaca bisericii, e clopotul ce cheamă poporul la slujbă. E predica și liturghia preoţilor. România profundă e biserica plină, unde oamenii încep călătoria fără bagaje, iertaţi de Tatăl care ne-a dăruit aceste meleaguri, dar şi altele veşnice unde se poate cina împreună cu El.

România profundă e tânărul sau tânăra care-şi predau viaţa lui Dumnezeu, pocăindu-se cu lacrimi care spală obrajii rumeni de soare, dar şi sufletul înnegrit de păcat. România profundă e biserica ce posteşte deseori, iar cu banii rămaşi de la mâncare îndeasă sarsanalele săracilor, care aduc apoi binecuvântări lui Dumnezeu. Sau repară gardul văduvelor, cumpără ghiozdane orfanilor şi ridică altare în fiecare localitate mioritică. România profundă înseamnă creştinii plini de Duhul Sfânt, care urcă zilnic pe cei prăbuşiţi la nord de Dunăre spre Cerul imediat deasupra capului şi-a gliei străbune.

Sunt puţini acei care mai au speranţa de recuperare a moralităţii sau a celorlalte valori pierdute în neantul valah, cum numeşte Dan C. Mihăescu, România. Sunt puţini acei care văd ţara asta cu ambii ochi, care cred că pâinea ponto-carpatică e dulce. Sunt puţini care cred că România nu a ieşit de tot în afara civilizaţiei. Dar, atâţi cât mai sunt, fac treabă bună. Rugaţi-vă pentru ei!

Andrei Pleşu spunea că portretul naţional poate fi retuşat. Dar pentru asta trebuie, mai întâi să-i localizezi fisurile. Mai departe însă, filosoful nu ne spune nimic, nici o reţetă oricât de săracă. Nu-i suficient…

Fisurile le ştim deja, domnule Pleşu. Zi de zi, batalioane de români se chinuiesc să le astupe. Dar, Reparatorul cel mai dibaci, nu poate fi altul decât Iisus Hristos. Fără El, România nu poate fi lipită. Numai slujindu-i cu patos, România va rămâne profundă. Altfel… se-afundă.

 Nicolae G.

 

Ungurilor, ati uitat ?

Ungurilor, ați uitat,
Că aici noi am datat,
Că suntem pe veci stăpâni,
Și cu sânge din străbuni?

Voi sunteți minoritate,
Locuiți o mică parte,
Și cereți autonomie,
În a noastră Românie?

Multe noi v-am tolerat,
Înjosiri am îndurat,
Că nu vreți să vă-nsușiți,
Limba noastră când vorbiți.

În a noastră Românie,
Voi trăiți doar cu chirie,
Dar n-aveți același steag,
Căci trăiți ca un pribeag.

Pace de voiți să fie,
Stați sub autonomie,
Limba nostră s-o-nvățați,
Steagul nostru să-l purtați.

Doar atunci vom fi ca frați.

Elena J.

 

Cuvantul rugaciunii lui Iisus este cel mai puternic cuvant

Când ne rugăm cu buzele noastre sau ascultăm o rugăciune citită de altcineva, ne împărtăşim de energia cuvântului rugăciunii, a lui Dumnezeu. Deci, a ne ruga, a pomeni şi a invoca numele lui Iisus Hristos este cel mai pozitiv lucru pe care îl putem face. Cuvintele pe care noi le rostim zilnic, rele sau bune, sunt în final nişte energii. Iar noi, cei care le rostim sau le auzim, deci le emitem sau le recepţionăm, înmagazinăm în mintea noastră aceste energii, ne hrănim cu ele. Spre exemplu, când pomenim numele satanei, înjurăm, blestemăm, acel nume al satanei este energie negativă, malefică prin excelenţă, este izvorul răului. Or, noi înmagazinăm în fiinţa noastră acele energii negative. Însă, reversul acestor energii negative este pomenirea numelui lui Iisus, este rugăciunea.Când ne rugăm cu buzele noastre sau ascultăm o rugăciune citită de altcineva, ne împărtăşim de energia cuvântului rugăciunii, a lui Dumnezeu. Deci, a ne ruga, a pomeni şi a invoca numele lui Iisus Hristos este cel mai pozitiv lucru pe care îl putem face. Numele lui Iisus deţine prin excelenţă energiile pozitive ale Harului Duhului Sfânt. Cuvântul rugăciunii lui Iisus este cel mai puternic cuvânt, cel mai puternic nume atât pe pământ cât şi în ceruri.

Arhim. Ioachim Pârvulescu

 

Parintele Justin Parvu: „Mantuirea este doar in Biserica. Singura Biserica adevarata ramane Biserica Ortodoxa”

Parinte, in unele din interviurile cu sfintia voastra luate de Dl Adrian alui Gheorghe, cuprinse in cartea „Semnele vremii, 7 intalniri cu Parintele Iustin Parvu”, vi se adreseaza o intrebare despre posibila mantuire a neortodocsilor. Din raspunsul din acea carte, nu reiese o opinie limpede. Si pentru a nu se crea tulburare si sminteala in randul celor ce va citesc, va rugam sa ne precizati parerea sfintiei voastre.

Eu nu imi amintesc sa fi spus asa ceva, dar poate era intr-un anume context. Sau datorita oboselii e posibil sa se mai strecoare unele greseli sau lipsuri, de aceea atunci cand apare o carte, ea trebuie bine cercetata inainte. Pe mine nu m-a consultat nimeni, ca as fi putut rectifica. Darpozitia mea referitoare la aceasta problema am zis-o in nenumarate randuri. Nu mai reprezinta un secret pentru nimeni. Mantuitorul spune limpede: “De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Eu nu pot sa ma fac judecator in locul lui Dumnezeu, nu e in competenta mea sa spun cine se mantuieste sau nu, avem insa o randuiala stabilita de Sf. Parinti si niste sfinte canoane. Nu putem sa spunem noi altfel decat sfintele canoane. Pentru ca asa se face sminteala. Cadem sub anatema Bisericii daca indraznim din voia noastra sa adaugam la cele stabilite prin sinoadele Bisericii o iota, sau sa scoatem ceva. Eu am spus-o si o repet: Trebuie sa marturisim Adevarul si Ortodoxia dupa invatatura Cuviosului Parinte Iustin Popovici, ca sa ne putem mantui in aceste vremuri, cand ecumenismul vrea sa distruga Singurul Adevar Ortodox. Sfantul Iustin spunea: „Ecumenismul e numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele, pentru pseudo-bisericile Europei apusene. … Fara sa tinem seama de calea Apostolilor si Sfintilor Parinti, fara a urma Apostolilor si Sfintilor Parinti dupa Acela care este singurul si adevaratul Dumnezeu in toate lumile, si fara de inchinarea inaintea singurului, si adevaratului, si vesnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului si Mantuitorului Hristos, este neindoielnic ca omul se va afunda in marea moarta a civilizatelor inchinari europene la idoli, si, in locul viului si adevaratului Dumnezeu, se va inchina idolilor mincinosi ai veacului acestuia, intru care nu este mantuire, nici inviere, nici indumnezeire pentru fiinta cea nenorocita care se cheama om”[1].

Mantuirea este asadar doar in Biserica, si nu in afara ei sau in vreo alta pseudo-biserica. Singura Biserica adevarata ramane Biserica Ortodoxa. Faptele bune ale neortodocsilor pot sa ii ajute sa cunoasca Adevarul ortodox, dar nu sunt suficiente spre mantuire. Fara Botezul in numele Sfintei Treimi, a unei Treimi marturisite in Crezul ortodox, si nu cel ratacit, catolic, nu este mantuire. Dar este vreme de pocainta pentru fiecare si ii asteptam cu bratele deschise catre Sfanta Ortodoxie pe toti cei rataciti pe cale.

Asa cum cantam si la taina calugariei: „Bratele parintesti, sarguieste de le deschide mie, ca in desfranari am cheltuit viata mea, spre bogatia cea necheltuita a indurarilor Tale, cautand acum Mantuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea saracita pentru ca Tie, Doamne, cu umilinta strig: gresit-am, Parinte, la cer si inaintea Ta”. Aceasta este pozitia poporului nostru. Este un popor „calugarit”, care se roaga neincetat la Dumnezeu: Parinte, am gresit la cer si inaintea Ta: primeste-ne si pe noi ca pe o jertfa curata inaintea sfintirii si a preamaririi Tale. Amin!

[1] Sfantul Iustin Popovici, BISERICA ORTODOXA SI ECUMENISMUL, Traducere din limba sarba de Adrian Tanasescu, Manastirea Sfintii Arhangheli – Petru Voda.

Fragment din interviul „Părintele Justin Pârvu: Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş”, aparut in revista ATITUDINI, realizat de Monahia Fotini

 

Daca mor acum, oare ma voi mantui ?

Să știți că, în viață, cea mai importantă clipă este clipa în care poți spune că ai învățat să ierți. Frate, când vei vedea că apare vrăjmașul, diavolul, și că te tulbură, când vezi că te îmbolnăvești, când nu te vei mai putea ruga așa cum trebuie, tu așa să te gândești: “Frate, dacă eu mor acum, o să mă mântuiesc oare? Oare Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc eu acum?” Şi atunci Duhul lui Dumnezeu te va mustra şi deodată vei vedea că noaptea ai dormit şi nu ţi-ai făcut canonul aşa cum trebuie, sau că a fost pe la tine o persoană care a plecat înapoi supărată sau jignită. Trebuie să te gândeşti mereu la toate acestea, pentru a birui diavolul. Eu cred că atunci când vine cineva la un preot, la un duhovnic, nu este atât de important cum vine, în ce stare, ci mai important este cum pleacă. Dacă acea persoană pleacă fără a se folosi de cuvântul ce i l-a dat duhovnicul, atunci să ştiţi că mult au pierdut amândoi. Pe măsură ce ne vom duce la biserică, pe măsură ce ne vom mărturisi, pe măsură ce ne vom scula noaptea la rugăciune, pe măsură ce avem o cugetare sfântă, pe măsură ce căutăm a nu mai sta de vorbă cu gândurile, pe măsură ce mintea noastră cugetă la moarte, atunci Duhul Sfânt ne va ajuta şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate păcatele le vom birui. Mereu să ne întrebăm: “Dacă mor acum, oare mă voi mântui? Oare Îi place lui Dumnezeu felul cum trăiesc eu?” Numai prin cugetare la moarte sufletul nostru se trezeşte la viaţă.

Parintele Proclu Nicau

 

Inima de gheata

Greşim în fiecare zi,
Şi nu iertăm şi nu iubim,
Şi, totuşi, Domnul, orice-ar fi,
Se naşte iar la Viflaim.

Şi îngerii cântă din nou,
Parc-ar începe-o altă viaţă!
Dar, omule, nu simţi nimic?
De ce ai inima de gheaţă?

Ai colindat, copil fiind,
Te-ai bucurat de tot ce-i Sfânt.
Dar şi acum când ai crescut,
Iisus tot vine pe pământ.

Azi laşi copiii să colinde,
Să cânte cu îngerii-n cor,
Tu ai nevoie de iertare
Mai mult decât sufletul lor.

Ei sunt copii. Nu au păcate!
Dar tu, om mare, tot greşeşti;
Şi, totuşi, Dumnezeu mai poate
Să ierte chiar de-L răstigneşti.

Ridică-ţi ochii înspre cer!
Şi şterge-ţi umbra de pe faţă,
Colindă, ca să poţi topi
Măcar azi inima de gheaţă.

O lacrimă pe faţă-ţi curge,
Colindă, ca-n copilărie…
În suflet ţi-a pătruns Crăciunul
Şi te-a umplut de bucurie.

Gheorghe Câmpian

 

Pr. Constantin Sarbu: „Aveti grija ca vor veni timpuri grele !”

Părintele Constantin Sârbu şi-a prevăzut sfârşitul. Ana Cristea ne povesteşte: Pe data de 3 octombrie 1975 urma să plec la băi. Aveam canon să nu mă împărtăşesc până de Crăciun. Totuşi, la sfârşitul lui septembrie, ştiind că plec, Părintele îmi spune: – Pregăteşte-te să te împărtăşeşti duminică. – Dar cum, Părinte? Am canon să nu mă împărtăşesc până la Crăciun. – Ştiu eu ce-ti spun. Tu pregăteşte-te, duminică te împărtăşesc. De atunci presimtea el sfârşitul lui. La întrebările noastre, Matilda (Cocuta) Mircea îşi încheie amintirile spunându-ne: În vara anului când a murit, l-am visat pe Părintele Constantin Sârbu în curtea bisericii unde totul era uscat: pomii, florile, iarba. Când i-am povestit mi-a zis: – Când voi pleca eu. – Dar unde te duci? – Vreau să mă duc în străinătate (nu voia să spună că va muri). – Dar ce să cauti acolo, Părinte? – Aşa o să vă uscati şi voi cum e pădurea asta uscată. Aveti grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoti, uşile încuiate, au să plângă lacătele la uşi, că nu va mai fi cine să facă slujbă. Să vă duceti după un preot cu un picior încăltat şi unul descăltat. Cât îi aveti acum, cercetati-i şi împărtăşiti-vă. Atunci se va închide cerul şi nu veti mai avea de unde lua credintă. Aceea pe care o aveti, aceea să o păstrati. Să nu vă mândriti, să nu mintiti, faceti bine, căci dacă faceti păcate piere şi credinta. O părticică mică în adâncul inimii stă ascunsă acolo şi dacă faceti o faptă bună mai prinde şi ea viată, e veselă. Dar dacă voi nu faceti nimic, nu postiti, nu vă rugati, nu faceti milostenii, se micşorează, se micşorează… şi gata.

Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Moldova Ortodoxă

 

Andrei – cel mai „proaspat” si tanar martir al lui Hristos din Irak

Râvna inocentă a lui Andrei a făcut ca soldaţii să se înfurie. L-au prins şi l-au tăiat în jumătate… în biserica martirului Gheorghe, un alt tânăr care a ales să moară pentru Hristos! Veştile zilnice de la fraţii creştini din Irak înfioară! Jurnalistul sirian Raymond Ibrahim, preluat apoi de către Christian Post, prezintă mărturia unui preot creştin din Qaraqosh, oraş irakian ce a fost cucerit de către Statul Islamic. În timpul asediului, câţiva copii creştini au fugit din faţa soldaţilor jihadişti şi s-au refugiat în Biserica Sfântului Gheorghe. Au fost urmăriţi de trei soldaţi, care le-au promis libertatea şi alte câteva dulciuri, în schimbul părăsirii bisericii. Unii au acceptat, numai Andrei, un băieţel de cinci ani, a rămas agăţat cu mâinile de o strană. Ştia ce îl aşteaptă, dacă se predă – sclavie şi convertire forţată la islam. Râvna inocentă a lui Andrei a făcut ca soldaţii să se înfurie. L-au prins şi l-au tăiat în jumătate… în biserica martirului Gheorghe, un alt tânăr care a ales să moară pentru Hristos! „Suntem cu toţii în lacrimi!”, mărturiseşte preotul chaldeean al Bisericii Sfântul Gheorghe. „Am văzut trupul copilului sfârtecat şi aruncat pe podeaua bisericii… Eu l-am botezat… Pe acest băiețel l-au numit după mine, Andrei”.

http://www.doxologia.ro/