https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2371603876237504&id=100001637439499
Arhive pe categorii: IISUS
Indemn catre frati in Saptamana Mare
Săptămâna aceasta să ne străduim s-o trăim cât mai curat sufletește și trupește. Să ne ferim mai ales de desfrânare, de îmbuibări cu mâncare și băutură, de glume, de vorbă multă și clevetire, de întâlniri și locuri zgomotoase, de prietenii petrecăreți, de televizor și muzică, de invidie, ură și certuri și să ne păzim chiar și gândurile de cugetele necurate, transformându-le în rugăciuni. Să postim mai aspru decât de obicei, să ne rugăm mai mult, să facem metanii mai multe, să fim mai iertători și mai milostivi și să lăsăm vrajba, orgoliile și răutățile de orice fel. Este Săptămâna Patimilor când Hristos pătimește, este ocărât, Își varsă Sângele, Se jertfește pentru noi. Să arătăm și noi recunoștință și mulțumire față de această mare dragoste și răscumpărare. Să ne întristăm cu duhul pentru suferințele Sale, să ne ostenim și să jertfim și noi măcar puțin din confortul nostru, din timpul nostru și din traiul obișnuit.
ELENA J.
Rugaciunea mintii si rezultatele ei
Părinţii văzători de Dumnezeu cunosc din experiență că omul are două sisteme de „memorie”. Una este „memoria” localizată în celule, fiind legată de sistemul neurologic al organismului uman, iar cealaltă este „memoria duhovnicească”, fiind legată de pomenirea lui Dumnezeu şi lucrând în suflet-inimă. Acum au găsit ADN-ul în inima celulei, și acesta este sistemul de memorie al fiecărei celule. Fiecare celulă are şi un sistem de memorie. Vasăzică, ştim că există memorie în celulă. De asta și celula ştie deja ce să facă, ce gene să aprindă și pe care să le stingă ca să devină una nas, alta ochi, ş.a.m.d.
Apoi, avem memoria aflată în sistemul neurologic. Şi acesta este un sistem de memorie complet. Întregul sistem neurologic este un sistem de memorie, un sistem de comunicare între diferitele părți ale corpului şi creier. Şi creierul ăsta, s-a dovedit acum, face şi matematică, şi toate se întâmplă aici. Deci sistemul acesta neurologic, cu materia cenuşie, se află aici, sus, şi este tot un sistem de memorie. Spuneam lucrurile acestea unui aghiorit, şi-mi zice: „Ehei, ce frumos!”. Şi până să mai apuc eu să zic ceva, îmi spune: „Dar ştiu ei oare că și în inimă există o memorie, care e amintirea neîncetată a lui Dumnezeu? Că și acolo e o memorie, pomenirea lui Dumnezeu, dar care nu funcționează?”.
Vasăzică, avem celulele, care funcționează normal; materia cenuşie, raţiunea, care funcționează normal; adaptarea omului la mediu, care funcționează bine; nutriţia omului, care funcționează mai mult sau mai puţin bine, în funcție de ce mănâncă omul, dacă mănâncă prostii sau mâncare sănătoasă; și totuși, există încă ceva, care nu funcționează, dar există. Nu funcționează. Deci, lucrul acesta care există și nu funcționează este nu doar o chestiune teologică, ci și biologică, chimică, psihologică, psihiatrică. Din motivul acesta cred, de aceea sunt şi ortodox.
Acest sistem duhovnicesc de memorie este cunoscut din experienţă, prin Rugăciunea minţii (noetică) şi rezultatele ei. Cine suferă de depresie se vindecă prin refacerea legăturii chimice în sinapsele din creier. Dar, în paralel, prin lucrarea Duhului Sfânt se săvârșește și tămăduirea sufletului, care se extinde şi asupra trupului. Astfel, prin Rugăciunea minţii, în inimă se întâmplă anumite fenomene, în afară de dragoste, anume că la acest om nu mai există frică. Rămâne netulburat într-o asemenea măsură, încât poate să treacă şi prin cele mai cumplite chinuri şi să nu se lepede de Hristos. Lucrul acesta se vede şi în bolile trupeşti şi sufleteşti. Afecțiunile omului cele mai grave nu sunt cele trupeşti, pe care le vindecăm când ne ducem la doctor şi luăm hapuri, aspirină etc. Nu astea sunt afecțiunile grave ale omului. Cele mai grave afecțiuni ale omului sunt cele care țin de personalitatea sa, care, la urma urmei, îl fac pe om să ducă și războaie, să ucidă și oameni, și să fure, și să mintă.
IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis
Orice iubire mare este una rastignita
Orice iubire mare este una răstignită. Ea urcă plină de nobleţe toate treptele Golgotei, simte durerea, ca și Cel care a suferit pe Cruce. Orice dăruire este o jertfă care are valoarea ei. Iubirea trece cu vederea capriciile fratelui, îi iartă greşelile, îi suportă scăpările, cedează la invidie, ignoră ironia, risipeşte suspiciunile, nu ia seama la înjurături, nu osândeşte şi nu bârfeşte în public. Ea acoperă toate lipsurile într-un mod nobil şi cu largheţe sufletească. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul (I Corinteni 13, 4-5), glăsuieşte Sfântul Pavel. Iubirea, prin simplitatea şi sinceritatea ei, nu ştie ce este răul, este curată şi limpede ca apa cristalină a unui lac pe care n-o tulbură nici un val sălbatic de răutate şi viclenie. Omul iubirii este cel mai mare învingător în lupta duhovnicească. El biruieşte prin zâmbet şi bunătate, şi dacă în alte situaţii cedarea este înfrângere, prin iubire ea devine biruinţă. Prin iubirea de oameni învingem, ne spune Sfântul Grigorie Teologul.
doxologia.ro
Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decat Hristos!
Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata. La fiecare preselecţie, din orice domeniu, valorile sunt îndepărtate. Scara axiologică e inversată, spre a noastră duioasă îndobitocire… Ce sentimente! Într-o lume rece, care ţine cont doar de profit, sentimentul e o slăbiciune. Incultura a devenit pasiunea principală a maneliştilor de pretutindeni, a bădăranilor, a nesimţiţilor şi a parveniţilor. Iată tabloul lumii fără Dumnezeu, imaginea iadului. Salvarea vine tot din regăsirea chipului divin din fiecare: vindecarea este exclusiv spirituală. Copiii sunt cocoloşiţi (şi întreţinuţi) de părinţi mult după majorat. Primesc totul de-a gata, se plictisesc repede, cad în depresie, sunt indiferenţi faţă de lacrimile altora. Omul virtuos devine înger, cel pătimaş devine bestie. Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!(Dragostea jertfelnică ce ne graţiază). Există luptă duhovnicească: Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Şi încă ce război! Credinţa este altarul sufletului: Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.
Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi. Recitind Dostoievski, mă bucur de prospeţimea lui Vali Balcan, care se înscrie pe acest filon: „Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început”. Un liant potrivit pentru a continua cu Dostoievski: Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt atât de prost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte?
Oamenii îşi resping profeţii şi îi măcelăresc; dar îşi iubesc martirii şi îi iubesc pe cei care i-au măcelărit. Scriptura confirmă acest fapt. Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi. Însingurare, lipsă de comuniune. Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsa de zel. Râvna ne trezeşte, ne zvârle-n rai. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. O nostalgie a Paradisului, o dorinţă de reîntoarcere acasă, la Tatăl. Îngerii nu au părăsit Casa părintească şi „sting” dorul Tatălui după noi: ne înlesnesc, în acelaşi timp, întoarcerea.
Nu există bunăvoinţă şi caritate dacă nu există credinţa în nemurire. Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. Un duhovnic bun trasează corect calea spre rai: Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.
Rugaciunea curata sau neimprastiata
Fără rugăciune nu se poate vorbi despre o viaţă duhovnicească. Prin ea se întoarce omul către Dumnezeu, şi fără ea nu poate să facă nimic (In 15, 5); prin rugăciune cere el ajutorul lui Dumnezeu, se deschide harului şi se uneştecu El. Rugăciunea, aşa cum am văzut, este condiţia cu neputinţă de ocolit a lucrării poruncilor, a nimicirii patimilor şi a împlinirii tuturor virtuţilor, şi îndeosebi a iubirii, care duc la unirea cu Dumnezeu.
Pentru toate aceste pricini, şi în special datorită legăturii ei cu iubirea, rugăciunea apare ca cea care îl urcă pe om la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu.
Dar între ele există şi o legătură mai directă. Sfântul Maxim spune că „starea de rugăciune înfăţişează (mintea) lui Dumnezeu însuşi”, statornicind-o în El. Iar Sfântul Grigorie Palama lămureşte astfel: „Părtăşia la virtuţi, prin asemănarea (cu Dumnezeu) pe care o aduce în om, îl face capabil pe acesta să-L primească pe Dumnezeu. Iar primirea Lui se lucrează prin puterea rugăciunii”. Sfântul Părinte mai spune că rugăciunea este cheia cunoaşterii lui Dumnezeu, că ea „aduce această fericită vedere” a lui Dumnezeu. Legătura lor este atât de intimă, încât Părinţii spun că darul cunoaşterii şi al vederii lui Dumnezeu se dă numai adâncului rugăciunii desăvârşite, numită şi „rugăciunea curată”, în care, după cum arată Sfântul Isaac Sirul, „îşi află sfârşitul” toate „felurile şi chipurile rugăciunii”.
Evagrie spune chiar că rugăciunea şi cunoaşterea sunt una şi aceeaşi lucrare, îndeosebi în bine cunoscuta sa formulă: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog (teolog fiind cel ajuns la theologia, în înţelesul vechi al cuvântului, adică la contemplarea lui Dumnezeu). Sfântul Isaac Sirul arată că, în orice caz, harul acestei cunoştinţe, dobândită prin Duhul Sfânt, „se dă celor vrednici în vremea rugăciunii şi îşi ia prilejul din rugăciune. Această slăvită stare nu are alt timp de sălăşluire, ci timpul acesta, după mărturia Părinţilor. De aceea e numită cu numele de rugăciune, pentru că mintea e condusă din rugăciune spre acea fericire şi pentru că rugăciunea e pricina ei, şi în alte timpuri nu are loc, cum arată scrierile Părinţilor”.
De aceea, ei socotesc că întreaga nevoinţă ascetică trebuie să tindă spre dobândirea ei, căci ea este un dar şi o harismă.Prin rugăciune, mai ales, ajunge omul la nepătimire şi la bogăţia virtuţilor, iar nepătimirea şi virtuţile – îndeosebi iubirea-, odată sălăşluite în fiinţa omului, îl duc la rugăciunea curată.
Intr-adevăr, rugăciunea curată se defineşte mai întâi de toate ca rugăciunea omului curăţit de patimi şi de orice reprezentare (imagine sau gând) rea şi necurată. Aceasta este rugăciunea despre care vorbeşte Apostolul, atunci când îndeamnă să se roage omul ,,în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie” şi fără răutate (1 Tim. 2, 8).
Curăţirea de patimi se realizează prin asceză, iar cea a gândurilor, îndeosebi prin „războiul nevăzut”, cel lăuntric, în care trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, au un rol esenţial, care este „paza inimii”. Astfel, curăţia inimii apare ca cea dintâi şi nelipsită condiţie a ajungerii la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu, care este marginea doririlor. Acest lucru îl spune Sfântul Filotei Sinaitul, scriind: „N-am primit porunca de a ne curăţi inima pentru altceva, ci numai pentru ca, după ieşirea norilor răutăţii din văzduhul inimii şi după risipirea lor prin necontenita atenţie, să putem vedea, ca într-un văzduh senin, Soarele dreptăţii, pe lisus (,..)”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul arata, în acelaşi sens, că trezvia, care „izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe, şi de fapte rele”, dacă „este urmărită cu râvnă (…) dăruieşte apoi cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu Cel necuprins, atât cât e cu putinţă, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse”.
Totuşi, această condiţie primordială nu este de ajuns; curăţia inimii ferită de gânduri pătimaşe nu împiedică risipirea minţii în „gândurile simple”, adică în gândurile lipsite de patimă. După cum arată Evagrie, „cel ce a atins nepătimirea încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci poate să urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit de înţelesurile lor, şi să fie departe de Dumnezeu”.
O dată izbăvit de patimi, curăţit şi ferit de gânduri şi închipuiri rele, pentru a se uni cu Dumnezeu în rugăciune curată, îi mai rămâne omului – şi aici avem celălalt înţeles al acestei numiri – să se ferească chiar şi de gândurile simple, făcându-şi mintea goală, cum spun Părinţii, de orice reprezentare, oricare ar fi ea, chip sau cugetare, fie ele nici bune, nici rele, fie chiar bune.
Astfel, Sfântul Grigore Sinaitul sfătuieşte să nu se primească în suflet la vremea rugăciunii, nici ,,din cele supuse simţurilor, nici din cele gândite cu mintea”; „chiar dacă ţi se arată înţelesuri bune de ale lucrurilor, nu le băga în seamă”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul îndeamnă tot aşa: „La seama să nu ai niciodată în inima ta nici un gând, nici neraţional, nici raţional”, şi: „cel ce se luptă înlăuntru… să-şi facă inima pururea fără nici un gând, chiar bun dacă ar părea”. „Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vieţii, la fel şi mintea, murind când ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de toate cugetările lumii”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Evagrie dă acelaşi sfat: „Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii surdă şi mută, şi te vei putea ruga”. Trebuie eliminate chiar reprezentările sensibile sau inteligibile proprii contemplării naturale.
Cu privire la aceasta, Evagrie spune: „Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucrurilor, încă n-a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în contemplaţia lucrurilor, şi să cugete la înţelesurile lor, care, deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minţii forma şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu”. Intr-un cuvânt, „rugăciunea este lepădarea gândurilor, golirea minţii de toate înţelesurile. Numai celui care se roagă astfel, Dumnezeu i se face cunoscut, căci în „vederea lui Dumnezeu nu se cunoaşte ceva care să întipărească vreo formă în minte”, spune Evagrie, amintind că Dumnezeu este dincolo de orice chip. Luminarea străluceşte minţii curate, care s-a eliberat de orice reprezentare şi de orice formă”, spune şi Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Părinte stăruie în a afirma, pe linia întregii Tradiţii, că Dumnezeu este absolut transcendent faţă de orice făptură şi cu neputinţă de cunoscut prin facultăţile de cunoaştere omeneşti.
Sfântul Nicodim Aghioritul recomandă, pe această linie, deplina luare-aminte în rugăciune, pentru ca ea să rămână „fără chipuri, sau forme, să nu-şi nălucească şi să nu gândească nimic, fie sensibil, fie inteligibil, din afară, sau dinlăuntru, chiar dacă este ceva bun. Căci Dumnezeu este în afară de toate cele simţite şi de cele gândite, şi mai presus de ele; mintea, deci, care vrea să se unească cu Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iasă din simţuri şi din cugete şi sa treacă dincolo de ele pentru a dobândi unirea cea dumnezeiască”. Este de la sine înţeles că se cuvine eliminată chiar şi reprezentarea realităţilor duhovniceşti, îndeosebi pentru a îndepărta primejdia amăgirii care-l pândeşte pe nevoitor.
De aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă aşa: „Dacă voim deci să aflăm şi să cunoaştem adevărul fără amăgire, să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fără chip şi fără formă şi să nu oglindim în noi, prin nălucire, nici o formă şi nici un chip socotite sfinte, nici să privim lumini – căci amăgirea obişnuieşte mai ales la început să înşele mintea celor necercaţi cu asemenea năluciri mincinoase”; şi încă: „Dacă te linişteşti bine, aşteptând să fii cu Dumnezeu, să nu primeşti niciodată orice ai vedea cu simţurile sau cu mintea, sau în afară, sau înăuntru, fie chiar chipul lui Hristos, sau al vreunui înger, zice-se, sau al vreunui sfânt, sau să-ţi năluceşti, sau să întipăreşti vreo lumină în mintea ta”. Intr-adevăr, la vremea rugăciunii se pot ivi unele forme străine ciudate, care sunt iscate de diavoli, sau felurite apariţii luminoase, de altă natură decât lumina necreată a harului în care Se descoperă Dumnezeu, şi de care cel ce se roagă poate fi înşelat, „apucând – cum zice Evagrie – fum în loc de lumină”. Indepărtarea oricărei forme, reţinerea de la orice reprezentare, de orice natură ar fi ea, constituie cea mai bună pază împotriva unor astfel de amăgiri.
Acesta este un al doilea rost al trezviei: deplina „lepădare a gândurilor”, golirea de orice reprezentare, şi la el se referă Sfântul Apostol Petru atunci când învaţă: „privegheaţi în rugăciuni” (1 Pt. 4, 7). Trezvia este aici, pe de o parte, „paza simţurilor”, ferind de orice senzaţie, care duce apoi la reprezentări „materiale şi deşarte”, prin care mintea este „furată” şi care, chiar dacă nu sunt pătimaşe, îl ţin totuşi pe om alipit de lume şi-l împiedică să fie îndreptat cu totul spre Dumnezeu; iar, pe de altă parte, ea este „paza minţii”, eliminând orice închipuire, orice amintire, orice concept, orice cugetare, de orice natură. Paza minţii se face la fel ca paza inimii, despre care am vorbit anterior, adică îndepărtând orice reprezentare de la cea dintâi apariţie a ei, nelăsând-o să adaste şi să se dezvolte. Pe această treaptă, „convorbirea” cu gândurile este cu totul exclusă. Cât priveşte paza simţurilor, ea nu se poate realiza decât prin însingurare, în loc liniştit şi neluminat, aşa cum am arătat atunci când am vorbit despre rugăciunea lui Iisus.
Acest al doilea aspect al rostului trezviei îl completează pe cel dintâi, dar el în sine nu este de ajuns, primul fiind întotdeauna absolut necesar. Căci omul poate ajunge la golirea minţii de orice reprezentare, printr-o tehnică pur mentală, lucru uşor de împlinit chiar de cei începători, după cum arată Sfântul Grigorie Palama. Dar ea singură nu este de nici un folos şi nu duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi nici la unirea cu El. La aceste lucruri înalte ajunge, prin harul lui Dumnezeu, numai dacă mai înainte a fost curăţită inima şi „toate puterile sufletului şi ale trupului”. Sfântul Grigorie Palama arată că, într-adevăr, „lucrarea minţii poate fi uşor pusă în rânduială şi curăţită” dacă se înlătură orice cugetare, dar „puterea care naşte lucrarea ei nu este curată decât atunci când sunt curate toate celelalte puteri. Căci firea sufletului are multe puteri, iar dacă e ceva rău într-un din ele, se întinează tot sufletul, pentru că toate lucrează şi comunică într-o deplină unitate. Deoarece fiecare dintre puterile sufletului are o lucrare a sa proprie, printr-o stăruinţă anume se poate ca, pentru un timp, o anumită lucrare să fie curăţită; dar puterea în sine nu poate fi curăţită, căci, comunicând cu celelalte (care n-au fost încă curăţite), ea este mai degrabă necurată”.
Altfel spus, atunci când mintea este curăţită de orice reprezentare, dacă celelalte facultăţi ale sufletului nu sunt şi ele curate de patimi, necurăţia lor se întinde la întreg sufletul, acesta aflându-se întinat de patimile lor. Or, după cum arată Sfântul Grigorie Palama, „mintea împătimită nu poate nădăjdui la unirea dumnezeiască. Câtă vreme mintea se roagă într-o asemenea stare, ea nu poate primi mila dumnezeiască”. Altfel spus, pentru unirea cu Dumnezeu o condiţie de nelipsit este nepătimirea, care vine, aşa cum am văzut, din împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi din vieţuirea îmbunătăţită, fără de care, după cum spune, de asemenea, Sfântul Grigorie Palama, omul nu-l poate primi pe Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog arată limpede că sporirea omului se facă numai respectând această ordine, urcând treaptă cu treaptă scara dumnezeiescului urcuş, punând mai întâi temeliile zidirii duhovniceşti, iar apoi acoperişul, care, oricât de bine întocmit, se prăbuşeşte dacă temelia n-a fost bine pusă.
Îndepărtând din inimă şi din minte toate cugetele, trezvia îi aduce omului pacea şi liniştea (în înţelesul cel mai înalt al cuvântului) gândurilor şi a tuturor puterilor sufletului, pe care Părinţii o numesc „isihie”, în adâncul căreia omul primeşte cunoaşterea.
Intr-adevăr, cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu este dincolo de modurile de cunoaştere omenească; ea constă dintr-o vedere mai presus de simţuri şi dintr-o cunoaştere mai presus de orice înţelegere, pe care o lucrează Sfântul Duh, folosindu-se de facultăţile omului, transfigurate prin har şi conformate pentru lucrarea Lui prin ele. Pentru aceasta omul trebuie să respingă orice senzaţie şi să renunţe la toate modalităţile de înţelegere proprii, oricare ar fi ele. Sfinţii, scrie Sfântul Grigorie Palama, „depăşind prin rugăciune stăruitoare şi nematerială orice cunoştinţă, se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, în acelaşi sens: „Harul rugăciunii uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, vorbind cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască”. Iar Sfântul Isaac Sirul spune încă şi mai limpede: „Când prin lucrarea Duhului sufletul e mişcat spre cele dumnezeieşti, ne sunt de prisos simţurile şi lucrările prin ele. Tot aşa puterile sufletului sunt de prisos lucrării duhovniceşti atunci când sufletul se face asemenea Dumnezeirii prin unirea neînţeleasă şi se luminează de raza luminii celei înalte în mişcările lui”.
La rândul său, Sfântul Isihie Sinaitul arată rostul trezviei, care-l duce pe om, în rugăciune, la vederea luminii dumnezeieşti: „Paza minţii poate fi numită în chip cuvenit şi pe dreptate născătoare de lumină, născătoare de fulger, amncătoare de lumină şi purtătoare de foc. (…) De aceea această virtute trebuie numită cu numele cinstite de mai înainte, pentru luminile strălucitoare ce se nasc din ea (…) cei care se îndrăgostesc de ea (…) pot contempla şi teologhisi cele tainice. Iar făcându-se văzători, înoată în această lumină preacurată şi nesfârşită, se pătrund de ea cu pătrunderi negrăite şi locuiesc împreună cu ea, fiindcă au „gustat şi au văzut că bun este Domnul”. Sfântul Filotei Sinaitul arată şi el puterea pe care o au trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, de a-l urca pe om la înălţimea vederii: „Luarea-aminte şi rugăciunea, întovărăşite în fiecare zi, se mişcă asemenea căruţei de foc a lui llie, făcând uşor şi ducând pe cel ce se împărtăşeşte de ele în înălţimea cerului (…) Cel ce a dobândit trezvia sau se străduieşte să o dobândească s-a făcut… cer gândit (inteligibil) cu soare, lună şi stele, şi încăpere a lui Dumnezeu Cel necuprins, în temeiul vederii şi al urcuşului tainic’’.
Cu adevărat, omul nu poate experia cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu decât urmând rând pe rând cele pe care le-am amintit, şi îndeosebi printr-o desăvârşită trezvie şi luare-aminte. Dar nimeni nu trebuie să creadă că lor le urmează de la sine această cunoaştere, ca rezultat al aplicării unei tehnici. Ea este întotdeauna un dar pe care Dumnezeu îl face celui ce s-a făcut vrednic să-l primească, prin sfintele nevoinţe duhovniceşti. Sfântul Isihie Sinaitul spune limpede: „Lumina fericită a Dumnezeirii va lumina mintea atunci când aceasta se va odihni de toate şi va părăsi orice formă ce vine din acestea (gânduri şi închipuiri ale lucrurilor sensibile). Căci strălucirea aceasta se arată minţii curate”. Invăţând, în altă parte, că virtutea atenţiei „înmulţeşte tot binele în inimă”, ducându-l pe om „să vadă limpede cu mintea pe Hristos…, împreună cu Părintele Său Cel de o fiinţă, şi cu Duhul Sfânt, Cel vrednic de închinare”. Sfântul Isihie Sinaitul adaugă: „mai bine zis, Domnul lisus Hristos fără de Care nu putem face nimic îţi va da acestea”. Mai mult, Părinţii spun că nu se ştie dinainte ceasul în care se dă harul vederii lui Dumnezeu, încredinţând astfel, o dată mai mult, că ea este dar al Lui. Sfântul Grigorie Sinaitul aminteşte acest cuvânt al Sfântului Isaac Sirul: „Cele ale lui Dumnezeu vin de la sine, fără să ştii tu vremea”.
Dar rostul trezviei şi al atenţiei nu este numai de a goli mintea de gânduri, ci, legat de aceasta, şi de a înlesni adunarea puterii de cugetare într-un singur gând, cel al rugăciunii, omul ajungând astfel la o rugăciune curată de orice gând străin de Dumnezeu; pentru aceasta rugăciunea curată este numită de Părinţi „rugăciune neîmprăştiată”. Astfel, Sfântul Isaac Sirul, arătând că multe sunt chipurile rugăciunii, scrie că numai aceasta este curată; şi le putem deosebi ştiind că „lipsa de curăţie a rugăciunii este acesta: când, în clipa în care mintea se (roagă) se amestecă în ea vreun gând străin sau vreo abatere spre altceva, atunci rugăciunea nu este curată”.
Jean-Claude Larchet
Doamne, da-Te jos de pe Cruce… vreau sa vorbim!
– Doamne, da-Te jos de pe Cruce… vreau sa vorbim!
– Vorbeste-Mi, Eu te aud…
– Dar eu vreau sa plang pe umarul Tau…
– Plangi la picioarele Mele…
– Dar eu astept sa-mi stergi lacrimile… Tu niciodata nu mi le stergi…
– Lacrimile sunt date pentru a fi simtite, nu pentru a fi sterse…
– Stii uneori ma apuca un dor de Tine… si n-am cum sa-l sting… Ma usuc de dor si nu-l pot ogoi!
– E bine sa-ti fie dor. Ti se face dor doar de cei pe care ii iubesti…
– Stii, eu am obosit… viata e grea!
– Si Eu am obosit… oamenii sunt rai…
– Eu vreau sa fiu fericit…
– Fii! Eu ti-am spus care sunt Fericirile…
– Eu vreau sa fiu bun…
– Fii! Buni sunt cei care iubesc…
– Eu vreau sa iubesc!
– Iubeste! Iubesc cei care iarta!
– Eu vreau….
– Nu mai vrea…. Fii!
– Uneori Te departezi de mine… si eu Te caut!
– Ma departez ca sa-Mi simti lipsa… si sa Ma cauti…
– Uneori nu pot sa ma rog….
– Nu te ruga… Vorbeste-Mi!
– Dar Tu ma auzi…?
– Iti si raspund… Tu Ma auzi?
– Uneori nu stiu cine sunt…
– Esti cine te-am plamadit Eu sa fii…
– Uneori nu stiu ce vreau…
– Nu mai vrea… Daruieste..
– Uneori nu stiu unde merg..
– Opreste-te si stai… uita-te in jur!
– Tu ai un raspuns la toate..
– Tu ai intrebari despre toate…
– Stii… uneori e intuneric in sufletul meu…
– Aprinde o lumanare… sa se faca lumina…
– De ce stai numai in cer?
– Eu stau pe cruce … pe pamant… In cer îi astept numai pe cei ce se intorc acasa…
– Dar eu voi ajunge in cer?
– Mai intai trebuie sa stai pe cruce…
– Dar, cum?
– Smerindu-te…
– Dar cum?
– Zilele tale de la Mine sunt… Primeste-le asa cum iti sunt date… Si fa din ele bucurie si pentru tine, dar mai mult pentru altii!
– Dar unele zile sunt rele…
– Dar unele clipe sunt pline de fericire… si pentru acele clipe merita sa traiesti!
– Hai ridica-te… Trebuie sa te ridici…
– Azi nu… Se poate azi Nu!…
– Nu! Azi se poate numai DA!
– Dar maine va fi o zi mai buna…?
– Nu te intreba cum va fi maine…. nici daca va fi maine… Trebuie sa te ridici Azi!
– Bine… Dar sa nu ma lasi! Doamne! Sa nu ma lasi!
– Nu! Nici tu sa nu Ma lasi…
– Esti tot timpul cu mine…
– Da! Sunt tot timpul cu tine!
Natalia Luchita
Razboiul demonilor impotriva rugaciunii
Și fiindcă rugăciunea îl unește pe om cu Hristos, satana a războit în mod nebunește rugăciunea cum nu a războit nimic altceva din lumea aceasta. Din practică, din experiența noastră duhovnicească, toți am constatat că nu întâlnește creștinul o atât de mare împotrivire și atât de multe greutăți în nicio altă lucrare, precum în cazul încercării de dobândire a rugăciunii curate. Când vine ceasul să vorbească omul 
cu Hristos, luând în mână metanierul sau înălțându-și mintea, atunci are loc mobilizarea generală a demonilor. Atunci vor veni toate gândurile străine. Avem de-a face cu un bombardament general, din toate părțile.
Hristos, Domnul nostru, a petrecut 40 de zile în rugăciune și post pe muntele Sarantarion, în tot acest timp fiind ispitit de satana, și dând pildă veșnică tuturor, adică ne-a arătat că și noi vom fi ispitiți. Dacă pe Hristos a îndrăznit să-L încerce, cu mult mai mult pe noi ne va încerca. Din moment ce El Se ruga, și noi ne vom ruga. Dacă a îngenunchiat Hristos și S-a rugat intens, același lucru trebuie să facem și noi.
Mobilizăm toate puterile noastre, își mobilizează și vrăjmașul toate puterile, toate legiunile demonice. Câte gânduri nu ne trec prin minte în ceasul rugăciunii? Spunea un părinte: „Am de gând să notez toate gândurile ce-mi năvălesc în minte, vreme de un ceas de rugăciune. Un volum de câteva mii de pagini nu-i de ajuns. Și mai e nevoie și de vreo zece mii de mâini să scrie.” Astfel se naște nedumerirea: Așadar e mai bine să nu ne rugăm? Să depunem armele? Căci în clipa în care oprim rugăciunea, stă puțin și se întreabă și vrăjmașul: Ia să vedem, mai continui? Dacă continui tu, continuă și el, dacă te oprești, se oprește. Este extraordinar acest lucru. Căci rugăciunea lucrează îndoit. Are dublu efect. Pe noi ne luminează, pe ei îi arde. De aceea se și năpustesc, ca să ne oprească. Din pricina faptului că numele lui Hristos îi lovește pe demoni când zice: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” pune în mișcare lucrarea dumnezeiască. Pe îngeri îi umple de bucurie, iar pe demoni îi întristează. Ca urmare, la chinurile deja existente ale demonilor, se adaugă și alte chinuri. Este iadul, focul iadului.
Cineva l-a întrebat pe demon: „Ce vă arde cel mai mult?” „Rugăciunea”, a răspuns. Este „demonul” demonilor; „demonul” demonilor ce arde pe demoni; un iad ce înghite demonul, aceasta este pentru duhurile rele, rugăciunea în numele lui Hristos. De aceea se și luptă diavolul fără încetare și prin orice mijloace. Astfel, rugăciunea ia chipul unei dramatice și titanice lupte personale. Nu este vorba nicidecum să stai undeva comod și să spui: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”… Nu este așa. Poate așa se roagă unii, cei care încă se mai gândesc să înceapă ceva serios, iar demonul încă nu i-a reperat, nu i-a simțit că au de gând să se roage. Căci se poate întâmpla și lucrul acesta.
Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”
Lumină pentru candela din suflet 