Fără rugăciune nu se poate vorbi despre o viaţă duhovnicească. Prin ea se întoarce omul către Dumnezeu, şi fără ea nu poate să facă nimic (In 15, 5); prin rugăciune cere el ajutorul lui Dumnezeu, se deschide harului şi se uneştecu El. Rugăciunea, aşa cum am văzut, este condiţia cu neputinţă de ocolit a lucrării poruncilor, a nimicirii patimilor şi a împlinirii tuturor virtuţilor, şi îndeosebi a iubirii, care duc la unirea cu Dumnezeu.
Pentru toate aceste pricini, şi în special datorită legăturii ei cu iubirea, rugăciunea apare ca cea care îl urcă pe om la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu.
Dar între ele există şi o legătură mai directă. Sfântul Maxim spune că „starea de rugăciune înfăţişează (mintea) lui Dumnezeu însuşi”, statornicind-o în El. Iar Sfântul Grigorie Palama lămureşte astfel: „Părtăşia la virtuţi, prin asemănarea (cu Dumnezeu) pe care o aduce în om, îl face capabil pe acesta să-L primească pe Dumnezeu. Iar primirea Lui se lucrează prin puterea rugăciunii”. Sfântul Părinte mai spune că rugăciunea este cheia cunoaşterii lui Dumnezeu, că ea „aduce această fericită vedere” a lui Dumnezeu. Legătura lor este atât de intimă, încât Părinţii spun că darul cunoaşterii şi al vederii lui Dumnezeu se dă numai adâncului rugăciunii desăvârşite, numită şi „rugăciunea curată”, în care, după cum arată Sfântul Isaac Sirul, „îşi află sfârşitul” toate „felurile şi chipurile rugăciunii”.
Evagrie spune chiar că rugăciunea şi cunoaşterea sunt una şi aceeaşi lucrare, îndeosebi în bine cunoscuta sa formulă: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog (teolog fiind cel ajuns la theologia, în înţelesul vechi al cuvântului, adică la contemplarea lui Dumnezeu). Sfântul Isaac Sirul arată că, în orice caz, harul acestei cunoştinţe, dobândită prin Duhul Sfânt, „se dă celor vrednici în vremea rugăciunii şi îşi ia prilejul din rugăciune. Această slăvită stare nu are alt timp de sălăşluire, ci timpul acesta, după mărturia Părinţilor. De aceea e numită cu numele de rugăciune, pentru că mintea e condusă din rugăciune spre acea fericire şi pentru că rugăciunea e pricina ei, şi în alte timpuri nu are loc, cum arată scrierile Părinţilor”.
De aceea, ei socotesc că întreaga nevoinţă ascetică trebuie să tindă spre dobândirea ei, căci ea este un dar şi o harismă.Prin rugăciune, mai ales, ajunge omul la nepătimire şi la bogăţia virtuţilor, iar nepătimirea şi virtuţile – îndeosebi iubirea-, odată sălăşluite în fiinţa omului, îl duc la rugăciunea curată.
Intr-adevăr, rugăciunea curată se defineşte mai întâi de toate ca rugăciunea omului curăţit de patimi şi de orice reprezentare (imagine sau gând) rea şi necurată. Aceasta este rugăciunea despre care vorbeşte Apostolul, atunci când îndeamnă să se roage omul ,,în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie” şi fără răutate (1 Tim. 2, 8).
Curăţirea de patimi se realizează prin asceză, iar cea a gândurilor, îndeosebi prin „războiul nevăzut”, cel lăuntric, în care trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, au un rol esenţial, care este „paza inimii”. Astfel, curăţia inimii apare ca cea dintâi şi nelipsită condiţie a ajungerii la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu, care este marginea doririlor. Acest lucru îl spune Sfântul Filotei Sinaitul, scriind: „N-am primit porunca de a ne curăţi inima pentru altceva, ci numai pentru ca, după ieşirea norilor răutăţii din văzduhul inimii şi după risipirea lor prin necontenita atenţie, să putem vedea, ca într-un văzduh senin, Soarele dreptăţii, pe lisus (,..)”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul arata, în acelaşi sens, că trezvia, care „izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe, şi de fapte rele”, dacă „este urmărită cu râvnă (…) dăruieşte apoi cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu Cel necuprins, atât cât e cu putinţă, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse”.
Totuşi, această condiţie primordială nu este de ajuns; curăţia inimii ferită de gânduri pătimaşe nu împiedică risipirea minţii în „gândurile simple”, adică în gândurile lipsite de patimă. După cum arată Evagrie, „cel ce a atins nepătimirea încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci poate să urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit de înţelesurile lor, şi să fie departe de Dumnezeu”.
O dată izbăvit de patimi, curăţit şi ferit de gânduri şi închipuiri rele, pentru a se uni cu Dumnezeu în rugăciune curată, îi mai rămâne omului – şi aici avem celălalt înţeles al acestei numiri – să se ferească chiar şi de gândurile simple, făcându-şi mintea goală, cum spun Părinţii, de orice reprezentare, oricare ar fi ea, chip sau cugetare, fie ele nici bune, nici rele, fie chiar bune.
Astfel, Sfântul Grigore Sinaitul sfătuieşte să nu se primească în suflet la vremea rugăciunii, nici ,,din cele supuse simţurilor, nici din cele gândite cu mintea”; „chiar dacă ţi se arată înţelesuri bune de ale lucrurilor, nu le băga în seamă”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul îndeamnă tot aşa: „La seama să nu ai niciodată în inima ta nici un gând, nici neraţional, nici raţional”, şi: „cel ce se luptă înlăuntru… să-şi facă inima pururea fără nici un gând, chiar bun dacă ar părea”. „Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vieţii, la fel şi mintea, murind când ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de toate cugetările lumii”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Evagrie dă acelaşi sfat: „Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii surdă şi mută, şi te vei putea ruga”. Trebuie eliminate chiar reprezentările sensibile sau inteligibile proprii contemplării naturale.
Cu privire la aceasta, Evagrie spune: „Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucrurilor, încă n-a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în contemplaţia lucrurilor, şi să cugete la înţelesurile lor, care, deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minţii forma şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu”. Intr-un cuvânt, „rugăciunea este lepădarea gândurilor, golirea minţii de toate înţelesurile. Numai celui care se roagă astfel, Dumnezeu i se face cunoscut, căci în „vederea lui Dumnezeu nu se cunoaşte ceva care să întipărească vreo formă în minte”, spune Evagrie, amintind că Dumnezeu este dincolo de orice chip. Luminarea străluceşte minţii curate, care s-a eliberat de orice reprezentare şi de orice formă”, spune şi Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Părinte stăruie în a afirma, pe linia întregii Tradiţii, că Dumnezeu este absolut transcendent faţă de orice făptură şi cu neputinţă de cunoscut prin facultăţile de cunoaştere omeneşti.
Sfântul Nicodim Aghioritul recomandă, pe această linie, deplina luare-aminte în rugăciune, pentru ca ea să rămână „fără chipuri, sau forme, să nu-şi nălucească şi să nu gândească nimic, fie sensibil, fie inteligibil, din afară, sau dinlăuntru, chiar dacă este ceva bun. Căci Dumnezeu este în afară de toate cele simţite şi de cele gândite, şi mai presus de ele; mintea, deci, care vrea să se unească cu Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iasă din simţuri şi din cugete şi sa treacă dincolo de ele pentru a dobândi unirea cea dumnezeiască”. Este de la sine înţeles că se cuvine eliminată chiar şi reprezentarea realităţilor duhovniceşti, îndeosebi pentru a îndepărta primejdia amăgirii care-l pândeşte pe nevoitor.
De aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă aşa: „Dacă voim deci să aflăm şi să cunoaştem adevărul fără amăgire, să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fără chip şi fără formă şi să nu oglindim în noi, prin nălucire, nici o formă şi nici un chip socotite sfinte, nici să privim lumini – căci amăgirea obişnuieşte mai ales la început să înşele mintea celor necercaţi cu asemenea năluciri mincinoase”; şi încă: „Dacă te linişteşti bine, aşteptând să fii cu Dumnezeu, să nu primeşti niciodată orice ai vedea cu simţurile sau cu mintea, sau în afară, sau înăuntru, fie chiar chipul lui Hristos, sau al vreunui înger, zice-se, sau al vreunui sfânt, sau să-ţi năluceşti, sau să întipăreşti vreo lumină în mintea ta”. Intr-adevăr, la vremea rugăciunii se pot ivi unele forme străine ciudate, care sunt iscate de diavoli, sau felurite apariţii luminoase, de altă natură decât lumina necreată a harului în care Se descoperă Dumnezeu, şi de care cel ce se roagă poate fi înşelat, „apucând – cum zice Evagrie – fum în loc de lumină”. Indepărtarea oricărei forme, reţinerea de la orice reprezentare, de orice natură ar fi ea, constituie cea mai bună pază împotriva unor astfel de amăgiri.
Acesta este un al doilea rost al trezviei: deplina „lepădare a gândurilor”, golirea de orice reprezentare, şi la el se referă Sfântul Apostol Petru atunci când învaţă: „privegheaţi în rugăciuni” (1 Pt. 4, 7). Trezvia este aici, pe de o parte, „paza simţurilor”, ferind de orice senzaţie, care duce apoi la reprezentări „materiale şi deşarte”, prin care mintea este „furată” şi care, chiar dacă nu sunt pătimaşe, îl ţin totuşi pe om alipit de lume şi-l împiedică să fie îndreptat cu totul spre Dumnezeu; iar, pe de altă parte, ea este „paza minţii”, eliminând orice închipuire, orice amintire, orice concept, orice cugetare, de orice natură. Paza minţii se face la fel ca paza inimii, despre care am vorbit anterior, adică îndepărtând orice reprezentare de la cea dintâi apariţie a ei, nelăsând-o să adaste şi să se dezvolte. Pe această treaptă, „convorbirea” cu gândurile este cu totul exclusă. Cât priveşte paza simţurilor, ea nu se poate realiza decât prin însingurare, în loc liniştit şi neluminat, aşa cum am arătat atunci când am vorbit despre rugăciunea lui Iisus.
Acest al doilea aspect al rostului trezviei îl completează pe cel dintâi, dar el în sine nu este de ajuns, primul fiind întotdeauna absolut necesar. Căci omul poate ajunge la golirea minţii de orice reprezentare, printr-o tehnică pur mentală, lucru uşor de împlinit chiar de cei începători, după cum arată Sfântul Grigorie Palama. Dar ea singură nu este de nici un folos şi nu duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi nici la unirea cu El. La aceste lucruri înalte ajunge, prin harul lui Dumnezeu, numai dacă mai înainte a fost curăţită inima şi „toate puterile sufletului şi ale trupului”. Sfântul Grigorie Palama arată că, într-adevăr, „lucrarea minţii poate fi uşor pusă în rânduială şi curăţită” dacă se înlătură orice cugetare, dar „puterea care naşte lucrarea ei nu este curată decât atunci când sunt curate toate celelalte puteri. Căci firea sufletului are multe puteri, iar dacă e ceva rău într-un din ele, se întinează tot sufletul, pentru că toate lucrează şi comunică într-o deplină unitate. Deoarece fiecare dintre puterile sufletului are o lucrare a sa proprie, printr-o stăruinţă anume se poate ca, pentru un timp, o anumită lucrare să fie curăţită; dar puterea în sine nu poate fi curăţită, căci, comunicând cu celelalte (care n-au fost încă curăţite), ea este mai degrabă necurată”.
Altfel spus, atunci când mintea este curăţită de orice reprezentare, dacă celelalte facultăţi ale sufletului nu sunt şi ele curate de patimi, necurăţia lor se întinde la întreg sufletul, acesta aflându-se întinat de patimile lor. Or, după cum arată Sfântul Grigorie Palama, „mintea împătimită nu poate nădăjdui la unirea dumnezeiască. Câtă vreme mintea se roagă într-o asemenea stare, ea nu poate primi mila dumnezeiască”. Altfel spus, pentru unirea cu Dumnezeu o condiţie de nelipsit este nepătimirea, care vine, aşa cum am văzut, din împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi din vieţuirea îmbunătăţită, fără de care, după cum spune, de asemenea, Sfântul Grigorie Palama, omul nu-l poate primi pe Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog arată limpede că sporirea omului se facă numai respectând această ordine, urcând treaptă cu treaptă scara dumnezeiescului urcuş, punând mai întâi temeliile zidirii duhovniceşti, iar apoi acoperişul, care, oricât de bine întocmit, se prăbuşeşte dacă temelia n-a fost bine pusă.
Îndepărtând din inimă şi din minte toate cugetele, trezvia îi aduce omului pacea şi liniştea (în înţelesul cel mai înalt al cuvântului) gândurilor şi a tuturor puterilor sufletului, pe care Părinţii o numesc „isihie”, în adâncul căreia omul primeşte cunoaşterea.
Intr-adevăr, cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu este dincolo de modurile de cunoaştere omenească; ea constă dintr-o vedere mai presus de simţuri şi dintr-o cunoaştere mai presus de orice înţelegere, pe care o lucrează Sfântul Duh, folosindu-se de facultăţile omului, transfigurate prin har şi conformate pentru lucrarea Lui prin ele. Pentru aceasta omul trebuie să respingă orice senzaţie şi să renunţe la toate modalităţile de înţelegere proprii, oricare ar fi ele. Sfinţii, scrie Sfântul Grigorie Palama, „depăşind prin rugăciune stăruitoare şi nematerială orice cunoştinţă, se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, în acelaşi sens: „Harul rugăciunii uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, vorbind cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască”. Iar Sfântul Isaac Sirul spune încă şi mai limpede: „Când prin lucrarea Duhului sufletul e mişcat spre cele dumnezeieşti, ne sunt de prisos simţurile şi lucrările prin ele. Tot aşa puterile sufletului sunt de prisos lucrării duhovniceşti atunci când sufletul se face asemenea Dumnezeirii prin unirea neînţeleasă şi se luminează de raza luminii celei înalte în mişcările lui”.
La rândul său, Sfântul Isihie Sinaitul arată rostul trezviei, care-l duce pe om, în rugăciune, la vederea luminii dumnezeieşti: „Paza minţii poate fi numită în chip cuvenit şi pe dreptate născătoare de lumină, născătoare de fulger, amncătoare de lumină şi purtătoare de foc. (…) De aceea această virtute trebuie numită cu numele cinstite de mai înainte, pentru luminile strălucitoare ce se nasc din ea (…) cei care se îndrăgostesc de ea (…) pot contempla şi teologhisi cele tainice. Iar făcându-se văzători, înoată în această lumină preacurată şi nesfârşită, se pătrund de ea cu pătrunderi negrăite şi locuiesc împreună cu ea, fiindcă au „gustat şi au văzut că bun este Domnul”. Sfântul Filotei Sinaitul arată şi el puterea pe care o au trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, de a-l urca pe om la înălţimea vederii: „Luarea-aminte şi rugăciunea, întovărăşite în fiecare zi, se mişcă asemenea căruţei de foc a lui llie, făcând uşor şi ducând pe cel ce se împărtăşeşte de ele în înălţimea cerului (…) Cel ce a dobândit trezvia sau se străduieşte să o dobândească s-a făcut… cer gândit (inteligibil) cu soare, lună şi stele, şi încăpere a lui Dumnezeu Cel necuprins, în temeiul vederii şi al urcuşului tainic’’.
Cu adevărat, omul nu poate experia cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu decât urmând rând pe rând cele pe care le-am amintit, şi îndeosebi printr-o desăvârşită trezvie şi luare-aminte. Dar nimeni nu trebuie să creadă că lor le urmează de la sine această cunoaştere, ca rezultat al aplicării unei tehnici. Ea este întotdeauna un dar pe care Dumnezeu îl face celui ce s-a făcut vrednic să-l primească, prin sfintele nevoinţe duhovniceşti. Sfântul Isihie Sinaitul spune limpede: „Lumina fericită a Dumnezeirii va lumina mintea atunci când aceasta se va odihni de toate şi va părăsi orice formă ce vine din acestea (gânduri şi închipuiri ale lucrurilor sensibile). Căci strălucirea aceasta se arată minţii curate”. Invăţând, în altă parte, că virtutea atenţiei „înmulţeşte tot binele în inimă”, ducându-l pe om „să vadă limpede cu mintea pe Hristos…, împreună cu Părintele Său Cel de o fiinţă, şi cu Duhul Sfânt, Cel vrednic de închinare”. Sfântul Isihie Sinaitul adaugă: „mai bine zis, Domnul lisus Hristos fără de Care nu putem face nimic îţi va da acestea”. Mai mult, Părinţii spun că nu se ştie dinainte ceasul în care se dă harul vederii lui Dumnezeu, încredinţând astfel, o dată mai mult, că ea este dar al Lui. Sfântul Grigorie Sinaitul aminteşte acest cuvânt al Sfântului Isaac Sirul: „Cele ale lui Dumnezeu vin de la sine, fără să ştii tu vremea”.
Dar rostul trezviei şi al atenţiei nu este numai de a goli mintea de gânduri, ci, legat de aceasta, şi de a înlesni adunarea puterii de cugetare într-un singur gând, cel al rugăciunii, omul ajungând astfel la o rugăciune curată de orice gând străin de Dumnezeu; pentru aceasta rugăciunea curată este numită de Părinţi „rugăciune neîmprăştiată”. Astfel, Sfântul Isaac Sirul, arătând că multe sunt chipurile rugăciunii, scrie că numai aceasta este curată; şi le putem deosebi ştiind că „lipsa de curăţie a rugăciunii este acesta: când, în clipa în care mintea se (roagă) se amestecă în ea vreun gând străin sau vreo abatere spre altceva, atunci rugăciunea nu este curată”.
Jean-Claude Larchet
Lumină pentru candela din suflet 