RSS

Arhive pe categorii: RUGĂCIUNE

Indemn la priveghere

Cei ce au posibilitate și voință, să facă săptămâna aceasta Paraclisul Maicii Domnului la ora 22.00. Un sfânt părinte văzător cu duhul din România simte că s-ar abate o năpastă peste noi cât de curând, mânia lui Dumnezeu. Părintele ar fi propus unirea în cuget a creștinilor prin rugăciune spre îndurarea Bunului Dumnezeu. Desigur, cine dorește, să nu se interpreteze greșit că ar fi vreun canon sau obligație. Este doar un îndemn. Nu dețin mai multe informații, nu e cazul să se panicheze nimeni. Așadar, priveghere și căință! Dumnezeu cu noi!

altarul-casei

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 7 Februarie 2018 în ROMANIA, RUGĂCIUNE

 

Nu ai televizor, dar stii tot ce se intampla. Pe mana nu porti ceas, dar cunosti ora rugaciunii

calugar-monah-590x443Stai în liniște și treci neobservat, adesea cu capul plecat, iar ochii tăi parcă șoptesc psalmi sufletului. Nu prea spui multe, pentru că viața ta vorbește destule. Ai scris în inimă pe fiecare, și te gândești la cei care plâng, poate că nici tu nu mai știi câte suflete ai vindecat, câte kg de pace ai oferit… Tu plângi în tăcere cu ochii ca lumânărelele. Uneori, mai scrii câte un vers, alteori cugeți. Nu te înțeleg cei care cinstesc haine, case și averi… Nu ai televizor, dar știi tot ce se întâmplă. Pe mână nu porți ceas, dar cunoști ora rugăciunii. Nu vorbești, dar privești cu blândețe.

Citești zilnic acatistul „bucură-te… bucură-te… bucură-te” și nu te oprești să lucrezi la mântuirea ta… ești aprins de focul râvnei. Vin atâtea gânduri ispititoare, dar oftezi în răbdare, prieten ești cu vîrtutea și curăția. Preferi să stai retras decât să petreci cu lumea, deasemenea nimic din lumea asta nu te odihnește, adesea acoperi fereastra ca sa nu te mai amăgești cu frumusețea lumii.

Mănânci puțin, dar te ostenești mult. Tu nu ai nimic al tău și totuși ești atât de împlinit. Te uiți la oameni… în suflet. Te văd pe tine, și parcă au râvnă mai multă, nu spui multe, dar spui ce trebuie. Nu ai bani, dar ai dragoste, nu faci ce face lumea, dar faci ceea ce lui Dumnezeu Ii place. Nu vrei lux, dar vrei liniște: „Nu mă voi nădăjdui spre boieri, în fii oamenilor…” se aude dimineața înainte de antifon.

Ai mâinile muncite, dar fața luminoasă. Se vede cum arde lumânarea la miez de noapte în chilia ta, asemenea și tu arzi de dragoste și dor „de cer”. Te uiți la inimă, de parcă îi vorbești, de multe ori soptești Doamne miluiește! Binecuvintezi pe oameni, asculți orice necaz, de multe ori pleci capul cu lacrimi pe obraz. Monahule cu ochi senini și fața ca de crin, au trecut atâția ani de când te nevoiești ca să te desăvârșești!

Irina Alexandra Bulgaru, ortodoxiatinerilor.ro

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 Ianuarie 2018 în RUGĂCIUNE

 

Rugaciunea, hrana sufletului si risipirea tristetii

mintitÎncepând cu secolele primare ale Bisericii, putem distinge trei surse prin care creştinii au fost iniţiaţi în rugăciune: monahismul, teologia şi Sfânta Liturghie. E adevărat, orice ucenicie creştină pentru dobândirea vieţii în duh presupune inevitabil o tradiţie ascetică, o tradiţie mistică şi o manifestare orantă, doxologică a vieţii ecleziale. Rugăciunea rămâne condiţia indispensabilă pentru existenţa unei trăiri autentic creştine.

Spre sfârşitul secolului al IV-lea, un tânăr monah de origine romană (Scythia Minor), pe numele lui Ioan Cassian, pleca împreună cu prietenul său, Gherman, să adune învăţături duhovniceşti de la călugării din pustiul Egiptului.

Cei doi pelerini l-au întrebat pe avva Isaac despre rugăciune. El a mărturisit că nu avea inima îndeajuns de curată încât să poată discerne întreaga diversitate şi varietate a formelor rugăciunii care se pot naşte în sufletul unui om, căci spunea el: „Numărul lor este la fel de mare pe cât de diferite sunt stările şi dispoziţiile care se întâlnesc într-un suflet sau mai degrabă în toate sufletele făpturilor cuvântătoare”.

Aceasta înseamnă că fiecare mişcare a sufletului, fiecare gând, suspin sau lacrimă, poate, în orice clipă, să devină o rugăciune din momentul în care sufletul, în mişcarea sa, tinde către Dumnezeu.

Ceea ce caracterizează Răsăritul este faptul că fiecare din cele trei surse – monahismul, teologia şi Liturghia – şi-a păstrat o relativă unitate internă. Astfel, monahismul, oricât de variat în formele lui, nu a cunoscut explozia diversităţii mişcărilor sau ordinelor călugăreşti apărute în Apus. Iar aceasta ţine, fără îndoială, de faptul că paternitatea spirituală a jucat în Ortodoxie un rol central şi că transmiterea ei este, înainte de orice, o chestiune legată de persoană mai mult decât de şcoală sau doctrină.

În acelaşi mod, tradiţia teologică rămâne unitară printr-un puternic curent mistic. Mai mult decât o disciplină universitară, ea reprezintă, înainte de toate, accesul la taină pe calea Întrupării Cuvântului.

Cât priveşte tradiţia liturgică, ea păstrează în fiecare din Bisericile locale din Răsărit o coerenţă neatinsă de uzura timpului.

Liturghia nu s-a descompus prin reforme succesive, ci s-a îmbogăţit prin aportul timpului cu diferite straturi, la fel cum cărţile care compun Biblia formează simfonia Scripturilor.

Dacă ar trebui să caracterizăm maniera în care cele trei surse de iniţiere în rugăciune întreţin unitatea, s-ar cuveni să ni le reprezentăm într-o dispoziţie concentrică.

În centrul matricei spirituale ar figura tradiţia ascetică, punct de plecare şi în acelaşi timp ţintă de atins a idealului rugăciunii creştine.

Apoi, într-o primă extensie, corpusul învăţăturilor care alcătuiesc tradiţia teologico-mistică a Răsăritului creştin ar putea fi văzut ca un ansamblu înglobând această primă sferă a tradiţiei ascetice, ca o dimensiune verificată a cunoştinţei care se alimentează din asceză pentru a radia, în afară, lumina tainei.

A treia sferă, cea mai exterioară, dacă se poate spune aşa, dar cea mai bogată din ansamblul experienţelor duhovniceşti specifice Orientului creştin, corespunde aici vieţii liturgice, cu precizarea că posibilitatea exteriorizării liturgicului în raport cu celelalte două sfere simbolizează mai degrabă întregul impact cosmic ce caracterizează puterea tainei a cărei purtătoare este tradiţia.

Scriptura, sursa inspiraţiei pentru rugăciune

În fond, termenul de mister sau taină ar putea fi înţeles ca numitor comun al celor trei locuri de iniţiere în rugăciune. Taina (mystèrion) este, pe de o parte, principiul şi împlinirea integrală a iconomiei Revelaţiei Divine şi, pe de altă parte, modul prin care omul este invitat să participe la această iconomie, să ia loc în aceasta şi să joace un rol activ acolo.

În mod sigur, termenul mystèrion descoperă legătura de inspiraţie care există între Sfintele Scripturi şi rugăciune. El permite înţelegerea raţiunii pentru care această rugăciune, oricât de personală şi de intimă ar fi ea, este indisolubil legată de viaţa sacramentală şi niciodată separată de destinul omenirii, cu necesitate, niciodată detaşată de poporul credincioşilor care se roagă.

Creştinul găseşte în Scripturi locul inspiraţiei pentru rugăciunea lui, nu doar limbajul ei, ci motivul, cauza, dar şi finalitatea ultimă a rugăciunii.

Pentru creştin, Hristos nu reprezintă pur şi simplu un maestru al rugăciunii, un model al rugătorului desăvârşit, ci El este „întruparea” acestei rugăciuni. Nu ne rugăm doar ca Hristos, ci în Hristos, în şi prin Duhul Sfânt pe care Îl transmite Hristos, dar şi în şi prin Trupul pe care îl constituie comuniunea oamenilor cu acest Duh, Biserica.

Hristos ne transmite rugăciunea prin întreaga Scriptură, prin psalmi, prooroci, apostoli sau lumea îngerilor.

Hristos este această transmitere vie a rugăciunii în măsura în care El subsumează toate aceste rugăciuni, le întrupează şi le descoperă sensul ultim.

Iată pentru ce tradiţia rostirii rugăciunii Tatăl nostru, care se numeşte Rugăciunea Domnească, este un element fundamental în iniţierea creştină, căci ea reprezintă legătura sacră care uneşte toţi botezaţii în participarea la lucrarea divină a actualizării şi descoperirii tainelor dumnezeieşti de oameni.

Orice iniţiere în rugăciune, sau mai mult încă, desăvârşirea în rugăciune, comportă inevitabil o dimensiune ascetică. Asceza dă mijloacele pentru atingerea scopului, a ţintei propuse. Sensul primar al cuvântului este acela de exerciţiu sau antrenament. Finalitatea vieţii duhovniceşti este capacitatea de a trăi în conştiinţă şi în toate dimensiunile fiinţei posibilitatea unirii şi comuniunii care vine de la Dumnezeul-Treime, descoperit în Hristos, posibilitate actualizată şi consumată în focul eliberator şi îndumnezeitor al iubirii.

Chemarea Duhului îşi găseşte împlinirea în intensitatea vieţii legate de schimbarea şi relaţia între planul uman şi planul divin, este „viaţa în Dumnezeu”, viaţă de unire şi comuniune care inundă grădina inimii şi se întinde, asemenea celor patru fluvii din paradis, în tot universul, viaţă a cărei condiţie esenţială este rugăciunea.

Maica lacrimilor şi securea împotriva deznădejdii

Caracterul anglobant, propedeutic şi eshatologic al rugăciunii transpare în mod explicit în definiţia pe care o dă Sfântul Ioan Scărarul în capitolul 28 din lucrarea sa Scara: „Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiica lor, ispăşirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să fie, lucrarea neîncetată, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea harismelor, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea tristeţii…”. Rugăciunea însoţeşte întreg itinerarul vieţii duhovniceşti a omului, de la convertirea sa, transformarea sa, până la deplina dezvoltare a potenţialităţii divine, potenţialitate care este legată de acel capax infiniti, propriu omului şi care se manifestă prin ceea ce Sfinţii Părinţi numesc virtute.

Acelaşi Ioan Scărarul într-un alt capitol al Scării compară acest itinerar cu traversarea unei mări care nu este scutită de primejdii: „Cumplită mare străbatem…, plină de multe furtuni şi de vârtejuri ameţitoare, de stânci ascunse, de naufragii, de piraţi, de balauri, de valuri. Prin stâncile sufletului să înţelegem mânia sălbatică şi năprasnică, prin vârtej ameţitor, deznădejdea ce învăluie mintea şi se opinteşte să o prăvălească în fundul descurajării, prin stânca ascunsă, neştiinţa care ţine răul ca bine, balaurul este trupul acesta mic şi sălbatic, piraţii sunt slujitorii atotcumpliţi ai slavei deşarte care răpesc încărcătura corabiei noastre şi osteneala virtuţilor noastre, valul este pântecele umflat şi greu care ne predă balaurului prin propria pornire, iar hăul este mândria azvârlită din cer, care ne ridică până la cer şi ne aruncă până în prăpastia cea fără de fund (în abis)” (Scara, cuvântul XXVI, 13).

Oricine caută să persevereze în rugăciune va întâlni în urcuşul său aceleaşi dificultăţi pe care le află şi sămânţa despre care se vorbeşte în Parabola semănătorului.

O lungă şi asiduă lucrare este necesară pentru a oferi rugăciunii pământul cel bun al inimii în care sămânţa să poată răsări şi rodi însutit. E nevoie ca rugătorul să se înarmeze cu curaj şi fermitate, să se apere împotriva atacurilor din afară şi dinăuntru, să-şi menţină speranţa; el trebuie de asemenea să cultive simplitatea, smerenia, modalitatea de a-şi săvârşi nevoinţa cu înţelepciune şi discernământ, blândeţe şi inteligenţă.

Toate acestea reprezintă paza inimii. Dacă paza inimii contribuie la desăvârşirea rugăciunii, inima însăşi nu poate fi păzită fără o stăruitoare rugăciune.

Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu, http://ziarullumina.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 Decembrie 2017 în RUGĂCIUNE

 

Mosul Gheorghe Lazar – pelerinul roman

mosul-gheorghe-lazarMosul Gheorghe Lazar a ramas in inimile celor care l-au cunoscut, mireni si monahi, drept un sfant al zilelor noastre, un model al adevaratului pelerin roman. Cinstit ca sfant nu numai in Romania, ci si la muntele Athos. Mosul Gheorghe Lazar a fost un om al rugaciunii si al nevointelor celor duhovnicesti. Acest mirean harismatic  a primit de la Dumnezeu darul rugaciunii neincetate si pe cel al discernamantului duhovnicesc. Toata viata a fost pelerin, mergand cu picioarele goale si capul descoperit, cu Psaltirea in mana, pentru a se inchina la sfintele locasuri din tara. Era cunoscut parintilor si toti il primeau cu dragoste. Statea pana la o saptamana in fiecare lacas, pazind neschimbata buna lui randuiala si zabovind in vorbiri duhovnicesti cu parintii calugari.

Mosul Gheorghe Lazar, saracul. Zicea:

– Draguta, sa nu te gandesti decat la iad si la moarte. Sa nu te gandesti la nimica, decat sa fie moartea si iadul. Ca daca te gandesti la iad, nu ajungi in iad.

Odata l-a intrebat un tanar din Zarnesti:

– Mos Gheorghe, vreau sa ma fac calugar. La ce manastire sa ma duc?
– Asculta, draguta. Daca vrei sa te mantuiesti, du-te acolo unde sunt mai multe ispite!

Altadata l-a intrebat ucenicul sau, Dumitru Trofin, din Piatra Neamt:
– Mos Gheorghe, m-am hotarat sa ma duc la Sfantul Munte. Ce sfat imi dai?
– Draguta, nu te duce la Sfantul Munte. Poti fi si aici calugar bun. Du-te la Schitul Sihastria. Acolo este un egumen ales si are mare nevoie de frati. Deci, ascultandu-l, acesta a ajuns duhovnic iscusit.

Altadata mos Gheorghe s-a urcat in tren la Pascani sa mearga la Roman, dar nu avea bilet. Controlorul i-a spus:

– Mosule, daca n-ai bilet, la prima statie te dai jos din tren!
Batranul rostea in taina Psaltirea pe care o stia din tinerete pe de rost. Iar oamenii din tren rugau pe controlor sa-l lase, ca este om cu viata sfanta.
Insa, la prima statie, l-a coborat din tren, iar batranul a plecat pe jos pe langa calea ferata, zicand:

– Draguta, ramaneti aici cu Dumnezeu si cu maicuta Domnului!
Dupa putin timp, mecanicii au vazut ca trenul nu mai porneste, si nu stiau de ce! Atunci oamenii au inteles ca din cauza batranului, care a fost dat jos, nu mai porneste trenul. Auzind controlorul, imediat a plecat pe jos dupa el, l-a urcat in tren si a pornit locomotiva.Untitled

***

Cea mai inalta rugaciune a batranului era cea de noapte, pe care o facea in biserica. Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodata noaptea de la biserica. Intra la ora 11 inainte de miezul noptii si iesea dimineata, intre orele patru-cinci. Oriunde innopta, in orase, prin sate sau pe la manastiri, pastra cu sfintenie aceasta randuiala. Aceasta era rugaciunea de foc a batranului Gheorghe Lazar, pe care o savarsea in taina, nestiut de oameni.

Ucenicul sau, Protosinghelul Damaschin Trofin din Manastirea Neamt, spunea urmatoarele:

– Fiind eu de loc din Piatra Neamt, Mosul Gheorghe venea adesea in casa noastra. Intr-o zi, pe cand aveam 15 ani, a zis batranul catre tata:
– Draguta, lasa copilul diseara sa se roage cu mine la biserica!
– Il las, Mos Gheorghe. Si am plecat impreuna spre biserica Sfantul Ioan Domnesc.
Noaptea, la ora 11, a deschis biserica si ne-am incuiat inauntru. Pe mine m-a trimis la strana sa citesc incet din Ceaslov, iar el a ramas in pronaos. Si a stat acolo nemiscat, descult pe piatra, cu mainile in sus la rugaciune, doua ceasuri. Eu ma uitam pe furis la el, sa vad cum se roaga, dar nu intelegeam ce zice. Apoi a zis cateva catisme din Psaltire. Apoi a lasat Psaltirea si zicea catre fiecare sfant din calendar aceasta scurta rugaciune:
– Sfinte preacuvioase parinte (numele), roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii!
Pe urma a inceput sa pomeneasca pe de rost pe toti oamenii care i-au dat milostenie in ziua trecuta, fara a uita vreun nume. Pentru fiecare facea o inchinaciune si zicea aceasta rugaciune:

– Preasfanta Treime, miluieste pe cutare care m-a miluit pe mine pacatosul! Apoi si-a pus cojocul, Psaltirea si toiagul in strana si a inceput sa faca metanii cu rugaciunea lui Iisus, mai mult de un ceas. Iar cand a observat ca se lumineaza de ziua, s-a apropiat de mine si mi-a zis:
– De acum, hai sa mergem, draguta!

crestinortodox.ro

 

 
Un comentariu

Scris de pe 27 Noiembrie 2017 în RUGĂCIUNE, SFATURI

 

Puterea rugaciunii facuta noaptea

bibliaO oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].

La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.

În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.

Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.

Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.

Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?

Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.

http://www.ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Septembrie 2017 în RUGĂCIUNE

 

Pentru cei adormiti

altele_lumanareDacă am ști noi cât de mult contează pentru cel mort, un covrig dat de pomană în numele lui, o rugă înălțată la cer pentru el, un gând către el… E ca un pahar cu apă rece când îl primești la timpul potrivit, când ești însetat și lipsit de puteri. Dar… de cele mai multe ori, cei adormiți sunt uitați de cei vii de parcă au plecat în neant, nu în veșnicie. Și ce dureros trebuie să fie pentru cel mort să-și vadă rudele pe pământ că trăiesc liniștite și fericite, iar el, cine știe prin ce chinuri petrecând. Dumnezeule, este cutremurător lucrul acesta! E ca și când te-ai simți legat de mâini și de picioare, nemaiputând face nimic tu însuți pentru tine, doar ceilalți având puterea s-o facă și… n-o fac. Numai simplul gând îndreptat cu înduioșare la cel ce a plecat dintre noi, îi poate fi de folos, îi poate ușura din chinuri; să te doară durerea lui și în acest sens, să faci ceva pentru sufletul lui nenorocit și neajutorat…

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ELENA J., RUGĂCIUNE, Uncategorized

 

Sa-i pomenim pe cei adormiti la slujbe

Lacrimile și întristările nu dau nici un folos morților, nici nu pot să-i întoarcă din viața cea veșnică, nici să-i scoată din gropi. Pentru aceasta au dat lege dumnezeieștii apostoli, să nu ne pierdem mintea plângând pe morți, ci să-i pomenim la înfricoșatele taine și să facem milostenie în numele lor. Firea este aducătoare de lacrimi, dar credința oprește izvoarele lacrimilor. Nu a murit fratele nostru, ci doarme. Moartea cea adevărată este moartea sufletului. Se închide mormântul pentru trupul lui, dar se deschide cerul pentru sufletul lui.

Pr. Arsenie Papacioc, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 August 2017 în RUGĂCIUNE