RSS

Arhive pe categorii: RUGĂCIUNE

Psalm in miez de noapte

69470030_713802082397591_7829792579666313216_n

Doamne, Tu Care poți totul şi din uscat verde faci,
Din prăpastie mă scoală şi-n speranță să mă-mbraci.
Tu Care-nviezi din moarte sufletul cel amorțit,
Nu lăsa a mea nădejde s-ajungă la asfințit.
Tu cunoşti a mea durere ce mă roade ‘ncet, ‘ncet,
Până când mă laşi, Stăpâne, să tot strig, să tot aştept?…
Psalm înalț eu din adâncul nesfârşit ce m-a cuprins,
Să-mi alini cumplitul zbucium şi oftatul meu nestins.
Dă-mi un semn, mă miluieşte când Te chem în nopți târzii,
Şterge-mi lacrima amară pe care doar Tu mi-o ştii.
Eu cunosc că Tu vrei, Doamne, să mă faci mai strălucit,
Vreau să lupt să iau cununa, însă, Doamne, am obosit…

ELENA J.

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 august 2019 în ELENA J., RUGĂCIUNE

 

Rugaciunea din miezul noptii

Parintele-Paisie-olaru

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucută. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică. Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul – neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi…

Mai mult, canonul e benevol: „Tatăl nostru” fără număr, „Doamne Iisuse” fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au gresit ceva cu gândul.

Să faci în fiecare zi câte metanii poti către Maica Domnului – cel putin 12 metanii – si la fiecare metanie să spui asa, ca baba: „Maica Domnului, nu mă lăsa… nu mă lăsa, Măicuta Domnului”. Să n-o uiti pe Maica Domnului, tată, să n-o uiti, că tare-i bună Măicuta Domnului. Asa, tătucută, să nu lasi rugăciunea… Mai fă o metanie, mai citeste un psalm, mai spune un „Doamne Iisuse”… Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămasă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie si săpun si altceva mai tare care să o curete…

Si dacă spui de 100 de ori „Doamne Iisuse”, măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul… D’apoi când vorbesti cu Dumnezeu! Asa îmi spunea si mie părintele Daniel, săracu’: „Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie”…

Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ti fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui „Doamne Iisuse”. Să te obisnuiesti să spui tot timpul rugăciunea asta, iar pentru fiecare Acatist sau Paraclis necitit într-o zi să faci câte 24 de metanii – măcar atât… Acum, la miezul noptii, aici la Sihla (si la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune „Împărate ceresc”, „Tatăl nostru” si ce mai stii tu, fă 24 de metanii – si ai stat la toată privegherea…

Părintele Paisie Olaru, ganduridinierusalim.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 iulie 2019 în RUGĂCIUNE, SFATURI

 

Pustnicii care tin lumea cu rugaciunea lor neincetata

Untitled

Intre anii 1977-1978, dikaios-ul (termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru a desemna ajutorul stareţului unei mănăstiri) Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban.

Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de dikaios, a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului. În următoarea zi, după Sfânta Liturghie, a putut, cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia, să relateze următoarea întâmplare minunată:

În locul numit Vavila, mai jos de vârful muntelui, unde începe o pantă mare, s-a oprit pentru a se odihni un moment. În timp ce căuta un loc de odihnă, deodată a văzut în faţă o casă din care au ieşit doi bătrâni pustnici. De îndată ce l-au văzut, l-au întâmpinat cu dragoste şi i-au dat smochine proaspete, care aveau o aromă de nedescris, şi apă rece. Oboseala i-a dispărut complet.

El a mai văzut alţi zece călugări cuvioşi în casă, fiecare dintre ei sprijinindu-se într-o cârjă (este vorba despre aşa numitul lemn al lenei, pe care se sprijină asceţii ce stau în picioare la rugăciunea de noapte) şi rugându-se cu şiragul de metanii. Ei au răspuns întrebărilor lui, spunându-i că locuiau acolo de foarte mult timp şi că nu făceau nimic altceva decât să se roage pentru lumea întreagă. Toate aceste lucruri şi altele i-au adus pelerinului uimire şi admiraţie. El a spus că toţi erau de aceeaşi vârstă.

Când dikaios-ul şi ceilalţi au auzit, au fost surprinşi şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale prin sfinţii Săi.

Arhimandritul Ioannikios, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 iulie 2019 în RUGĂCIUNE

 

Rugaciunea mintii si rezultatele ei

discernamant.jpg

Părinţii văzători de Dumnezeu cunosc din experiență că omul are două sisteme de „memorie”. Una este „memoria” localizată în celule, fiind legată de sistemul neurologic al organismului uman, iar cealaltă este „memoria duhovnicească”, fiind legată de pomenirea lui Dumnezeu şi lucrând în suflet-inimă. Acum au găsit ADN-ul în inima celulei, și acesta este sistemul de memorie al fiecărei celule. Fiecare celulă are şi un sistem de memorie. Vasăzică, ştim că există memorie în celulă. De asta și celula ştie deja ce să facă, ce gene să aprindă și pe care să le stingă ca să devină una nas, alta ochi, ş.a.m.d.

Apoi, avem memoria aflată în sistemul neurologic. Şi acesta este un sistem de memorie complet. Întregul sistem neurologic este un sistem de memorie, un sistem de comunicare între diferitele părți ale corpului şi creier. Şi creierul ăsta, s-a dovedit acum, face şi matematică, şi toate se întâmplă aici. Deci sistemul acesta neurologic, cu materia cenuşie, se află aici, sus, şi este tot un sistem de memorie. Spuneam lucrurile acestea unui aghiorit, şi-mi zice: „Ehei, ce frumos!”. Şi până să mai apuc eu să zic ceva, îmi spune: „Dar ştiu ei oare că și în inimă există o memorie, care e amintirea neîncetată a lui Dumnezeu? Că și acolo e o memorie, pomenirea lui Dumnezeu, dar care nu funcționează?”.

Vasăzică, avem celulele, care funcționează normal; materia cenuşie, raţiunea, care funcționează normal; adaptarea omului la mediu, care funcționează bine; nutriţia omului, care funcționează mai mult sau mai puţin bine, în funcție de ce mănâncă omul, dacă mănâncă prostii sau mâncare sănătoasă; și totuși, există încă ceva, care nu funcționează, dar există. Nu funcționează. Deci, lucrul acesta care există și nu funcționează este nu doar o chestiune teologică, ci și biologică, chimică, psihologică, psihiatrică. Din motivul acesta cred, de aceea sunt şi ortodox.

Acest sistem duhovnicesc de memorie este cunoscut din experienţă, prin Rugăciunea minţii (noetică) şi rezultatele ei. Cine suferă de depresie se vindecă prin refacerea legăturii chimice în sinapsele din creier. Dar, în paralel, prin lucrarea Duhului Sfânt se săvârșește și tămăduirea sufletului, care se extinde şi asupra trupului. Astfel, prin Rugăciunea minţii, în inimă se întâmplă anumite fenomene, în afară de dragoste, anume că la acest om nu mai există frică. Rămâne netulburat într-o asemenea măsură, încât poate să treacă şi prin cele mai cumplite chinuri şi să nu se lepede de Hristos. Lucrul acesta se vede şi în bolile trupeşti şi sufleteşti. Afecțiunile omului cele mai grave nu sunt cele trupeşti, pe care le vindecăm când ne ducem la doctor şi luăm hapuri, aspirină etc. Nu astea sunt afecțiunile grave ale omului. Cele mai grave afecțiuni ale omului sunt cele care țin de personalitatea sa, care, la urma urmei, îl fac pe om să ducă și războaie, să ucidă și oameni, și să fure, și să mintă.

IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis

 
3 comentarii

Scris de pe 20 aprilie 2019 în IISUS, RUGĂCIUNE

 

Crestinismul si Yoga

51497689_382394042589927_6447336099932012544_n

In crestinism urmarim Intruparea lui Hristos in inimile noastre, asa cum El S-a intrupat de la Duhul Sfant in Fecioara Maria. NU PRIN EFORTUL NOSTRU, CI PRIN HAR – care este a-energetic. Hristos sta la inima fiecaruia si bate. Noi trebuie doar sa Ii deschidem.

In Yoga, prin tot felul de tehnici, constientizari, meditatii etc, se cauta PRIN EFORT PERSONAL contopirea cu „constiinta universala”. De fapt, tot ce se descopera sunt energii de creatie ale corpului.

In imaginea de mai sus vedeti chakrele si ce zeitati sau „entitati” le patroneaza. Daca dupa ce vedeti aceste zeitati mai puteti sa spuneti ca Yoga este compatibila cu crestinismul inseamna ca am inebunit de tot. Va atrag atentia ca orice asana (postura de practica yoga) activeaza o chakra si deci reprezinta o inchinare la zeitatea respectiva.

Pentru cei care inca cred ca Pr. Ghelasie era yoghin, redau un pasaj despre ce credea el cu privire la yoga. Pe mine personal m-a scapat de aceasta inselare – Yoga

„Fiule, este o mare nenorocire mistica „bolnăvicioasă” a energiilor Corpului. Nu demult am avut un caz nefericit de acest fel. Un tânăr, deja „psihopatizat” de diferitele practici oculte care circulă peste tot, a venit şi la mine să-l povăţuiesc în Practica Isihastă. Vorbea de viziuni, de mirosuri mistice, de visuri şi de ieşiri din Corp ca dedublări, de telepatii şi premoniţii, de tot felul de stări energetice în timpul aşa-zisei lui Rugăciuni. I-am spus clar că trebuie să renunţe total la acestea dacă vrea Isihasm, care are tocmai specificul de a „sări” peste toate energiile. Isihasmul creştin este Mistica directă a Sufletului a-energetic, a Duhului Cel cu totul dincolo de toate energiile. A început să se certe cu mine că sunt împotriva „darurilor mistice” (cum numea el energiile). I-am repetat că, de vrea sincer Practica Isihastă, să facă şi această modalitate strict specifică şi apoi se va convinge. Nu voia nicicum. Am auzit că peste puţin timp a înnebunit.

Aşa că, Fiule, pentru mine Neofit este cel mai indicat astăzi, când majoritatea sunt „debili mintal şi psihopatizaţi” de „hiperenergetismul” păcatelor. Majoritatea tinerilor fac desfrâu precoce, de la masturbare până la perversiuni, ce să mai vorbim de desfrâul feminin, încât doar „saltul” peste „energiile” Corpului mai poate readuce o „Spiritualizare”. Practicile oculte, ca Yoga şi altele, cultivă o şi mai mare „magie” energetică ce stimulează aparent o remediere, dar imediat face „ruptura” fatală la cei mai mulţi. Isihasmul este singura „Salvare” tocmai pentru că are specificul a-energetic, al Reîntoarcerii spre Sufletul Fiinţial. Mulţi nu înţeleg acest specific al Isihasmului şi fac, astfel, grave greşeli de „energetisme bolnăvicioase”. Icoana Mistică a lui Neofit este Taina „Locului miraculos” unde energiile se absorb într-o Suprareprezentare care pare înrudită cu energiile, dar este altceva”, unde totodată Duhul a-energetic, de asemenea poate fi Prezent, încât se face o Odihnă-Isihie reală, atât a Corpului, cât şi a Sufletului, în Acest Dincolo şi de Corp şi de Suflet – Taina Icoanei Euharistice.

Catalin Rusu – teolog

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 9 februarie 2019 în ADEVAR, DIAVOL, MANTUIRE, NEW AGE, RUGĂCIUNE

 

Rugaciunea curata sau neimprastiata

harnic

Fără rugăciune nu se poate vorbi despre o viaţă duhovnicească. Prin ea se întoarce omul către Dumnezeu, şi fără ea nu poate să facă nimic (In 15, 5); prin rugăciune cere el ajutorul lui Dumnezeu, se deschide harului şi se uneştecu El. Rugăciunea, aşa cum am văzut, este condiţia cu neputinţă de ocolit a lucrării poruncilor, a nimicirii patimilor şi a împlinirii tuturor virtuţilor, şi îndeosebi a iubirii, care duc la unirea cu Dumnezeu.

Pentru toate aceste pricini, şi în special datorită legăturii ei cu iubirea, rugăciunea apare ca cea care îl urcă pe om la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu.

Dar între ele există şi o legătură mai directă. Sfântul Maxim spune că „starea de rugăciune înfăţişează (mintea) lui Dumnezeu însuşi”, statornicind-o în El. Iar Sfântul Grigorie Palama lămureşte astfel: „Părtăşia la virtuţi, prin asemănarea (cu Dumnezeu) pe care o aduce în om, îl face capabil pe acesta să-L primească pe Dumnezeu. Iar primirea Lui se lucrează prin puterea rugăciunii”. Sfântul Părinte mai spune că rugăciunea este cheia cunoaşterii lui Dumnezeu, că ea „aduce această fericită vedere” a lui Dumnezeu. Legătura lor este atât de intimă, încât Părinţii spun că darul cunoaşterii şi al vederii lui Dumnezeu se dă numai adâncului rugăciunii desăvârşite, numită şi „rugăciunea curată”, în care, după cum arată Sfântul Isaac Sirul, „îşi află sfârşitul” toate „felurile şi chipurile rugăciunii”.

Evagrie spune chiar că rugăciunea şi cunoaşterea sunt una şi aceeaşi lucrare, îndeosebi în bine cunoscuta sa formulă: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog (teolog fiind cel ajuns la theologia, în înţelesul vechi al cuvântului, adică la contemplarea lui Dumnezeu). Sfântul Isaac Sirul arată că, în orice caz, harul acestei cunoştinţe, dobândită prin Duhul Sfânt, „se dă celor vrednici în vremea rugăciunii şi îşi ia prilejul din rugăciune. Această slăvită stare nu are alt timp de sălăşluire, ci timpul acesta, după mărturia Părinţilor. De aceea e numită cu numele de rugăciune, pentru că mintea e condusă din rugăciune spre acea fericire şi pentru că rugăciunea e pricina ei, şi în alte timpuri nu are loc, cum arată scrierile Părinţilor”.

De aceea, ei socotesc că întreaga nevoinţă ascetică trebuie să tindă spre dobândirea ei, căci ea este un dar şi o harismă.Prin rugăciune, mai ales, ajunge omul la nepătimire şi la bogăţia virtuţilor, iar nepătimirea şi virtuţile – îndeosebi iubirea-, odată sălăşluite în fiinţa omului, îl duc la rugăciunea curată.

Intr-adevăr, rugăciunea curată se defineşte mai întâi de toate ca rugăciunea omului curăţit de patimi şi de orice reprezentare (imagine sau gând) rea şi necurată. Aceasta este rugăciunea despre care vorbeşte Apostolul, atunci când îndeamnă să se roage omul ,,în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie” şi fără răutate (1 Tim. 2, 8).

Curăţirea de patimi se realizează prin asceză, iar cea a gândurilor, îndeosebi prin „războiul nevăzut”, cel lăuntric, în care trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, au un rol esenţial, care este „paza inimii”. Astfel, curăţia inimii apare ca cea dintâi şi nelipsită condiţie a ajungerii la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu, care este marginea doririlor. Acest lucru îl spune Sfântul Filotei Sinaitul, scriind: „N-am primit porunca de a ne curăţi inima pentru altceva, ci numai pentru ca, după ieşirea norilor răutăţii din văzduhul inimii şi după risipirea lor prin necontenita atenţie, să putem vedea, ca într-un văzduh senin, Soarele dreptăţii, pe lisus (,..)”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul arata, în acelaşi sens, că trezvia, care „izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe, şi de fapte rele”, dacă „este urmărită cu râvnă (…) dăruieşte apoi cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu Cel necuprins, atât cât e cu putinţă, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse”.

Totuşi, această condiţie primordială nu este de ajuns; curăţia inimii ferită de gânduri pătimaşe nu împiedică risipirea minţii în „gândurile simple”, adică în gândurile lipsite de patimă. După cum arată Evagrie, „cel ce a atins nepătimirea încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci poate să urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit de înţelesurile lor, şi să fie departe de Dumnezeu”.

O dată izbăvit de patimi, curăţit şi ferit de gânduri şi închipuiri rele, pentru a se uni cu Dumnezeu în rugăciune curată, îi mai rămâne omului – şi aici avem celălalt înţeles al acestei numiri – să se ferească chiar şi de gândurile simple, făcându-şi mintea goală, cum spun Părinţii, de orice reprezentare, oricare ar fi ea, chip sau cugetare, fie ele nici bune, nici rele, fie chiar bune.

Astfel, Sfântul Grigore Sinaitul sfătuieşte să nu se primească în suflet la vremea rugăciunii, nici ,,din cele supuse simţurilor, nici din cele gândite cu mintea”; „chiar dacă ţi se arată înţelesuri bune de ale lucrurilor, nu le băga în seamă”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul îndeamnă tot aşa: „La seama să nu ai niciodată în inima ta nici un gând, nici neraţional, nici raţional”, şi: „cel ce se luptă înlăuntru… să-şi facă inima pururea fără nici un gând, chiar bun dacă ar părea”. „Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vieţii, la fel şi mintea, murind când ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de toate cugetările lumii”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Evagrie dă acelaşi sfat: „Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii surdă şi mută, şi te vei putea ruga”. Trebuie eliminate chiar reprezentările sensibile sau inteligibile proprii contemplării naturale.

Cu privire la aceasta, Evagrie spune: „Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucrurilor, încă n-a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în contemplaţia lucrurilor, şi să cugete la înţelesurile lor, care, deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minţii forma şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu”. Intr-un cuvânt, „rugăciunea este lepădarea gândurilor, golirea minţii de toate înţelesurile. Numai celui care se roagă astfel, Dumnezeu i se face cunoscut, căci în „vederea lui Dumnezeu nu se cunoaşte ceva care să întipărească vreo formă în minte”, spune Evagrie, amintind că Dumnezeu este dincolo de orice chip. Luminarea străluceşte minţii curate, care s-a eliberat de orice reprezentare şi de orice formă”, spune şi Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Părinte stăruie în a afirma, pe linia întregii Tradiţii, că Dumnezeu este absolut transcendent faţă de orice făptură şi cu neputinţă de cunoscut prin facultăţile de cunoaştere omeneşti.

Sfântul Nicodim Aghioritul recomandă, pe această linie, deplina luare-aminte în rugăciune, pentru ca ea să rămână „fără chipuri, sau forme, să nu-şi nălucească şi să nu gândească nimic, fie sensibil, fie inteligibil, din afară, sau dinlăuntru, chiar dacă este ceva bun. Căci Dumnezeu este în afară de toate cele simţite şi de cele gândite, şi mai presus de ele; mintea, deci, care vrea să se unească cu Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iasă din simţuri şi din cugete şi sa treacă dincolo de ele pentru a dobândi unirea cea dumnezeiască”. Este de la sine înţeles că se cuvine eliminată chiar şi reprezentarea realităţilor duhovniceşti, îndeosebi pentru a îndepărta primejdia amăgirii care-l pândeşte pe nevoitor.

De aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă aşa: „Dacă voim deci să aflăm şi să cunoaştem adevărul fără amăgire, să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fără chip şi fără formă şi să nu oglindim în noi, prin nălucire, nici o formă şi nici un chip socotite sfinte, nici să privim lumini – căci amăgirea obişnuieşte mai ales la început să înşele mintea celor necercaţi cu asemenea năluciri mincinoase”; şi încă: „Dacă te linişteşti bine, aşteptând să fii cu Dumnezeu, să nu primeşti niciodată orice ai vedea cu simţurile sau cu mintea, sau în afară, sau înăuntru, fie chiar chipul lui Hristos, sau al vreunui înger, zice-se, sau al vreunui sfânt, sau să-ţi năluceşti, sau să întipăreşti vreo lumină în mintea ta”. Intr-adevăr, la vremea rugăciunii se pot ivi unele forme străine ciudate, care sunt iscate de diavoli, sau felurite apariţii luminoase, de altă natură decât lumina necreată a harului în care Se descoperă Dumnezeu, şi de care cel ce se roagă poate fi înşelat, „apucând – cum zice Evagrie – fum în loc de lumină”. Indepărtarea oricărei forme, reţinerea de la orice reprezentare, de orice natură ar fi ea, constituie cea mai bună pază împotriva unor astfel de amăgiri.

Acesta este un al doilea rost al trezviei: deplina „lepădare a gândurilor”, golirea de orice reprezentare, şi la el se referă Sfântul Apostol Petru atunci când învaţă: „privegheaţi în rugăciuni” (1 Pt. 4, 7). Trezvia este aici, pe de o parte, „paza simţurilor”, ferind de orice senzaţie, care duce apoi la reprezentări „materiale şi deşarte”, prin care mintea este „furată” şi care, chiar dacă nu sunt pătimaşe, îl ţin totuşi pe om alipit de lume şi-l împiedică să fie îndreptat cu totul spre Dumnezeu; iar, pe de altă parte, ea este „paza minţii”, eliminând orice închipuire, orice amintire, orice concept, orice cugetare, de orice natură. Paza minţii se face la fel ca paza inimii, despre care am vorbit anterior, adică îndepărtând orice reprezentare de la cea dintâi apariţie a ei, nelăsând-o să adaste şi să se dezvolte. Pe această treaptă, „convorbirea” cu gândurile este cu totul exclusă. Cât priveşte paza simţurilor, ea nu se poate realiza decât prin însingurare, în loc liniştit şi neluminat, aşa cum am arătat atunci când am vorbit despre rugăciunea lui Iisus.

Acest al doilea aspect al rostului trezviei îl completează pe cel dintâi, dar el în sine nu este de ajuns, primul fiind întotdeauna absolut necesar. Căci omul poate ajunge la golirea minţii de orice reprezentare, printr-o tehnică pur mentală, lucru uşor de împlinit chiar de cei începători, după cum arată Sfântul Grigorie Palama. Dar ea singură nu este de nici un folos şi nu duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi nici la unirea cu El. La aceste lucruri înalte ajunge, prin harul lui Dumnezeu, numai dacă mai înainte a fost curăţită inima şi „toate puterile sufletului şi ale trupului”. Sfântul Grigorie Palama arată că, într-adevăr, „lucrarea minţii poate fi uşor pusă în rânduială şi curăţită” dacă se înlătură orice cugetare, dar „puterea care naşte lucrarea ei nu este curată decât atunci când sunt curate toate celelalte puteri. Căci firea sufletului are multe puteri, iar dacă e ceva rău într-un din ele, se întinează tot sufletul, pentru că toate lucrează şi comunică într-o deplină unitate. Deoarece fiecare dintre puterile sufletului are o lucrare a sa proprie, printr-o stăruinţă anume se poate ca, pentru un timp, o anumită lucrare să fie curăţită; dar puterea în sine nu poate fi curăţită, căci, comunicând cu celelalte (care n-au fost încă curăţite), ea este mai degrabă necurată”.

Altfel spus, atunci când mintea este curăţită de orice reprezentare, dacă celelalte facultăţi ale sufletului nu sunt şi ele curate de patimi, necurăţia lor se întinde la întreg sufletul, acesta aflându-se întinat de patimile lor. Or, după cum arată Sfântul Grigorie Palama, „mintea împătimită nu poate nădăjdui la unirea dumnezeiască. Câtă vreme mintea se roagă într-o asemenea stare, ea nu poate primi mila dumnezeiască”. Altfel spus, pentru unirea cu Dumnezeu o condiţie de nelipsit este nepătimirea, care vine, aşa cum am văzut, din împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi din vieţuirea îmbunătăţită, fără de care, după cum spune, de asemenea, Sfântul Grigorie Palama, omul nu-l poate primi pe Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog arată limpede că sporirea omului se facă numai respectând această ordine, urcând treaptă cu treaptă scara dumnezeiescului urcuş, punând mai întâi temeliile zidirii duhovniceşti, iar apoi acoperişul, care, oricât de bine întocmit, se prăbuşeşte dacă temelia n-a fost bine pusă.

Îndepărtând din inimă şi din minte toate cugetele, trezvia îi aduce omului pacea şi liniştea (în înţelesul cel mai înalt al cuvântului) gândurilor şi a tuturor puterilor sufletului, pe care Părinţii o numesc „isihie”, în adâncul căreia omul primeşte cunoaşterea.

Intr-adevăr, cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu este dincolo de modurile de cunoaştere omenească; ea constă dintr-o vedere mai presus de simţuri şi dintr-o cunoaştere mai presus de orice înţelegere, pe care o lucrează Sfântul Duh, folosindu-se de facultăţile omului, transfigurate prin har şi conformate pentru lucrarea Lui prin ele. Pentru aceasta omul trebuie să respingă orice senzaţie şi să renunţe la toate modalităţile de înţelegere proprii, oricare ar fi ele. Sfinţii, scrie Sfântul Grigorie Palama, „depăşind prin rugăciune stăruitoare şi nematerială orice cunoştinţă, se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, în acelaşi sens: „Harul rugăciunii uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, vorbind cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască”. Iar Sfântul Isaac Sirul spune încă şi mai limpede: „Când prin lucrarea Duhului sufletul e mişcat spre cele dumnezeieşti, ne sunt de prisos simţurile şi lucrările prin ele. Tot aşa puterile sufletului sunt de prisos lucrării duhovniceşti atunci când sufletul se face asemenea Dumnezeirii prin unirea neînţeleasă şi se luminează de raza luminii celei înalte în mişcările lui”.

La rândul său, Sfântul Isihie Sinaitul arată rostul trezviei, care-l duce pe om, în rugăciune, la vederea luminii dumnezeieşti: „Paza minţii poate fi numită în chip cuvenit şi pe dreptate născătoare de lumină, născătoare de fulger, amncătoare de lumină şi purtătoare de foc. (…) De aceea această virtute trebuie numită cu numele cinstite de mai înainte, pentru luminile strălucitoare ce se nasc din ea (…) cei care se îndrăgostesc de ea (…) pot contempla şi teologhisi cele tainice. Iar făcându-se văzători, înoată în această lumină preacurată şi nesfârşită, se pătrund de ea cu pătrunderi negrăite şi locuiesc împreună cu ea, fiindcă au „gustat şi au văzut că bun este Domnul”. Sfântul Filotei Sinaitul arată şi el puterea pe care o au trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, de a-l urca pe om la înălţimea vederii: „Luarea-aminte şi rugăciunea, întovărăşite în fiecare zi, se mişcă asemenea căruţei de foc a lui llie, făcând uşor şi ducând pe cel ce se împărtăşeşte de ele în înălţimea cerului (…) Cel ce a dobândit trezvia sau se străduieşte să o dobândească s-a făcut… cer gândit (inteligibil) cu soare, lună şi stele, şi încăpere a lui Dumnezeu Cel necuprins, în temeiul vederii şi al urcuşului tainic’’.

Cu adevărat, omul nu poate experia cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu decât urmând rând pe rând cele pe care le-am amintit, şi îndeosebi printr-o desăvârşită trezvie şi luare-aminte. Dar nimeni nu trebuie să creadă că lor le urmează de la sine această cunoaştere, ca rezultat al aplicării unei tehnici. Ea este întotdeauna un dar pe care Dumnezeu îl face celui ce s-a făcut vrednic să-l primească, prin sfintele nevoinţe duhovniceşti. Sfântul Isihie Sinaitul spune limpede: „Lumina fericită a Dumnezeirii va lumina mintea atunci când aceasta se va odihni de toate şi va părăsi orice formă ce vine din acestea (gânduri şi închipuiri ale lucrurilor sensibile). Căci strălucirea aceasta se arată minţii curate”. Invăţând, în altă parte, că virtutea atenţiei „înmulţeşte tot binele în inimă”, ducându-l pe om „să vadă limpede cu mintea pe Hristos…, împreună cu Părintele Său Cel de o fiinţă, şi cu Duhul Sfânt, Cel vrednic de închinare”. Sfântul Isihie Sinaitul adaugă: „mai bine zis, Domnul lisus Hristos fără de Care nu putem face nimic îţi va da acestea”. Mai mult, Părinţii spun că nu se ştie dinainte ceasul în care se dă harul vederii lui Dumnezeu, încredinţând astfel, o dată mai mult, că ea este dar al Lui. Sfântul Grigorie Sinaitul aminteşte acest cuvânt al Sfântului Isaac Sirul: „Cele ale lui Dumnezeu vin de la sine, fără să ştii tu vremea”.

Dar rostul trezviei şi al atenţiei nu este numai de a goli mintea de gânduri, ci, legat de aceasta, şi de a înlesni adunarea puterii de cugetare într-un singur gând, cel al rugăciunii, omul ajungând astfel la o rugăciune curată de orice gând străin de Dumnezeu; pentru aceasta rugăciunea curată este numită de Părinţi „rugăciune neîmprăştiată”. Astfel, Sfântul Isaac Sirul, arătând că multe sunt chipurile rugăciunii, scrie că numai aceasta este curată; şi le putem deosebi ştiind că „lipsa de curăţie a rugăciunii este acesta: când, în clipa în care mintea se (roagă) se amestecă în ea vreun gând străin sau vreo abatere spre altceva, atunci rugăciunea nu este curată”.

Jean-Claude Larchet

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 septembrie 2018 în IISUS, RUGĂCIUNE

 

Cum sa ne rugam

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 septembrie 2018 în RUGĂCIUNE