RSS

Arhive pe categorii: RUGĂCIUNE

Puterea rugaciunii facuta noaptea

bibliaO oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].

La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.

În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.

Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.

Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.

Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?

Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.

http://www.ganduridinierusalim.com

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Septembrie 2017 în RUGĂCIUNE

 

Pentru cei adormiti

altele_lumanareDacă am ști noi cât de mult contează pentru cel mort, un covrig dat de pomană în numele lui, o rugă înălțată la cer pentru el, un gând către el… E ca un pahar cu apă rece când îl primești la timpul potrivit, când ești însetat și lipsit de puteri. Dar… de cele mai multe ori, cei adormiți sunt uitați de cei vii de parcă au plecat în neant, nu în veșnicie. Și ce dureros trebuie să fie pentru cel mort să-și vadă rudele pe pământ că trăiesc liniștite și fericite, iar el, cine știe prin ce chinuri petrecând. Dumnezeule, este cutremurător lucrul acesta! E ca și când te-ai simți legat de mâini și de picioare, nemaiputând face nimic tu însuți pentru tine, doar ceilalți având puterea s-o facă și… n-o fac. Numai simplul gând îndreptat cu înduioșare la cel ce a plecat dintre noi, îi poate fi de folos, îi poate ușura din chinuri; să te doară durerea lui și în acest sens, să faci ceva pentru sufletul lui nenorocit și neajutorat…

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ELENA J., RUGĂCIUNE, Uncategorized

 

Sa-i pomenim pe cei adormiti la slujbe

Lacrimile și întristările nu dau nici un folos morților, nici nu pot să-i întoarcă din viața cea veșnică, nici să-i scoată din gropi. Pentru aceasta au dat lege dumnezeieștii apostoli, să nu ne pierdem mintea plângând pe morți, ci să-i pomenim la înfricoșatele taine și să facem milostenie în numele lor. Firea este aducătoare de lacrimi, dar credința oprește izvoarele lacrimilor. Nu a murit fratele nostru, ci doarme. Moartea cea adevărată este moartea sufletului. Se închide mormântul pentru trupul lui, dar se deschide cerul pentru sufletul lui.

Pr. Arsenie Papacioc, ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 August 2017 în RUGĂCIUNE

 

Unde esti Tu, Lumina mea?

Domnul ne insuflă gândul să ne rugăm pentru oameni şi tot El ne dă puterea pentru această rugăciune şi răsplă­teşte sufletului pentru aceasta. Aşa e mila Domnului faţă de noi. În copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lu­mea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. Imi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii. Dar de când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufle­tul meu şi nu mai vreau să privesc la această lume, căci sufletul meu este neîncetat atras spre acea lume în care trăieşte Domnul. Ca o pasăre în colivie aşa se chinuie su­fletul meu pe pământ. Aşa cum pasărea doreşte să zboare din colivia ei strâmtă spre tufişurile dese, aşa este aprins şi sufletul meu de dorinţa de a vedea din nou pe Domnul, căci El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El şi strigă:

Unde eşti Tu, Lumina mea? Vezi că Te caut cu lacrimi. Dacă nu mi Te-ai fi arătat, n-aş fi putut să Te caut astfel. Dar Tu însuţi m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi mi-ai dat să cunosc iubirea Ta. Tu mi-ai dat să văd că iubirea Ta pen­tru noi Te-a dus pe cruce şi că ai murit pentru noi în chi­nuri. Tu mi-ai dat să cunosc că iubirea Ta Te-a pogorât din cer pe pământ şi până la iad, ca noi să vedem slava Ta.

Tu Te-ai îndurat de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta şi acum sufletul meu e atras de Tine, Doamne, şi în nimic nu-şi găseşte odihnă, nici ziua nici noaptea, şi plânge ca un copil ce şi-a pierdut mama.

Dar şi copilul îşi uită mama, şi mama îşi uită copilul când Te văd pe Tine. Văzându-Te pe Tine, sufletul uită lumea întreagă. Aşa este atras sufletul meu spre Tine şi tânjeşte după Tine şi nu mai vrea să vadă frumuseţea aces­tei lumi.

Sf. Siluan Athonitul, https://siluanathonitul.wordpress.com

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 Iunie 2017 în RUGĂCIUNE

 

Apostolul porunceste sa ne rugam neincetat

În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar în Cuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde: „Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască… De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu unită cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale”.

Aici se observă o fuziune între ţelul evagrian de a deveni golit de gânduri cu accentul pus de Părinţii deşertului pe rugăciunea neîncetată. Maxim identifică obstacolul în calea unei astfel de rugăciuni; el nu este înţelegerea conceptuală în general ci „alipirea pătimaşă de cele materiale” care împiedică mintea de a fi deplin îndreptată către Dumnezeu. El îl citează pe Sfântul Pavel drept model al rugăciunii neîncetate: „Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea… «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor» (II Corinteni 4, 10-11). În astfel de dispoziţie aflându-se, Apostolul neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmplau, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei”.

Pentru Sfântul Maxim, retragerea din faţa gândurilor nu este îndeplinită doar la nivel mental, ci ca o redirecţionare completă a energiei şi afectelor sufletului. Nu se poate înfăptui în afara acţiunii viguroase şi disciplinate, nici în afară de bucuria în necazuri care a fost o marcă a vieţii Sfântului Pavel. Este important de remarcat motivul din spatele acestei bucurii. Sfântul Pavel vorbeşte despre sine ca „purtând în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”; adică, el consideră că suferinţa care este conformă cu voinţa lui Dumnezeu naşte o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos. Maxim ia această imagine drept model pentru propria înţelegere a transformării care se produce pe măsură ce energiile şi afectele sufletului sunt redirecţionate către Dumnezeu. Rugăciunea neîntreruptă, aşa cum o înţelege el, nu este o simplă experienţă personală, ci o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos şi, prin urmare, este şi o manifestare a prezenţei divine în lume. Mai târziu, Maxim se foloseşte din nou, în Cuvântul ascetic, de exemplul Sfântului Pavel şi de cel al Apostolilor:

Cei ce au crezut cu adevărat lui Hristos şi L-au sălăşluit întreg în ei prin porunci ziceau aşa: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar de trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine» (Galateni 2, 20). De aceea pătimind de dragul Lui pentru mântuirea tuturor, ca nişte următori întocmai ai Lui şi ca nişte păzitori adevăraţi ai poruncilor lui ziceau: «Ocărâţi, noi binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem» (I Corinteni 4, 12)… Prin cuvintele şi faptele lor se va arăta lucrând în ei Hristos”.

Aici, accentul este pus pe păstrarea poruncilor fiindcă astfel Hristos locuieşte în faptele celui care este ascultător. Ca şi în pasajul anterior, o astfel de locuire sau de schimb nu este doar o experienţă privată, ci un mod prin care Hristos Însuşi Se manifestă în lume.
Aceleaşi teme apar şi în Mystagogia, unde accentul este pus mai ales pe dragostea faţă de săraci:

Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate, sau la îndumnezeire (ca să zic aşa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40), iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine, şi face, ca fiind cu adevărat dumnezeu după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea (energeian) şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia”.

Acest pasaj recunoaşte un tip de schimb reciproc de identităţi între Dumnezeu şi om, unul produs de iubirea dumnezeiască pentru om şi de dragostea omenească ce o imită. A fi părtaş la dumnezeiasca energeia este aici clar o chestiune de a face ceea ce Dumnezeu face. Cu toate acestea, iniţiativa îi rămâne lui Dumnezeu, pentru că schimbul de identităţi este posibil doar fiindcă Dumnezeu ia asupra Sa mereu suferinţele omenirii. Fragmentul continuă: „Şi dacă e dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu care s-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, patimile fiecăruia… Vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc, din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu”.

Porunca dumnezeiască de a avea grijă de săraci este, de asemenea, o invitaţie de a intra în reciprocitatea acţiunii lui Dumnezeu, iubind prezenţa divină în om şi, prin urmare, fiind părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu. Cel care face astfel devine „dumnezeu prin har şi participare”.

Aşadar, unirea activităţilor divine cu cele omeneşti este pentru Maxim un mod prin care omul este îndumnezeit iar Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii. Rădăcina acestei schimbări este dragostea (agape) şi în dragoste găseşte Maxim adevărata semnificaţie a urcuşului dionisian în întuneric. În Epistola a II-a (Despre dragoste), Maxim deduce importanţa dragostei din principiul „fiecare îl cunoaşte pe cel ce este asemenea lui”. Asemenea lui Grigorie de Nyssa el întrebuinţează principiul că fiecare este cunoscut de cel asemenea lui insistând asupra faptului că pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu este nevoie de a deveni asemenea Lui. Trăsătura divină la care se gândeşte el este, în primul rând, lipsa de patimile care sfărâmă psihicul; aceasta, însă, se dobândeşte doar prin acel fel de iubire care „îmbină dispoziţia cu firea”, readucând sufletul la starea sa firească şi unificată. Mai precis aceasta este iubirea pe care Dumnezeu o arată lumii.

Căci Dumnezeu Se arată prin ceea ce este comun celor ce au această stare, configurându-Se (morfou/menoj) după ceea ce e propriu virtuţii fiecăruia prin iubirea Lui de oameni şi primind să Se numească din ea. Fiindcă lucrul cel mai desăvârşit al iubirii şi ţinta ultimă spre care tinde lucrarea ei este să le pregătească şi să le potrivească aceleaşi însuşiri şi numiri prin comunicare afectuoasă reciprocă. Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om pentru una şi aceeaşi nediferenţiată lucrare voită şi pentru una şi aceeaşi mişcare a ambilor, cum vedem la Avraam şi la sfinţi”.

De vreme ce Dumnezeu este mai presus de formă, într-un anumit sens El nu are o formă a Sa proprie. El ia formă în cel care se împărtăşeşte din iubirea Sa pentru omenire şi a cărui voinţă este unită cu a Sa. Aceasta este, de fapt, o recapitulare a Întrupării: „ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om”. Discutând aceeaşi temă în Ambigua, Maxim merge şi mai departe spunând că „Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu”.

În aceste pasaje sunt unite mişcarea mai presus de concepte a Sfântului Dionisie Areopagitul, nevoinţa ascetică împotriva patimilor şi dragostea dovedită prin fapte. Pentru Maxim sunt o unitate, astfel încât orice parte din ele dacă este separată de celelalte devine nefolositoare şi lipsită de autenticitate. Dionisie a clarificat deja faptul că a-l cunoaşte pe Dumnezeu în întunericul dincolo de concepte nu este doar o chestiune de afirmare mentală a unor anumite negaţii, ci de practică trăită. Însă el nu a lămurit natura acestei practici cu excepţia cazului în care „revenirea” descrisă în tratatele despre ierarhie reprezintă un răspuns. Pentru Maxim, ca moştenitor al veacurilor de practică monahală, adevăratul înţeles al apofatismului dionisian nu este niciodată pus la îndoială. A depăşi conceptele înseamnă a fi eliberat de ataşamentul de lucrurile pământeşti care denaturează afectele şi distrag mintea de la rugăciune. Mai precis, a fi eliberat de „afecţiunea neraţională pentru trup” pe care Maxim o identifică drept rădăcină a patimilor. Aceasta este imposibil de realizat fără o lepădare de sine exercitată constant până ce devine deprindere. Scopul unei asemenea practici nu este pur şi simplu negativ, ci restaurator; înseamnă „a îmbina deprinderea cu firea” prin restaurarea în suflet a iubirii sale cuvenite şi fireşti pentru Dumnezeu. În schimb, o astfel de iubire găseşte expresie în dragostea pentru aproapele şi, în special, pentru cei săraci – nu ca într-un umanitarism vag, ci fiindcă în ei, în săraci, poate fi găsit Dumnezeu”

David Bradshaw, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Mai 2017 în RUGĂCIUNE

 

Infernul prin care au trecut femeile-martir in inchisorile comuniste

INCHISOAREÎnchisorile comuniste din timpul lui Dej și Ceaușescu au fost adevărate acte de barbarie nu numai pentru bărbați, ci și pentru femei. Peste  două milioane de oameni, bărbați și femei, dintr-un total de 18 milioane din care era alcătuită populația țării, au trecut prin chinurile de nedescris ale iadului închisorilor comuniste.

Aproximativ zece mii de femei cu vârste cuprinse între 12—90 de ani au fost smulse din sânul familiilor, înjosite, bătute și aruncate în închisori sub diferite motive puierile. Singura lor crimă era de a-și apăra soții, tații, frații, ideile și credința în Dumnezeu. Din exces de zel, justiția comunistă le-a tratat la fel de inuman ca și pe bărbați, de multe ori chiar mai rău. În afara închisorilor mixte, au existat închisori numai pentru femei cum erau cele de la Mislea, Mărgineni, Miercurea –Ciuc, Dumbrăveni sau Aiud. Aici nu aveau voie să facă nimic, să știe nimic, decât să stea în insalubrele încăperi, fără pat sau încălzire. Mâncare primeau o dată la trei  zile, erau bătute, violate, înjosite.

Aș cita câteva nume de femei intelectuale ca pictorița Maria Brateș Pillat, Cella Delavrancea, care fusese doamna de companie a reginei, pianista de succes și un mare cronicar muzical al vremii, Alice Voinescu, Michaela Ghițescu, Marietta Sadova, scriitoare, Simina Mezincescu, muziciană, alături de alte sute de profesoare retrogradate și anchetate. Nici călugărițele nu au făcut excepție de la acest calvar. Citez numai câteva precum Sora Clara Catrina Laslau, sora Tereza sau Mater Anuntiata care au îndurat ani grei de închisoare, alături de alte femei de religie baptistă, penticostală, adventistă de ziua a șaptea, martorele lui Iehova  etc. Deportarea sau domiciliul forțat au fost alte variante ale detenției. E cazul Martei Vasiliu, aflată în vacanță la bunicii ei din Basarabia, în anul 1944, care a fost trimisă în Siberia, la vârsta de 16 ani, cu o pedeapsă de cinci ani de domiciliu forțat. În 1955 când s-a întors acasă, și-a găsit mama moartă, ea fiind marcată pe viață și bolnavă.

În aceste închisori indiferența a transformat nașterile în tragice evenimente. Lipsite de asistență medicală, deținutele nășteau cu ajutor dintre ele, rupând ombilicul fătului cu dinții. În aceste condiții ori copilul ori mama mureau. Exemplu unei deținute Coca este de notorietate. Nevoită să suporte două zile contracțiile nașterii în duba securității transferată de la o închisoare la alta, i-ai scos un copilaș de patru kg. în bucăți. (Ana-Maria Marin, Prin poarte cea strâmtă). Când nașterile decurgeau normal, copiii le erau luați de la pieptul mamelor și duși la orfelinate. Este și cazul notoriu al Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Pop, al cărei tată a fost executat la Jilava, care a reușit de abia în 1990 să-și cunoască mama.

Cele mai grele abuzuri erau abuzurile sexuale, ca modalități de represiune. Pe lângă paznicii care le batjocoreau, condamnatele politice erau lăsate pe mâna unor brute care își băteau joc de ele. În afara violului, femeile care făceau greva foamei erau hrănite cu furtunul, ca în cazul doamnei Brătianu, care pe motiv că făcea des greva foamei, „îi erau deschise maxilarele cu forța și-i turnai lături pe gât. Gura îi era o rană”. Îmbătrânite prematur, cu părul albit, și cu privirile rătăcite de spaimă și nesiguranța dobândită în anii de detenție, erau marcate de terorile suportate, cât și de pierderea celor dragi. Boli precum icterul, tuberculoza, ulcerul, pelagra, scorbutul, cancerul, depersonalizarea erau doar câteva din ele.

Acestor suflete-martir le aducem un pios omagiu, întrebându-ne precum Cioran: „Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și răsar ca aștrii pe alte cercuri”. Dar puteau să fie sori care ne-ar fi luminat văzduhul.

Ion Ionescu-Bucovu, foaienationala.ro

 
3 comentarii

Scris de pe 23 Mai 2017 în RUGĂCIUNE

 

Puterea pocaintei si a lacrimilor

Ne povestea părintele nostru (este vorba de Părintele Efrem, fost stareţ «egumen» la Mănăstirea Filoteu, în prezent Egumen al Mănăstirii Sfântului Antonie cel Mare în pustiul Arizonei, şi duhovnic a peste 12 mănăstiri din Statele Unite ale Americii), că un om ajunsese până la vârsta de optzeci de ani şi trăia undeva în Detroit, extrem de bogat în cele lumeşti, dar nespovedit de-a lungul vieţii sale, cu multe păcate grele. Făcuse el şi unele milostenii, dar acestea din nesfârşitele lui bogăţii. Părintele nostru s-a dus la el acasă şi a văzut covoare şi tapiserii persane, lucrate de mână, de simţeai că te afunzi în ele, atât de moi şi de înalte erau, zece – cinsprezece centimetri. Părintele i-a vorbit şi a fost profund mişcat, s-a sfâşiat pur şi simplu sufleteşte din pricina remuşcărilor şi s-a spovedit. Ne zicea părintele: „Mă miram, din ce motiv acest om dur, cu inimă de piatră, şi care nu plânsese vreodată în viaţa sa, acum a plâns neîncetat, mai mult de două ore fără întrerupere. Bătrânul acesta, care acum se mărturisea, îngenunchiat, plângea încontinuu, încontinuu, încontinuu… Ce nu a scos la spovedanie din inima sa, ce nu a spus, ce nu făcuse…” I-a citit Părintele rugăciunea de iertare şi după ce şi-a plinit responsabilităţile la mănăstire, s-a retras la chilie. În ziua următoare a fost înştiinţat că bătrânul acela a murit pe neaşteptate. I-a adunat Părintele stareţ pe fraţi şi le-a zis: „Părinţi şi fraţi, vreau să vă vorbesc despre o mare taină. În mărturisirea acelui bătrân se ascunde o mare taină. Acesta ajunsese la o vârstă înaintată şi din punct de vedere clinic era sănătos. Niciodată nu fusese bolnav, nimic nu avusese vreodată. Toate acestea, dovedite medical. Nici măcar aspirine nu luase în viaţa sa. Bineînţeles făcuse ceea ce făcuse, şi Dumnezeu cunoştea acest lucru, dar vedeţi că l-a ţinut până în ceasul al doisprezecelea.”

În final s-a mântuit bătrânul, pentru că din moment ce Dumnezeu cunoştea că nu mai avea de trăit mai mult decât atât, timp de două ore a plâns necontenit. Plâns, plâns şi iar plâns, nu glumă. A spus clar, curat toate câte a făcut, i s-a citit rugăciunea de iertare, nu s-a împărtăşit. Probabil îi dăduse părintele un canon, când urma să se împărtăşească, dar problema nu este să te împărtăşeşti, problema, adică ţelul, este să te mântuieşti. Împărtăşirea omului cu Hristos se face în scopul de a fi în comuniune permanentă cu El. Să fii în comuniune cu Duhul Sfânt, să vină harul lăuntric, harul cel curăţitor, căci nu rânduim noi cât vom trăi aici pe pământ. Asta-i treaba Domnului. Dacă eu voi trăit mult sau puţin asta nu mă preocupă, nu eu hotărăsc acest lucru. Să îl rânduiască Hristos! Eu sunt însă în măsură să valorific vremea mea, timpul meu prezent, pentru a dobândi prezentul cel nesfârşit, adică, Împărăţia Cerurilor, iar aceasta prin rugăciunea neîncetată „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Mai 2017 în RUGĂCIUNE