RSS

Arhive pe categorii: RUGĂCIUNE

Rugaciunea curata sau neimprastiata

harnic

Fără rugăciune nu se poate vorbi despre o viaţă duhovnicească. Prin ea se întoarce omul către Dumnezeu, şi fără ea nu poate să facă nimic (In 15, 5); prin rugăciune cere el ajutorul lui Dumnezeu, se deschide harului şi se uneştecu El. Rugăciunea, aşa cum am văzut, este condiţia cu neputinţă de ocolit a lucrării poruncilor, a nimicirii patimilor şi a împlinirii tuturor virtuţilor, şi îndeosebi a iubirii, care duc la unirea cu Dumnezeu.

Pentru toate aceste pricini, şi în special datorită legăturii ei cu iubirea, rugăciunea apare ca cea care îl urcă pe om la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu.

Dar între ele există şi o legătură mai directă. Sfântul Maxim spune că „starea de rugăciune înfăţişează (mintea) lui Dumnezeu însuşi”, statornicind-o în El. Iar Sfântul Grigorie Palama lămureşte astfel: „Părtăşia la virtuţi, prin asemănarea (cu Dumnezeu) pe care o aduce în om, îl face capabil pe acesta să-L primească pe Dumnezeu. Iar primirea Lui se lucrează prin puterea rugăciunii”. Sfântul Părinte mai spune că rugăciunea este cheia cunoaşterii lui Dumnezeu, că ea „aduce această fericită vedere” a lui Dumnezeu. Legătura lor este atât de intimă, încât Părinţii spun că darul cunoaşterii şi al vederii lui Dumnezeu se dă numai adâncului rugăciunii desăvârşite, numită şi „rugăciunea curată”, în care, după cum arată Sfântul Isaac Sirul, „îşi află sfârşitul” toate „felurile şi chipurile rugăciunii”.

Evagrie spune chiar că rugăciunea şi cunoaşterea sunt una şi aceeaşi lucrare, îndeosebi în bine cunoscuta sa formulă: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog (teolog fiind cel ajuns la theologia, în înţelesul vechi al cuvântului, adică la contemplarea lui Dumnezeu). Sfântul Isaac Sirul arată că, în orice caz, harul acestei cunoştinţe, dobândită prin Duhul Sfânt, „se dă celor vrednici în vremea rugăciunii şi îşi ia prilejul din rugăciune. Această slăvită stare nu are alt timp de sălăşluire, ci timpul acesta, după mărturia Părinţilor. De aceea e numită cu numele de rugăciune, pentru că mintea e condusă din rugăciune spre acea fericire şi pentru că rugăciunea e pricina ei, şi în alte timpuri nu are loc, cum arată scrierile Părinţilor”.

De aceea, ei socotesc că întreaga nevoinţă ascetică trebuie să tindă spre dobândirea ei, căci ea este un dar şi o harismă.Prin rugăciune, mai ales, ajunge omul la nepătimire şi la bogăţia virtuţilor, iar nepătimirea şi virtuţile – îndeosebi iubirea-, odată sălăşluite în fiinţa omului, îl duc la rugăciunea curată.

Intr-adevăr, rugăciunea curată se defineşte mai întâi de toate ca rugăciunea omului curăţit de patimi şi de orice reprezentare (imagine sau gând) rea şi necurată. Aceasta este rugăciunea despre care vorbeşte Apostolul, atunci când îndeamnă să se roage omul ,,în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie” şi fără răutate (1 Tim. 2, 8).

Curăţirea de patimi se realizează prin asceză, iar cea a gândurilor, îndeosebi prin „războiul nevăzut”, cel lăuntric, în care trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, au un rol esenţial, care este „paza inimii”. Astfel, curăţia inimii apare ca cea dintâi şi nelipsită condiţie a ajungerii la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu, care este marginea doririlor. Acest lucru îl spune Sfântul Filotei Sinaitul, scriind: „N-am primit porunca de a ne curăţi inima pentru altceva, ci numai pentru ca, după ieşirea norilor răutăţii din văzduhul inimii şi după risipirea lor prin necontenita atenţie, să putem vedea, ca într-un văzduh senin, Soarele dreptăţii, pe lisus (,..)”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul arata, în acelaşi sens, că trezvia, care „izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe, şi de fapte rele”, dacă „este urmărită cu râvnă (…) dăruieşte apoi cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu Cel necuprins, atât cât e cu putinţă, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse”.

Totuşi, această condiţie primordială nu este de ajuns; curăţia inimii ferită de gânduri pătimaşe nu împiedică risipirea minţii în „gândurile simple”, adică în gândurile lipsite de patimă. După cum arată Evagrie, „cel ce a atins nepătimirea încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci poate să urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit de înţelesurile lor, şi să fie departe de Dumnezeu”.

O dată izbăvit de patimi, curăţit şi ferit de gânduri şi închipuiri rele, pentru a se uni cu Dumnezeu în rugăciune curată, îi mai rămâne omului – şi aici avem celălalt înţeles al acestei numiri – să se ferească chiar şi de gândurile simple, făcându-şi mintea goală, cum spun Părinţii, de orice reprezentare, oricare ar fi ea, chip sau cugetare, fie ele nici bune, nici rele, fie chiar bune.

Astfel, Sfântul Grigore Sinaitul sfătuieşte să nu se primească în suflet la vremea rugăciunii, nici ,,din cele supuse simţurilor, nici din cele gândite cu mintea”; „chiar dacă ţi se arată înţelesuri bune de ale lucrurilor, nu le băga în seamă”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul îndeamnă tot aşa: „La seama să nu ai niciodată în inima ta nici un gând, nici neraţional, nici raţional”, şi: „cel ce se luptă înlăuntru… să-şi facă inima pururea fără nici un gând, chiar bun dacă ar părea”. „Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vieţii, la fel şi mintea, murind când ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de toate cugetările lumii”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Evagrie dă acelaşi sfat: „Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii surdă şi mută, şi te vei putea ruga”. Trebuie eliminate chiar reprezentările sensibile sau inteligibile proprii contemplării naturale.

Cu privire la aceasta, Evagrie spune: „Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucrurilor, încă n-a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în contemplaţia lucrurilor, şi să cugete la înţelesurile lor, care, deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minţii forma şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu”. Intr-un cuvânt, „rugăciunea este lepădarea gândurilor, golirea minţii de toate înţelesurile. Numai celui care se roagă astfel, Dumnezeu i se face cunoscut, căci în „vederea lui Dumnezeu nu se cunoaşte ceva care să întipărească vreo formă în minte”, spune Evagrie, amintind că Dumnezeu este dincolo de orice chip. Luminarea străluceşte minţii curate, care s-a eliberat de orice reprezentare şi de orice formă”, spune şi Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Părinte stăruie în a afirma, pe linia întregii Tradiţii, că Dumnezeu este absolut transcendent faţă de orice făptură şi cu neputinţă de cunoscut prin facultăţile de cunoaştere omeneşti.

Sfântul Nicodim Aghioritul recomandă, pe această linie, deplina luare-aminte în rugăciune, pentru ca ea să rămână „fără chipuri, sau forme, să nu-şi nălucească şi să nu gândească nimic, fie sensibil, fie inteligibil, din afară, sau dinlăuntru, chiar dacă este ceva bun. Căci Dumnezeu este în afară de toate cele simţite şi de cele gândite, şi mai presus de ele; mintea, deci, care vrea să se unească cu Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iasă din simţuri şi din cugete şi sa treacă dincolo de ele pentru a dobândi unirea cea dumnezeiască”. Este de la sine înţeles că se cuvine eliminată chiar şi reprezentarea realităţilor duhovniceşti, îndeosebi pentru a îndepărta primejdia amăgirii care-l pândeşte pe nevoitor.

De aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă aşa: „Dacă voim deci să aflăm şi să cunoaştem adevărul fără amăgire, să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fără chip şi fără formă şi să nu oglindim în noi, prin nălucire, nici o formă şi nici un chip socotite sfinte, nici să privim lumini – căci amăgirea obişnuieşte mai ales la început să înşele mintea celor necercaţi cu asemenea năluciri mincinoase”; şi încă: „Dacă te linişteşti bine, aşteptând să fii cu Dumnezeu, să nu primeşti niciodată orice ai vedea cu simţurile sau cu mintea, sau în afară, sau înăuntru, fie chiar chipul lui Hristos, sau al vreunui înger, zice-se, sau al vreunui sfânt, sau să-ţi năluceşti, sau să întipăreşti vreo lumină în mintea ta”. Intr-adevăr, la vremea rugăciunii se pot ivi unele forme străine ciudate, care sunt iscate de diavoli, sau felurite apariţii luminoase, de altă natură decât lumina necreată a harului în care Se descoperă Dumnezeu, şi de care cel ce se roagă poate fi înşelat, „apucând – cum zice Evagrie – fum în loc de lumină”. Indepărtarea oricărei forme, reţinerea de la orice reprezentare, de orice natură ar fi ea, constituie cea mai bună pază împotriva unor astfel de amăgiri.

Acesta este un al doilea rost al trezviei: deplina „lepădare a gândurilor”, golirea de orice reprezentare, şi la el se referă Sfântul Apostol Petru atunci când învaţă: „privegheaţi în rugăciuni” (1 Pt. 4, 7). Trezvia este aici, pe de o parte, „paza simţurilor”, ferind de orice senzaţie, care duce apoi la reprezentări „materiale şi deşarte”, prin care mintea este „furată” şi care, chiar dacă nu sunt pătimaşe, îl ţin totuşi pe om alipit de lume şi-l împiedică să fie îndreptat cu totul spre Dumnezeu; iar, pe de altă parte, ea este „paza minţii”, eliminând orice închipuire, orice amintire, orice concept, orice cugetare, de orice natură. Paza minţii se face la fel ca paza inimii, despre care am vorbit anterior, adică îndepărtând orice reprezentare de la cea dintâi apariţie a ei, nelăsând-o să adaste şi să se dezvolte. Pe această treaptă, „convorbirea” cu gândurile este cu totul exclusă. Cât priveşte paza simţurilor, ea nu se poate realiza decât prin însingurare, în loc liniştit şi neluminat, aşa cum am arătat atunci când am vorbit despre rugăciunea lui Iisus.

Acest al doilea aspect al rostului trezviei îl completează pe cel dintâi, dar el în sine nu este de ajuns, primul fiind întotdeauna absolut necesar. Căci omul poate ajunge la golirea minţii de orice reprezentare, printr-o tehnică pur mentală, lucru uşor de împlinit chiar de cei începători, după cum arată Sfântul Grigorie Palama. Dar ea singură nu este de nici un folos şi nu duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi nici la unirea cu El. La aceste lucruri înalte ajunge, prin harul lui Dumnezeu, numai dacă mai înainte a fost curăţită inima şi „toate puterile sufletului şi ale trupului”. Sfântul Grigorie Palama arată că, într-adevăr, „lucrarea minţii poate fi uşor pusă în rânduială şi curăţită” dacă se înlătură orice cugetare, dar „puterea care naşte lucrarea ei nu este curată decât atunci când sunt curate toate celelalte puteri. Căci firea sufletului are multe puteri, iar dacă e ceva rău într-un din ele, se întinează tot sufletul, pentru că toate lucrează şi comunică într-o deplină unitate. Deoarece fiecare dintre puterile sufletului are o lucrare a sa proprie, printr-o stăruinţă anume se poate ca, pentru un timp, o anumită lucrare să fie curăţită; dar puterea în sine nu poate fi curăţită, căci, comunicând cu celelalte (care n-au fost încă curăţite), ea este mai degrabă necurată”.

Altfel spus, atunci când mintea este curăţită de orice reprezentare, dacă celelalte facultăţi ale sufletului nu sunt şi ele curate de patimi, necurăţia lor se întinde la întreg sufletul, acesta aflându-se întinat de patimile lor. Or, după cum arată Sfântul Grigorie Palama, „mintea împătimită nu poate nădăjdui la unirea dumnezeiască. Câtă vreme mintea se roagă într-o asemenea stare, ea nu poate primi mila dumnezeiască”. Altfel spus, pentru unirea cu Dumnezeu o condiţie de nelipsit este nepătimirea, care vine, aşa cum am văzut, din împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi din vieţuirea îmbunătăţită, fără de care, după cum spune, de asemenea, Sfântul Grigorie Palama, omul nu-l poate primi pe Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog arată limpede că sporirea omului se facă numai respectând această ordine, urcând treaptă cu treaptă scara dumnezeiescului urcuş, punând mai întâi temeliile zidirii duhovniceşti, iar apoi acoperişul, care, oricât de bine întocmit, se prăbuşeşte dacă temelia n-a fost bine pusă.

Îndepărtând din inimă şi din minte toate cugetele, trezvia îi aduce omului pacea şi liniştea (în înţelesul cel mai înalt al cuvântului) gândurilor şi a tuturor puterilor sufletului, pe care Părinţii o numesc „isihie”, în adâncul căreia omul primeşte cunoaşterea.

Intr-adevăr, cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu este dincolo de modurile de cunoaştere omenească; ea constă dintr-o vedere mai presus de simţuri şi dintr-o cunoaştere mai presus de orice înţelegere, pe care o lucrează Sfântul Duh, folosindu-se de facultăţile omului, transfigurate prin har şi conformate pentru lucrarea Lui prin ele. Pentru aceasta omul trebuie să respingă orice senzaţie şi să renunţe la toate modalităţile de înţelegere proprii, oricare ar fi ele. Sfinţii, scrie Sfântul Grigorie Palama, „depăşind prin rugăciune stăruitoare şi nematerială orice cunoştinţă, se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, în acelaşi sens: „Harul rugăciunii uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, vorbind cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască”. Iar Sfântul Isaac Sirul spune încă şi mai limpede: „Când prin lucrarea Duhului sufletul e mişcat spre cele dumnezeieşti, ne sunt de prisos simţurile şi lucrările prin ele. Tot aşa puterile sufletului sunt de prisos lucrării duhovniceşti atunci când sufletul se face asemenea Dumnezeirii prin unirea neînţeleasă şi se luminează de raza luminii celei înalte în mişcările lui”.

La rândul său, Sfântul Isihie Sinaitul arată rostul trezviei, care-l duce pe om, în rugăciune, la vederea luminii dumnezeieşti: „Paza minţii poate fi numită în chip cuvenit şi pe dreptate născătoare de lumină, născătoare de fulger, amncătoare de lumină şi purtătoare de foc. (…) De aceea această virtute trebuie numită cu numele cinstite de mai înainte, pentru luminile strălucitoare ce se nasc din ea (…) cei care se îndrăgostesc de ea (…) pot contempla şi teologhisi cele tainice. Iar făcându-se văzători, înoată în această lumină preacurată şi nesfârşită, se pătrund de ea cu pătrunderi negrăite şi locuiesc împreună cu ea, fiindcă au „gustat şi au văzut că bun este Domnul”. Sfântul Filotei Sinaitul arată şi el puterea pe care o au trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, de a-l urca pe om la înălţimea vederii: „Luarea-aminte şi rugăciunea, întovărăşite în fiecare zi, se mişcă asemenea căruţei de foc a lui llie, făcând uşor şi ducând pe cel ce se împărtăşeşte de ele în înălţimea cerului (…) Cel ce a dobândit trezvia sau se străduieşte să o dobândească s-a făcut… cer gândit (inteligibil) cu soare, lună şi stele, şi încăpere a lui Dumnezeu Cel necuprins, în temeiul vederii şi al urcuşului tainic’’.

Cu adevărat, omul nu poate experia cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu decât urmând rând pe rând cele pe care le-am amintit, şi îndeosebi printr-o desăvârşită trezvie şi luare-aminte. Dar nimeni nu trebuie să creadă că lor le urmează de la sine această cunoaştere, ca rezultat al aplicării unei tehnici. Ea este întotdeauna un dar pe care Dumnezeu îl face celui ce s-a făcut vrednic să-l primească, prin sfintele nevoinţe duhovniceşti. Sfântul Isihie Sinaitul spune limpede: „Lumina fericită a Dumnezeirii va lumina mintea atunci când aceasta se va odihni de toate şi va părăsi orice formă ce vine din acestea (gânduri şi închipuiri ale lucrurilor sensibile). Căci strălucirea aceasta se arată minţii curate”. Invăţând, în altă parte, că virtutea atenţiei „înmulţeşte tot binele în inimă”, ducându-l pe om „să vadă limpede cu mintea pe Hristos…, împreună cu Părintele Său Cel de o fiinţă, şi cu Duhul Sfânt, Cel vrednic de închinare”. Sfântul Isihie Sinaitul adaugă: „mai bine zis, Domnul lisus Hristos fără de Care nu putem face nimic îţi va da acestea”. Mai mult, Părinţii spun că nu se ştie dinainte ceasul în care se dă harul vederii lui Dumnezeu, încredinţând astfel, o dată mai mult, că ea este dar al Lui. Sfântul Grigorie Sinaitul aminteşte acest cuvânt al Sfântului Isaac Sirul: „Cele ale lui Dumnezeu vin de la sine, fără să ştii tu vremea”.

Dar rostul trezviei şi al atenţiei nu este numai de a goli mintea de gânduri, ci, legat de aceasta, şi de a înlesni adunarea puterii de cugetare într-un singur gând, cel al rugăciunii, omul ajungând astfel la o rugăciune curată de orice gând străin de Dumnezeu; pentru aceasta rugăciunea curată este numită de Părinţi „rugăciune neîmprăştiată”. Astfel, Sfântul Isaac Sirul, arătând că multe sunt chipurile rugăciunii, scrie că numai aceasta este curată; şi le putem deosebi ştiind că „lipsa de curăţie a rugăciunii este acesta: când, în clipa în care mintea se (roagă) se amestecă în ea vreun gând străin sau vreo abatere spre altceva, atunci rugăciunea nu este curată”.

Jean-Claude Larchet

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 septembrie 2018 în IISUS, RUGĂCIUNE

 

Cum sa ne rugam

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 septembrie 2018 în RUGĂCIUNE

 

Rugaciunea lui Antoine de Saint-Exupéry

discernamant

Doamne, nu-ți cer minuni și nici lucruri imposibile, îți cer doar putere pentru fiecare zi. Învață-mă arta pașilor mici.

Fă-mă antent și inventiv, ca în rutina zilelor să mă pot opri în fața descoperirilor și a experienței care m-au intrigat.

Învață-mă să gestionez corect timpul vieții mele. Oferă-mi un simț al observației, pentru a putea diferenția lucrurile importante de cele mai puțin importante.

Îți cer să-mi dai puterea reținerii și a înțelegerii, ca în viață să nu deviez de la ceea ce este important, dar să-mi planific rațional timpul, să pot vedea și vârful muntelui, și valea și uneori să pot găsi timp pentru bucuria artei.

Ajută-mă să înțeleg că visele nu sunt un ajutor. Nici dorul față de trecut, nici dorințele față de viitor. Ajută-mă să fiu aici și acum și să percep această clipă ca cea mai importantă.

Apără-mă de credința naivă că totul în viață trebuie să fie ușor. Oferă-mi conștientizarea faptului că toate greutățile, înfrângerile, căderile și nemulțumirile sunt o parte firească a vieții, datorită căreia creștem și ne dezvoltăm.

Adu-mi aminte că inima mereu e în conflict cu rațiunea. Trimite-mi la momentul potrivit pe cineva care va avea curajul să-mi spună adevărul, dar să o facă cu dragoste.

Știu, multe probleme se rezolvă fără să faci nimic, deci învață-mă să aștept.

Știi cât de mult avem nevoie de prietenie. Ajută-mă să merit acest dar al sorții.

Dă-mi o fantezie bogată, ca la momentul potrivit, la timpul potrivit, vorbind sau tăcând, să pot oferi cuiva căldura necesară.

Fă-mă omul care poate ajunge și până la cei căzuți. Ferește-mă de frica evitării lucrurilor importante din viață.

Nu-mi da ceea ce vreau, dar ceea ce-mi trebuie cu adevărat.

Învață-mă arta pașilor mici.

 
5 comentarii

Scris de pe 23 iulie 2018 în RUGĂCIUNE

 

RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA

rug-inima-minte-oana-1024x684

Trezvia ne este de mare trebuinţă în lucrarea rugăciunii şi în cultivarea inimii, căci ea ajută mult la întoarcerea minţii către inimă şi mai apoi către Dumnezeu.1 Prin trezvie omul îşi adună întreaga fiinţă înlăuntru, în strădania de a petrece pururi înaintea Feţei lui Dumnezeu şi de a-I împlini poruncile.

Potrivit tradiţiei ascetice, fără trezvia sau atenţia minţii în timpul rugăciunii nu ne este cu putinţă să împlinim prima şi marea poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Trezvia stăpâneşte fiecare mişcare a minţii şi a inimii, aşa încât întoarcerea omului către Dumnezeu să fie deplină şi în desăvârşită armonie cu Duhul Său, căci Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos, Care râvneşte la întreaga inimă a omului. De aceea creştinul caută să se înfăţişeze înaintea Domnului la fiecare început de zi: îşi rânduieşte întreaga aşezare lăuntrică prin aţintirea minţii în inimă şi în felul acesta îşi are pururi toată simţirea şi cugetarea la Domnul.

O cale de a păstra această aşezare duhovnicească de-a lungul întregii zile estelucrarea de bunăvoie a osândirii de sine. Când omul se judecă pe sine cu asprime, căindu-se înaintea Domnului, toată mintea i se adună în inimă. Şi atunci poate să strige la Domnul „din toată inima” şi să afle îndreptăţire de la El. Prin osândirea de sine se statorniceşte în noi trezvia minţii şi de acum încolo „nu-i mai este uşor duşmanului să pătrundă prin înşelăciune”2 în inima noastră.

Atenţia credinciosului în timpul rugăciunii, care se mai numeşte şi trezvie rugătoare, se cuvine a se însoţi de stăpânire de sine şi răbdare. Acestea împiedică risipirea minţii şi o ţin neîmprăştiată în lucrarea rugăciunii. Într-adevăr, potrivit tradiţiei noastre ortodoxe, rugăciunea este ea însăşi o formă de trezvie, căci ea presupune neîncetata chemare cu un singur gând a Numelui Domnului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Prima parte a rugăciunii este o mărturisire a credinţei în Dumnezeirea lui Hristos şi în Sfânta Treime. Partea a doua, „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, este spovedania celui care se roagă, recunoaşterea căderii omului (în dimensiunile sale personale şi universale), apăcătoşeniei şi a nevoii lui de mântuire. Cele două părţi ale rugăciunii, mărturisirea credinţei şi spovedania celui care se roagă, se completează una pe alta şi dau conţinut şi plinătate rugăciunii.

La început, această rugăciune cu un singur gând (…) este rostită cu voce tare. Mai apoi, ea se rosteşte lăuntric şi, în cele din urmă, prin împreuna-lucrare a harului, mintea coboară în adâncul inimii omului, unde Numele Domnului îşi află sălaşul ce i se cuvine. De aceea această rugăciune se mai numeşte şi rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii.

Chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos şi atenţia minţii la cuvintele rugăciunii cultivă în om o statornică aplecare spre rugăciune. Încetul cu încetul, rugăciunea devine starea firească a omului, veşmântul sufletului şi reacţia spontană a inimii la orice eveniment din sfera duhovnicească. Această stare duhovnicească îşi vădeşte însemnătatea mai cu seamă în ceasul morţii. Lucrarea rugăciunii minţii este, în cele din urmă, o pregătire pentru viaţa cerească, căci cel ce se nevoieşte îşi aduce mereu aminte de sfârşitul vieţii sale pe pământ. El învaţă să lepede toată grija cea lumească, aşa încât naşterea sa întru împărăţia cea veşnică să fie fără durere şi, pe cât este cu putinţă, lipsită de primejdii.3

Coborârea minţii în inimă nu se înfăptuieşte prin mijloace artificiale, cum ar fi postura corpului sau controlul respiraţiei. Fireşte, astfel de mijloace nu sunt cu totul lipsite de valoare; ele pot fi de folos mai ales în perioadele de început ale vieţii duhovniceşti, dar să nu uităm că este nevoie de îndrumarea unui duhovnic şi de smerenie din partea ucenicului. Noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă, însă numai prin harul lui Dumnezeu mintea poate să se coboare în inimă şi să se unească cu ea.

Din păcate, în rândul celor lipsiţi de experienţă duhovnicească domneşte adesea această confuzie, ba chiar înşelare, cum că ar exista o asemănare între Rugăciunea lui Iisus şi yoga, meditaţia budistă sau transcendentală şi alte practici exotice extrem-orientale. Însă asemănările sunt superficiale şi nu depăşesc nivelul „anatomiei” fireşti a sufletului omenesc. Diferenţa fundamentală dintre creştinism şi alte credinţe constă în aceea că Rugăciunea lui Iisus se întemeiază pe descoperirea Dumnezeului celui Viu, adevărat şi personal, Cel Unu în Sfânta Treime. Nicio altă cale nu îngăduie posibilitatea stabilirii unei relaţii vii şi personale între Dumnezeu şi cel ce se roagă.

În religiile orientale nevoinţa are ca scop despuierea minţii de tot ceea ce este mărginit şi trecător, aşa încât omul să se poată identifica cu un „absolut” impersonal. Acest „absolut” este considerat a fi „firea” originară a omului, fire care a suferit o anumită degradare şi degenerare odată cu intrarea în viaţa aceasta pământească, multiformă şi pururi schimbătoare. O astfel de nevoinţă este egocentrică şi întemeiată exclusiv pe voinţa omului. Datorită caracterului ei intelectual, ea nu izbuteşte să angajeze întreaga fiinţă a omului, prin aceea că desconsideră cu totul inima. În această tradiţie ascetică, toată strădania omului urmăreşte reîntoarcerea în acest „absolut” anonim şi suprapersonal şi dizolvarea în el. Prin urmare, scopul acestei nevoinţe este unul fundamental negativ: omul năzuieşte să-şi stingă sufletul („atman”) în oceanul anonim al „absolutului” suprapersonal („brahman”).

In lupta sa de a se elibera de toată suferinţa şi nestatornicia acestei vieţi trecătoare, ascetul oriental se cufundă în sfera noetică şi abstractă a aşa-numitei „fiinţe pure”, o sferă negativă şi impersonală în care omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, ci îşi contemplă doar propriul sine. În această formă de nevoinţă, inima nu îşi găseşte locul, iar progresul depinde exclusiv de voinţa omului de a reuşi. Upanişadele nu amintesc nicăieri că mândria este o piedică în sporirea duhovnicească sau că smerenia ar fi o virtute.Acestui fel de asceză îi lipseşte cu totul dimensiunea pozitivă a nevoinţei creştine, în care lepădarea de sine duce la îmbrăcarea cu omul cel ceresc, la însuşirea unui fel de viaţă mai presus de fire, al cărei izvor este Dumnezeu cel Unu şi adevărat, Care Se descoperă pe Sine omului. Chiar şi în formele sale cele mai nobile, lepădarea de sine pe care o practică budismul nu este decât jumătatea mai puţin importantă a problemei. Există şi primejdia ca mintea, petrecând în „întunericul despuierii“4, să se întoarcă asupră-şi şi să se minuneze de frumuseţea sa purtătoare de lumină. Însă, nepricepând că lumina aceasta este zidită, omul ajunge să se închine „făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 25). Şi când mintea cade în înşelarea îndumnezeirii de sine sau a idolatrizării de sine, atunci, potrivit cuvintelor Scripturii, „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi“ (Matei 12,45).

In cazul practicilor contemplative orientale omul nu Il vede pe Dumnezeu, ci se contemplă pe sine însuşi. O astfel de contemplaţie nu trece dincolo de hotarele firii zidite, nici nu se apropie în vreun fel de Adevărul Fiinţei primordiale, de Dumnezeul cel viu şi nefăcut, Care S-a descoperit omului. Practicile orientale pot să ofere o oarecare relaxare sau să sporească agerimea funcţiilor psihice şi intelectuale ale omului, dar „ce este născut din trup, trup este” (Ioan 3, 6) şi „nu poate plăcea lui Dumnezeu” (cf. Rom. 8, 8).

Doar prin pocăinţă se ajunge la deplina şi adevărata despuiere a minţii de toată alipirea pătimaşă de cele văzute şi vremelnice ale lumii acesteia. Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu, iar durerea inimii odrăslită de harul pocăinţei nu numai că dezlipeşte mintea de cele stricăcioase, ci o şi uneşte cu cele nevăzute şi veşnice ale lui Dumnezeu. După cum spuneam, despuierea minţii, ca scop în sine, nu rezolvă problema decât pe jumătate, pentru că rămâne o strădanie omenească ce nu depăşeşte hotarele lumii zidite. În creştinism, însă, ascetul se nevoieşte nădăjduind şi aşteptând ca sufletul să-i fie înveşmântat în harul lui Dumnezeu, singurul care îl poate duce la plinătatea vieţii veşnice pentru care a şi fost zidit.

Mulţi îl admiră pe Buddha şi îl compară cu Hristos. Buddha stârneşte admiraţia mai ales datorită înţelegerii sale pline de compasiune faţă de condiţia omului şi datorită iscusitei sale învăţături despre eliberarea de suferinţă. Însă creştinul ştie că Hristos, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, prin Patima, Crucea, Moartea şi Învierea Sa a luat asupră-Şi, de bunăvoie şi fără de păcat, toată suferinţa omenească, arătându-Şi astfel desăvârşita Sa dragoste. Prin aceasta a tămăduit zidirea Sa de rana cea aducătoare de moarte pricinuită de păcatul strămoşesc, făcând din ea o „făptură nouă” spre viaţa cea veşnică.

În lucrarea rugăciunii, durerea inimii este de mare preţ, pentru că prezenţa ei este semnul că nevoitorul nu este departe de calea cea adevărată şi sfântă a iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-a arătat dragostea desăvârşită faţă de noi prin suferinţă, la fel şi omului i se dă prilejul ca prin suferinţă să răspundă cu dragoste la dragostea lui Dumnezeu. Omul îşi exprimă dragostea prin rugăciune. Dacă ne rugăm, înseamnă că-L iubim pe Dumnezeu; faptul că nu ne rugăm arată că nu-L iubim, căci măsura dragostei noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre. Sfântul Siluan identifică iubirea de Dumnezeu cu rugăciunea, iar Sfinţii Părinţi spun că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă. Când ne războieşte o patimă, noi putem să-i stăm împotrivă prin chemarea Numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult şi Il chemăm pe Dumnezeu în ajutor, cu atât devenim mai puternici duhovniceşte şi biruim patima. Însă când uităm de Dumnezeu, ne lipsim de arma rugăciunii şi atunci nimic nu-l împiedică pe vrăjmaş să ne răpună. Iată de ce Sfinţii Părinţi consideră că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă.

http://www.cuvantul-ortodox.ro, Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU

 
Un comentariu

Scris de pe 8 iunie 2018 în RUGĂCIUNE, SFATURI

 

La greu se arata cat esti de puternic si cat de drag ti-e Dumnezeu

velikij_post_2_500

Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că  te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.

Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus. Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu. Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească.

Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară. Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.

Jean-Claude Larchet, ortodox.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 mai 2018 în RUGĂCIUNE

 

Atunci cand vedem pe cineva ca se uita urat la noi, trebuie sa spunem in gand o rugaciune

Să știți de la mine, nu cu oamenii trebuie să ne luptăm, cu duhurile din ei. Pe dușman îl dezarmezi cu dragoste și cu un cuvânt bun. Omul acela care-ți este vrăjmaș, dacă vede că vii la el cu daruri și cu un cuvânt bun, Îl va lăsa pe Duhul Sfânt să izgonească din sufletul lui duhurile rele de care este cuprins și va scăpa de ele.

Așa că, atunci când vedem pe cineva că se uită urât la noi sau ne vorbește urât, ne bârfește, trebuie să spunem în gând o rugăciune prin care să cerem Bunului Dumnezeu să liniștească acea persoană și, în același timp, să ne arătăm mila față de acel om. Căci ajută foarte mult să ai milă față de aproapele, doar așa câștigi un dușman de partea ta.

Trebuie să avem puterea de a ne ruga pentru omul care ne face rău. La rugăciunea Tatăl nostru se spune așa: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”! De aceea, de pildă, nu avem voie să dăm pe nimeni în judecată. Că, dacă dăm pe cineva în judecată, nu mai putem spune Tatăl nostru. Apoi, ca să te rogi pentru dușmanul tău, îți trebuie smerenie, ca să poți zice: „Eu sunt mic, Doamne, iartă-mă și iartă-l și pe cel ce mă lovește!” Asta trebuie: smerenie, smerenie în fața oricui.

Părintele Proclu Nicău, https://www.ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 mai 2018 în RUGĂCIUNE, SFATURI

 

IMAGINATIA este PUNTEA DRACILOR catre minte si apoi catre suflet

75090

Ascetismul ortodox adopta o pozitie refractara fata de imaginatie, concentrându-se asupra unei ancorari cât mai intense în realitate. Considera imaginatia un teren extrem de primejdios, folosit prin excelenta de catre diavol. Parintii asceti desemneaza frecvent imaginatia ca fiind „puntea demonilor“, iar pe diavol îl numesc „mare scenograf, „regizor“ sau „nascocitor“. Prin intermediul imaginatiei, diavolul se straduieste sa influenteze decisiv mintea umana. Parintii disting net lucrarea imaginatiei de adevarata lucrare a harului dumnezeiesc. Aceasta lucrare a Duhului Sfânt este perceputa în stare de trezvie, în deplina cunostinta, si totdeauna în afara tarâmului imaginatiei.

Sa consultam însa chiar scrierile patristice. Textul ce urmeaza apartine Sfântului Nicodim Aghioritul, fiind extras din cartea sa Razboiul nevazut. Sfântul Nicodim a studiat riguros vechile scrieri ascetice ale Parintilor crestini si le-a reunit în monumentalele culegeri intitulate „Filocalia“ si „Everghetinos“, care au devenit cele mai citite carti în mediile monahale ortodoxe. Îmbratisând el însusi acelasi mod de viata pe care si-l asumasera Parintii isihasti si rezumând experienta patristica a Bisericii lui Hristos, Sfântul Nicodim scrie: „Dupa ce am vorbit despre corectarea simturilor noastre, urmeaza a vorbi aici si despre felul cum sa corectam imaginatia si memoria noastra; caci, potrivit aproape tuturor filosofilor, imaginatia si memoria nu sunt altceva decât impresii ale lucrurilor sensibile pe care le-am vazut, auzit, mirosit, gustat si pipait.

Am putea asemana întrucâtva suma perceptiilor noastre cu o pecete, iar imaginatia cu imprimarea pecetii. Sa stii ca, dupa cum Dumnezeu este în afara de toate simturile si lucrurile ce se simt, în afara de orice forma, culoare, distanta si loc, ca o fiinta fara forma si neînchipuita, fiind pretutindeni si mai presus de orice, tot astfel este dincolo de orice imaginatie. Prin urmare, sa stii ca imaginatia este o putere sufleteasca incapabila a se uni cu Dumnezeu, din pricina unor astfel de neajunsuri ale ei. Sa stii ca Lucifer, cel ce fusese întâiul între îngeri, aflându-se la început mai presus de imaginatie si afara de orice forma, culoare si perceptie, ca minte rationala, imateriala, fara forma si fara trup, mai apoi râvnind în mintea sa sa devina întru totul egal cu Dumnezeu, a cazut în aceasta mult divizata, grosolana si multiforma imaginatie. Astfel, din înger fara forma, nematerial si nepatimas, a devenit diavol, oarecum material, pluriform si patimas.

De aceea este numit de catre dumnezeiestii Parinti pictor a toate, imitator a toate, sarpe cu multe chipuri, mâncator al pamântului patimilor, nalucire, si alte nume de acest fel. […] Deci, învata din acestea, iubite, ca diferitele forme ale imaginatiei, dupa cum sunt inventii si nascociri alediavolului, tot asa îi sunt lui si foarte pe plac. Pentru ca, dupa unii sfinti, imaginatia este puntea pe care trec demonii ucigatori si se amesteca în suflet, fâcându-l salas al gândurilor rele si al tuturor patimilor necurate, sufletesti si trupesti.

O! Dar diavolul cel ucigator de oameni a facut ca, întocmai precum el a cazut prin imaginatie, tot asa si Adam sa-si închipuie ca poate deveni egal cu Dumnezeu, si prin aceasta închipuire sa cada. Astfel, din acea viata cugetatoare, îngereasca, indisolubila si statornica, a fost aruncat de diavol în imaginatia robita simturilor, multiforma si nestatornica, si în starea animalelor irationale.

Omul, o data cazut într-o astfel de stare, cine poate spune în câte patimi, rautati si greseli n-a fost aruncat prin imaginatie? A umplut filosofia morala cu felurite amagiri, fizica cu multe opinii neadevarate, iar teologia cu dogme false. Caci multi dintre cei vechi si dintre cei noi, dorind sa vorbeasca despre Dumnezeu si sa se ocupe îndeosebi de adevarurile înalte si neînchipuite ale lui Dumnezeu, chiar înainte de a-si curati mintea de formele patimase si de feluritele închipuiri ale lucrurilor care cad sub simturi, în locul adevarului au aflat minciuna. Raul cel mare este ca au îmbratisat aceasta minciuna drept adevar. În loc de teologi, ei se arata a fi niste amagitori, bizuindu-se pe iscusinta mintii, cum zice Apostolul. Deci, frate, daca doresti sa te eliberezi degraba de aceste patimi si rautati, daca voiesti sa te feresti de feluritele curse si mestesugiri ale diavolului si daca iubesti a te uni cu Dumnezeu si a dobândi dumnezeiasca luminare, atunci lupta-te din rasputeri a-ti goli mintea de orice forma, culoare si spatialitate. Pe scurt, de orice imaginatie si aducere aminte a lucrurilor bune sau rele, pentru ca toate acestea sunt plagi, umbre si neguri care întuneca puritatea, nobletea si stralucirea mintii. Nici o patima trupeasca sau sufleteasca nu poate patrunde în minte pe alta cale decât prin imaginarea lucrurilor senzoriale. Imaginatia si memoria sunt treptele înselaciunii vrajmasului, dar mai cu seama imaginatia: într-însa este radacina oricarui pacat. Sârguieste-te, deci, a-ti pastra mintea curata de orice imaginatie, asa cum a creat-o Dumnezeu.“

Asadar, în vreme ce crestinii se feresc de imaginatie în timpul rugaciunii, toti gurusii si new age-istii, dimpotriva, o stimuleaza si o dezvolta prin diversele mijloace de „meditatie“, considerând-o „vehicul“ si mod de a se apropia de „Dumnezeu“. Bineînteles, „Dumnezeul“ lor este cu totul altul decât Hristos. În zilele noastre asistam la o veritabila explozie de organizatii new age-iste care cultiva sistematic imaginatia în mintile adeptilor lor. În acest fel, diavolul gaseste terenul cel mai prielnic pentru a-i „duce la cinema“, cum obisnuia sa spuna batrânul Paisie. Acest teren extrem de fertil va fi valorificat si de catre Antihrist, în scopul plasmuirii falselor sale minuni. Sfântul Apostol Pavel scrie în cea de-a doua sa epistola catre tesaloniceni ca aratarea lui Antihrist va fi însotita de false minuni care se vor savârsi prin lucrarea diavolului: Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului (II Tes. 2,9-l0). Asadar, analiza acestor aspecte legate de meditatia orientala si rugaciunea crestina reveleaza o data în plus antiteza fundamentala dintre cele doua. Pe cât difera lumina de întuneric si Dumnezeu de diavol, pe atât difera Biserica lui Hristos de pagânismul hindus si de sectele new age-iste.

Parintele Ilie Cleopa:

„Fericita mintea care se roaga, se inchina fara imaginatie, ca Hristos n-a avut imaginatie, fiind Dumnezeu. Adam a cazut din rai dupa ce a cazut in imaginatie, ca isi imagina, dupa sfatul lui Lucifer, ca de va manca din pomul oprit nu va mai muri in veac. Spun Sfintii Parinti ca cea mai mare boala si ispita in vremea rugaciunii este imaginatia mintii, numita de ei si ”caracatita sufletului cu opt brate” sau ”octogon”. Mai este numita imaginatia si ”pod al dracilor„. In timpul rugaciunii din inima cel mai greu lucru este a pazi imaginatia; mai greu chiar decat a pazi mintea de ganduri. Sa nu uitam ca tot ce este circumcis, imaginat, nu este Dumnezeu. Or, daca ne oprim la imaginatii, ne inselam, nu mai putem patrude pe poarta cea ingusta a inimii, nici nu ajungem la Dumnezeu.”

Ca atare, new age cea draceasca invata taman pe dos:

Prin intermediul vizualizării creatoare, al cărei mecanism este extrem de eficient şi perfect realizabil, omul devine gradat ceea ce gândeşte, aşa cum se afirmă în textele înţelepciunii. Cu ajutorul puterii mentale, noi devenim creatorii succesului sau eşecului nostru în orice activitate ne lansăm.

Adica noi suntem miezul si puterea sta in noi, nu trebuie decat sa ne folosim … imaginatia. Asa ii cucereste pe neferictii ce se grabesc a se adapa la aceste balti cu apa statuta. Apoi, dupa ce le incurajeaza mandria, le face o oferta cu totul imbietoare, anume ca prin imaginatie ajung sa cunoasca chestii nestiute de prostime:

 Energia subtilă a imaginaţiei creatoare ne dinamizează capacitatea de a concepe uimitoare teorii ştiinţifice sau de a revela simbolismul ascuns, inerent realităţii şi ideile forţă ale lui DUMNEZEU.

Spre exemplificare am ales un text plin de astfel de invataturi extrem de nocivePuterea extraordinară a imaginaţiei creatoare:

Vizualizarea mentală se bazează pe principii simple. În lucrarea sa „Principiile psihologiei” , William James (1842 – 1910), părintele psihologiei americane, a arătat că mintea funcţionează ca o parte a organismului si că subconştientul ajunge să manifeste, la un moment dat, orice imagine care a fost menţinută şi susţinută cu o credinţă fermă în minte.

El afirmă: „Acţionează ca şi când lucrul pe care ţi-l doresti există deja şi el se va concretiza cu siguranţă, împlinind astfel dorinţa ta puternică”.

La rândul său, Joseph Murphy scrie în cartea „Puterea extraordinară a subconştientului tău” că „sentimentul care însoţeste vizualizarea este foarte important. De aceea trebuie să simţiţi orice sugestie pe care o trimiteţi către subconştient ca şi când aceasta reprezintă o realitate”.

Subconştientul este sensibil la imagini mentale şi putem să îl influenţăm deoarece imaginile sunt cele care introduc în fiinţa noastră o idee de durere sau una de bucurie.Subconştientul înregistrează tot ceea ce se petrece ca şi cum s-ar derula într-un prezent continuu, nefăcând distincţia dintre trecut şi viitor. El primeşte orice informaţie îi furnizăm sub formă de imagini sau sugestii mentale şi le stochează, asemeni unei baze de date, din care putem ulterior să accesăm, printr-o practică adecvată, datele pe care le conţine.

A vizualiza înseamnă a ne imagina mental un obiect, o acţiune sau o fiinţă până când această imagine capătă o puternică senzaţie de realitate, conducând la realizarea cât mai rapidă a ceea ce se vizualizează. Aşadar, prin intermediul puterii noastre de imaginaţie, putem vizualiza în mintea noastră orice obiect sau fenomen dorim să ne împlinească. Dar nu întotdeauna un obiect vizualizat de cineva va avea aceleaşi caracteristici cu acelaşi obiect văzut de altcineva, deoarece ceea ce „văd” oamenii depinde de personalitatea lor, de starea lor de spirit şi de ceea ce-i interesează în acel moment

Joseph Murphy spune: „În profunzimile subconştientului sălăşluiesc înţelepciunea nesfârşită, puterea şi bogăţia fără limite. Toate acestea aşteaptă să fie descoperite şi canalizate în mod corect şi benefic. Este timpul să vă cunoasteţi disponibilităţile latente, pentru ca ele să capete o formă concretă în această lume.”

„O imagine clară şi bine susţinută în minte valorează cât mii de cuvinte”, spune un proverb chinezesc. Gândirea vizuală, imaginativă a  fost folosită de către oameni chiar înainte de a-şi dezvolta gândirea verbală, raţională. În trecutul îndepărtat, oamenii erau conectaţi direct la natura înconjurătoare, şi în consecinţă apăreau în mod natural comunicări cu elementele supranaturale, creaţii mitologice, perceperea divinităţii în tot ce-i înconjura.

Cuvintele au început apoi să înlocuiască imaginile vizuale şi astfel, de-a lungul timpului, raţiunea a substituit aproape în totalitate imaginaţia creatoare. Astfel, tot ceea ce era natural şi în armonie cu divinitatea s-a diminuat şi a fost înlocuit cu raţionamente abstracte, reci, fără consistenţă şi valoare. Majoritatea filosofilor regăsesc în condiţia omului aşa-zis civilizat un handicap major: incapacitatea acestuia de a percepe naturalul, armonia, simbolismul, frumuseţea ce sălăşluieste în întreaga natură, eliminarea sacrului şi a misterului din viaţa noastră, lipsa fanteziilor şi a reveriilor.

Astfel, omul care era în permanentă comuniune cu divinul se transformă în omul-maşină, omul dominat de tehnologie, ce funcţionează el însuşi ca un mecanism automat.

În vechime, când oamenii trasau o linie dreaptă, un cerc, o cruce, o linie şerpuită reprezentau o adevărată ştiinţă nemuritoare. Simbolurile sacre serveau drept instrumente de adorare a divinului sau forme de comunicare, fără a fi nevoie de cuvinte.

Confucius spunea că „simbolurile reglementează lumea, nu cuvintele sau legile”.Astfel, înţelegând simbolurile şi modul în care ele se manifestă în creaţie, putem ajunge la esenţă. Din punctul de vedere al filosofiei hermetice, folosirea simbolurilor sacre şi menţinerea lor în minte atrage după sine rezonanţa cu energiile specifice acelui simbol sau imagine sacră.

De exemplu, YANTRA-ele si MANDALA-ele sunt imagini sacre utilizate în India de peste 2000 de ani de către yoghini. Prin focalizarea fermă şi continuă a atenţiei asupra acestor elemente simbolice se stabileşte rezonanţa cu energia lor subtilă specifică, obţinându-se în final o stare de uniune a celui care se concentrează asupra lor cu aspectele divine reprezentate de acele forme sacre. Prin vizualizare se obţine această formă de identificare cu semnificaţia esoterică a imaginii alese şi aceasta presupune o veritabilă experienţă interioară.

Fiecare fiinţă devine gradat ceea ce gândeşte

„Graţie imaginaţiei creatoare perfect controlate, noi elaborăm descoperiri geniale şi concepem proiecte îndrăzneţe pe care apoi, cu anticipaţie, le putem vizualiza CLAR. Fără imaginaţia creatoare, care facilitează REZONANŢA cu o mulţime de energii subtile, benefice, creatoare din MACROCOSMOS, oamenii ar trăi ghidaţi numai de dorinţele şi impulsurile primare. Întotdeauna noi începem prin a ne imagina, în mod creator si benefic, o anumită transformare, apoi, dinamizaţi lăuntric de energiile subtile din MACROCOSOMOS cu care intrăm în REZONANŢĂ, urmărim să o realizăm cu ajutorul capacităţii noastre de gândire şi a inteligenţei, după care, la un moment dat, în cazul succesului, constatăm că totul se transformă aşa cum noi ne-am imaginat anterior.”

Pentru a avea rezultate remarcabile în practică trebuie, pentru început, să învăţăm să gândim pozitiv, să fim optimişti şi deschişi spre orice transformare lăuntrică. Prin exerciţiu, prin practică consecventă şi perseverentă, cu răbdare vom reuşi să realizăm chiar şi cele mai dificile posturi corporale, tehnici de respiraţie controlată. Cea mai bună modalitate de a reuşi aceasta este ca atunci când realizăm o postură corporală pe care încă nu o stăpânim prea bine din cauza lipsei de flexibilitate, de echilibru şi a rigidităţii structurii noastre fizice, să ne vizualizăm şi totodată să ne mentalizăm executând perfect acea postură. În acest fel, efectele specifice acelei posturi vor apare foarte repede şi vor fi mult amplificate.

Tehnica vizualizării creatoare constă în a ne formula o idee-forţă şi a o percepe cu ochii minţii ca şi când ea ar fi deja concretizată. Această mentalizare trebuie să fie susţinută si menţinută suficient de mult timp în mintea noastră pentru a ajunge „să prindă rădăcini” şi ulterior să se împlinească în realitate. Orice lucru pe care ni-l imaginăm în acest mod va deveni la fel de real ca orice obiect material care se află în jurul nostru.

Fiecare dintre noi poate să-şi modifice structura corpului, modul de a gândi precum şi modul său de viaţă, exact aşa cum îşi doreşte. Puterea de care ne folosim pentru a realiza toate acestea este imaginaţia creatoare, la care se adaugă voinţa de a susţine aceste transformări şi credinţa în reuşită deplină.

Dacă aceste elemente sunt însoţite de bunăvoinţă, dragoste şi linişte interioară, atunci cu siguranţă întreaga viaţă ne va fi plină de împliniri şi succese binemeritate. Din punct de vedere al predominanţelor energetice pe anumiţi centri de forţă (CHAKRE), se ştie că fiinţele care au centrul de forţă SWADHISTHANA activat în mod armonios prezintă o imaginaţie bogată şi activă, sunt fiinţe puternic impresionabile şi prezintă capacitatea de a-şi transpune verbal percepţiile.

Swami Shivananda afirmă:

Cel care se concentrează intens şi meditează profund asupra lui SWADHISTHANA CHAKRA şi asupra energiilor sale ascunse corespondente nu se mai teme deloc de apă. El obţine mari puteri psihice, imaginaţie creatoare genială, cunoaştere intuitivă şi se bucură de o stăpânire perfectă a funcţiei sexuale şi a simţurilor. De asemenea, el cunoaşte cu uşurinţă lumile sublime astralePasiunea înlănţuitoare, mânia, ataşamentul, orgoliul, gelozia şi alte impurităţi psihice sunt uşor şi complet eliminate de el. Fiinţa în cauză îşi regenerează corpul fizic, rămâne tânăr şi ajunge să cucerească moartea.”

Prin intermediul vizualizării creatoare, al cărei mecanism este extrem de eficient şi perfect realizabil, omul devine gradat ceea ce gândeşte, aşa cum se afirmă în textele înţelepciunii. Cu ajutorul puterii mentale, noi devenim creatorii succesului sau eşecului nostru în orice activitate ne lansăm.

Înţelegem astfel că noi suntem direct şi singurii responsabili de fericirea sau suferinţa noastră, de libertatea sau îngrădirea propriei noastre fiinţe. Folosindu-ne din plin imaginaţia creatoare benefică şi puterea de vizualizare mentală ne putem trezi şi dezvolta capacităţile interioare latente şi putem deveni conştienţi de natura noastră divină.

Imaginaţia creatoare ne stimulează tendinţa spre perfecţiune

„Imaginaţia creatoare ne transformă gradat în fiinţe umane benefice, deschise, gata mereu să iubească şi să evolueze. Ea ne trezeşte şi ne amplifică iubirea şi ne diversifică puterea de a crea, oferindu-ne posibilitatea de a evada fulgerător din realitatea individuală prin intermediul vizualizării mentale dirijate. Energia subtilă a imaginaţiei creatoare ne dinamizează capacitatea de a concepe uimitoare teorii ştiinţifice sau de a revela simbolismul ascuns, inerent realităţii şi ideile forţă ale lui DUMNEZEU.”

Fiecare fiinţă umană acţionează, simte şi înfăptuieşte în conformitate cu ceea ce îşi imaginează că este adevărat despre propria sa persoană şi despre tot ceea ce o înconjoară. Acesta este un fenomen perfect normal, un proces al funcţionării creierului uman.

Este deja binecunoscut faptul că există diferenţe între funcţiile emisferei stângi a creierului şi cele ale emisferei drepte.

Emisfera stângă controlează partea dreaptă a corpului şi este implicată în gândirea logică, analitică, în funcţiile verbale şi matematice, iar emisfera dreaptă controlează partea stângă a corpului şi este responsabilă cu orientarea în spaţiu, dezvoltarea aptitudinilor artistice, structurarea imaginii corporale, capacitatea de a sintetiza structura lucrurilor fără a le analiza concret.

De cele mai multe ori, majoritatea oamenilor îi privesc cu suspiciune pe yoghini, mistici şi metafizicieni. Clarviziunea, premoniţiile, talentele mediumice, comuniunea extatică prin rugăciune cu Dumnezeu şi chiar genialitatea sunt de multe ori privite ca o ameninţare la adresa echilibrului societăţii. Aceşti oameni consideră că nu putem obţine rezultate concrete în viaţa noastră, decât prin muncă asiduă, că numai prin efort fizic şi intelectual susţinut vom putea avea o viaţă împlinită, lăsând la o parte reveriile şi imaginaţiile noastre. Această mentalitate ţine de o predominanţă a emisferei stângi a creierului, în care totul este analitic, calculat şi logic.

Cu toate acestea, în mod paradoxal, printr-o dinamizare a jumătăţii drepte a creierului, aparent rigidă şi limitatoare, noi putem intra cu uşurinţă în legătură cu potenţialul nostru lăuntric nebănuit şi, printr-o adecvată dezvoltare a capacităţilor latente, putem avea acces la trăiri şi experienţe spirituale uluitoare. Prin folosirea cu succes a imaginaţiei creatoare, vom putea să învingem obstacolele de tot felul pe care le întâlnim de-a lungul vieţii şi de asemenea să ne bucurăm din plin de rezultatele muncii noastre.

Comparativ cu modul de acţiune al oamenilor la care predomină emisfera stângă a creierului, cei care au activată predominant emisfera dreaptă vor avea reuşite mai mari şi mai evidente în ceea ce întreprind, vor fi mai optimişti şi mai încrezători în forţele proprii şi mult mai senini şi destinşi decât ceilalţi.

Secretul constă în a vizualiza ce fel de viaţă îţi doreşti să ai, să menţii cu ardoare această imagine a vieţii tale, să te bucuri de reuşită chiar înainte de a o avea şi să fii ferm convins că aşa se va petrece.

Sistemul nervos nu face diferenţa dintre o experienţă imaginată şi una reală. În ambele cazuri el reacţionează automat la informaţia pe care creierul i-o transmite. Informaţiile care vin din exterior, culese de diferitele organe de simţ, se transmit sub forma unor impulsuri nervoase către creier, care le descifrează, interpretează şi evaluează, generând apoi imagini sau idei mentale. Aceste imagini sau idei care ne apar ne fac să avem diferite convingeri sau păreri despre un fenomen exterior şi ne determină să reacţionăm într-un anumit fel.

Astfel, vom acţiona şi vom simţi nu în conformitate cu ceea ce sunt de fapt lucrurile în realitate, ci în funcţie de imaginea pe care o are mintea noastră despre ele. Deşi acest lucru poate să pară la prima vedere o limitare, el are valenţe transformatoare profunde.

Bazându-ne pe faptul că sistemul nervos nu discerne între o experienţă imaginată şi una reală, ne vom putea vizualiza ca având anumite aptitudini sau calităţi pe care dorim să le trezim în fiinţa noastră şi, menţinând vie această imagine în minte, rezultatele reale nu vor întârzia să apară. În felul acesta, imaginaţia creatoare ne va stimula tendinţa spre perfecţiune.

Toţi oamenii aspiră să fie fericiţi, dar puţini ştiu că suntem liberi să trăim această stare minunată oricând dorim.

De cele mai multe ori, oamenii caută reţete complicate pentru a dobândi fericirea, neţinând cont că marile adevăruri ale vieţii sunt simple, creatoare si dinamice.Folosindu-ne imaginaţia creatoare, putem intra în rezonanţă cu starea de fericire, de bine si cu armonia universală. Sf. Pavel spunea: „ câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul”(Filipeni, 4:8)

Joseph Murphy afirmă:

„Experimentarea continuă a acestor binefaceri constituie o părticică din viaţa eternă la care se referea Iisus când afirma că lucrurile cele mai importante sunt pacea, armonia, siguranţa, libertatea individuală  si fericirea şi că acestea sunt intangibile, deoarece nimeni nu vi le poate răpi. Ele provin din esenţa divină a fiinţei dumneavoastră. Cine meditează asupra acestor calităţi va intra imediat în rezonanţă cu sursa lor, subconştientul umplându-se cu ideile lor forţă. Acestea sunt o parte din adevăratele comori «pe care nici molia, nici rugina nu le strică» (Matei 6: 20)”

Daciana Matei, “Lohanul” nr.25

Iar cu un astfel de final castiga si pe crestinii caldicei…

https://saccsiv.wordpress.com/2018/02/23/imaginatia-este-puntea-dracilor-catre-minte-si-apoi-catre-suflet-feriti-va-de-imaginatie-in-timpul-rugaciunii-explozie-de-organizatii-new-age-iste-care-cultiva-sistematic-imaginatia/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 martie 2018 în DIAVOL, RUGĂCIUNE, SFATURI