RSS

Arhive pe categorii: RUGĂCIUNE

RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA

rug-inima-minte-oana-1024x684

Trezvia ne este de mare trebuinţă în lucrarea rugăciunii şi în cultivarea inimii, căci ea ajută mult la întoarcerea minţii către inimă şi mai apoi către Dumnezeu.1 Prin trezvie omul îşi adună întreaga fiinţă înlăuntru, în strădania de a petrece pururi înaintea Feţei lui Dumnezeu şi de a-I împlini poruncile.

Potrivit tradiţiei ascetice, fără trezvia sau atenţia minţii în timpul rugăciunii nu ne este cu putinţă să împlinim prima şi marea poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Trezvia stăpâneşte fiecare mişcare a minţii şi a inimii, aşa încât întoarcerea omului către Dumnezeu să fie deplină şi în desăvârşită armonie cu Duhul Său, căci Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos, Care râvneşte la întreaga inimă a omului. De aceea creştinul caută să se înfăţişeze înaintea Domnului la fiecare început de zi: îşi rânduieşte întreaga aşezare lăuntrică prin aţintirea minţii în inimă şi în felul acesta îşi are pururi toată simţirea şi cugetarea la Domnul.

O cale de a păstra această aşezare duhovnicească de-a lungul întregii zile estelucrarea de bunăvoie a osândirii de sine. Când omul se judecă pe sine cu asprime, căindu-se înaintea Domnului, toată mintea i se adună în inimă. Şi atunci poate să strige la Domnul „din toată inima” şi să afle îndreptăţire de la El. Prin osândirea de sine se statorniceşte în noi trezvia minţii şi de acum încolo „nu-i mai este uşor duşmanului să pătrundă prin înşelăciune”2 în inima noastră.

Atenţia credinciosului în timpul rugăciunii, care se mai numeşte şi trezvie rugătoare, se cuvine a se însoţi de stăpânire de sine şi răbdare. Acestea împiedică risipirea minţii şi o ţin neîmprăştiată în lucrarea rugăciunii. Într-adevăr, potrivit tradiţiei noastre ortodoxe, rugăciunea este ea însăşi o formă de trezvie, căci ea presupune neîncetata chemare cu un singur gând a Numelui Domnului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Prima parte a rugăciunii este o mărturisire a credinţei în Dumnezeirea lui Hristos şi în Sfânta Treime. Partea a doua, „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, este spovedania celui care se roagă, recunoaşterea căderii omului (în dimensiunile sale personale şi universale), apăcătoşeniei şi a nevoii lui de mântuire. Cele două părţi ale rugăciunii, mărturisirea credinţei şi spovedania celui care se roagă, se completează una pe alta şi dau conţinut şi plinătate rugăciunii.

La început, această rugăciune cu un singur gând (…) este rostită cu voce tare. Mai apoi, ea se rosteşte lăuntric şi, în cele din urmă, prin împreuna-lucrare a harului, mintea coboară în adâncul inimii omului, unde Numele Domnului îşi află sălaşul ce i se cuvine. De aceea această rugăciune se mai numeşte şi rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii.

Chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos şi atenţia minţii la cuvintele rugăciunii cultivă în om o statornică aplecare spre rugăciune. Încetul cu încetul, rugăciunea devine starea firească a omului, veşmântul sufletului şi reacţia spontană a inimii la orice eveniment din sfera duhovnicească. Această stare duhovnicească îşi vădeşte însemnătatea mai cu seamă în ceasul morţii. Lucrarea rugăciunii minţii este, în cele din urmă, o pregătire pentru viaţa cerească, căci cel ce se nevoieşte îşi aduce mereu aminte de sfârşitul vieţii sale pe pământ. El învaţă să lepede toată grija cea lumească, aşa încât naşterea sa întru împărăţia cea veşnică să fie fără durere şi, pe cât este cu putinţă, lipsită de primejdii.3

Coborârea minţii în inimă nu se înfăptuieşte prin mijloace artificiale, cum ar fi postura corpului sau controlul respiraţiei. Fireşte, astfel de mijloace nu sunt cu totul lipsite de valoare; ele pot fi de folos mai ales în perioadele de început ale vieţii duhovniceşti, dar să nu uităm că este nevoie de îndrumarea unui duhovnic şi de smerenie din partea ucenicului. Noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă, însă numai prin harul lui Dumnezeu mintea poate să se coboare în inimă şi să se unească cu ea.

Din păcate, în rândul celor lipsiţi de experienţă duhovnicească domneşte adesea această confuzie, ba chiar înşelare, cum că ar exista o asemănare între Rugăciunea lui Iisus şi yoga, meditaţia budistă sau transcendentală şi alte practici exotice extrem-orientale. Însă asemănările sunt superficiale şi nu depăşesc nivelul „anatomiei” fireşti a sufletului omenesc. Diferenţa fundamentală dintre creştinism şi alte credinţe constă în aceea că Rugăciunea lui Iisus se întemeiază pe descoperirea Dumnezeului celui Viu, adevărat şi personal, Cel Unu în Sfânta Treime. Nicio altă cale nu îngăduie posibilitatea stabilirii unei relaţii vii şi personale între Dumnezeu şi cel ce se roagă.

În religiile orientale nevoinţa are ca scop despuierea minţii de tot ceea ce este mărginit şi trecător, aşa încât omul să se poată identifica cu un „absolut” impersonal. Acest „absolut” este considerat a fi „firea” originară a omului, fire care a suferit o anumită degradare şi degenerare odată cu intrarea în viaţa aceasta pământească, multiformă şi pururi schimbătoare. O astfel de nevoinţă este egocentrică şi întemeiată exclusiv pe voinţa omului. Datorită caracterului ei intelectual, ea nu izbuteşte să angajeze întreaga fiinţă a omului, prin aceea că desconsideră cu totul inima. În această tradiţie ascetică, toată strădania omului urmăreşte reîntoarcerea în acest „absolut” anonim şi suprapersonal şi dizolvarea în el. Prin urmare, scopul acestei nevoinţe este unul fundamental negativ: omul năzuieşte să-şi stingă sufletul („atman”) în oceanul anonim al „absolutului” suprapersonal („brahman”).

In lupta sa de a se elibera de toată suferinţa şi nestatornicia acestei vieţi trecătoare, ascetul oriental se cufundă în sfera noetică şi abstractă a aşa-numitei „fiinţe pure”, o sferă negativă şi impersonală în care omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, ci îşi contemplă doar propriul sine. În această formă de nevoinţă, inima nu îşi găseşte locul, iar progresul depinde exclusiv de voinţa omului de a reuşi. Upanişadele nu amintesc nicăieri că mândria este o piedică în sporirea duhovnicească sau că smerenia ar fi o virtute.Acestui fel de asceză îi lipseşte cu totul dimensiunea pozitivă a nevoinţei creştine, în care lepădarea de sine duce la îmbrăcarea cu omul cel ceresc, la însuşirea unui fel de viaţă mai presus de fire, al cărei izvor este Dumnezeu cel Unu şi adevărat, Care Se descoperă pe Sine omului. Chiar şi în formele sale cele mai nobile, lepădarea de sine pe care o practică budismul nu este decât jumătatea mai puţin importantă a problemei. Există şi primejdia ca mintea, petrecând în „întunericul despuierii“4, să se întoarcă asupră-şi şi să se minuneze de frumuseţea sa purtătoare de lumină. Însă, nepricepând că lumina aceasta este zidită, omul ajunge să se închine „făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 25). Şi când mintea cade în înşelarea îndumnezeirii de sine sau a idolatrizării de sine, atunci, potrivit cuvintelor Scripturii, „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi“ (Matei 12,45).

In cazul practicilor contemplative orientale omul nu Il vede pe Dumnezeu, ci se contemplă pe sine însuşi. O astfel de contemplaţie nu trece dincolo de hotarele firii zidite, nici nu se apropie în vreun fel de Adevărul Fiinţei primordiale, de Dumnezeul cel viu şi nefăcut, Care S-a descoperit omului. Practicile orientale pot să ofere o oarecare relaxare sau să sporească agerimea funcţiilor psihice şi intelectuale ale omului, dar „ce este născut din trup, trup este” (Ioan 3, 6) şi „nu poate plăcea lui Dumnezeu” (cf. Rom. 8, 8).

Doar prin pocăinţă se ajunge la deplina şi adevărata despuiere a minţii de toată alipirea pătimaşă de cele văzute şi vremelnice ale lumii acesteia. Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu, iar durerea inimii odrăslită de harul pocăinţei nu numai că dezlipeşte mintea de cele stricăcioase, ci o şi uneşte cu cele nevăzute şi veşnice ale lui Dumnezeu. După cum spuneam, despuierea minţii, ca scop în sine, nu rezolvă problema decât pe jumătate, pentru că rămâne o strădanie omenească ce nu depăşeşte hotarele lumii zidite. În creştinism, însă, ascetul se nevoieşte nădăjduind şi aşteptând ca sufletul să-i fie înveşmântat în harul lui Dumnezeu, singurul care îl poate duce la plinătatea vieţii veşnice pentru care a şi fost zidit.

Mulţi îl admiră pe Buddha şi îl compară cu Hristos. Buddha stârneşte admiraţia mai ales datorită înţelegerii sale pline de compasiune faţă de condiţia omului şi datorită iscusitei sale învăţături despre eliberarea de suferinţă. Însă creştinul ştie că Hristos, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, prin Patima, Crucea, Moartea şi Învierea Sa a luat asupră-Şi, de bunăvoie şi fără de păcat, toată suferinţa omenească, arătându-Şi astfel desăvârşita Sa dragoste. Prin aceasta a tămăduit zidirea Sa de rana cea aducătoare de moarte pricinuită de păcatul strămoşesc, făcând din ea o „făptură nouă” spre viaţa cea veşnică.

În lucrarea rugăciunii, durerea inimii este de mare preţ, pentru că prezenţa ei este semnul că nevoitorul nu este departe de calea cea adevărată şi sfântă a iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-a arătat dragostea desăvârşită faţă de noi prin suferinţă, la fel şi omului i se dă prilejul ca prin suferinţă să răspundă cu dragoste la dragostea lui Dumnezeu. Omul îşi exprimă dragostea prin rugăciune. Dacă ne rugăm, înseamnă că-L iubim pe Dumnezeu; faptul că nu ne rugăm arată că nu-L iubim, căci măsura dragostei noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre. Sfântul Siluan identifică iubirea de Dumnezeu cu rugăciunea, iar Sfinţii Părinţi spun că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă. Când ne războieşte o patimă, noi putem să-i stăm împotrivă prin chemarea Numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult şi Il chemăm pe Dumnezeu în ajutor, cu atât devenim mai puternici duhovniceşte şi biruim patima. Însă când uităm de Dumnezeu, ne lipsim de arma rugăciunii şi atunci nimic nu-l împiedică pe vrăjmaş să ne răpună. Iată de ce Sfinţii Părinţi consideră că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă.

http://www.cuvantul-ortodox.ro, Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU

Reclame
 
Un comentariu

Scris de pe 8 iunie 2018 în RUGĂCIUNE, SFATURI

 

La greu se arata cat esti de puternic si cat de drag ti-e Dumnezeu

velikij_post_2_500

Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că  te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.

Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus. Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu. Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească.

Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară. Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.

Jean-Claude Larchet, ortodox.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 mai 2018 în RUGĂCIUNE

 

Atunci cand vedem pe cineva ca se uita urat la noi, trebuie sa spunem in gand o rugaciune

Să știți de la mine, nu cu oamenii trebuie să ne luptăm, cu duhurile din ei. Pe dușman îl dezarmezi cu dragoste și cu un cuvânt bun. Omul acela care-ți este vrăjmaș, dacă vede că vii la el cu daruri și cu un cuvânt bun, Îl va lăsa pe Duhul Sfânt să izgonească din sufletul lui duhurile rele de care este cuprins și va scăpa de ele.

Așa că, atunci când vedem pe cineva că se uită urât la noi sau ne vorbește urât, ne bârfește, trebuie să spunem în gând o rugăciune prin care să cerem Bunului Dumnezeu să liniștească acea persoană și, în același timp, să ne arătăm mila față de acel om. Căci ajută foarte mult să ai milă față de aproapele, doar așa câștigi un dușman de partea ta.

Trebuie să avem puterea de a ne ruga pentru omul care ne face rău. La rugăciunea Tatăl nostru se spune așa: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”! De aceea, de pildă, nu avem voie să dăm pe nimeni în judecată. Că, dacă dăm pe cineva în judecată, nu mai putem spune Tatăl nostru. Apoi, ca să te rogi pentru dușmanul tău, îți trebuie smerenie, ca să poți zice: „Eu sunt mic, Doamne, iartă-mă și iartă-l și pe cel ce mă lovește!” Asta trebuie: smerenie, smerenie în fața oricui.

Părintele Proclu Nicău, https://www.ganduridinierusalim.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 7 mai 2018 în RUGĂCIUNE, SFATURI

 

IMAGINATIA este PUNTEA DRACILOR catre minte si apoi catre suflet

75090

Ascetismul ortodox adopta o pozitie refractara fata de imaginatie, concentrându-se asupra unei ancorari cât mai intense în realitate. Considera imaginatia un teren extrem de primejdios, folosit prin excelenta de catre diavol. Parintii asceti desemneaza frecvent imaginatia ca fiind „puntea demonilor“, iar pe diavol îl numesc „mare scenograf, „regizor“ sau „nascocitor“. Prin intermediul imaginatiei, diavolul se straduieste sa influenteze decisiv mintea umana. Parintii disting net lucrarea imaginatiei de adevarata lucrare a harului dumnezeiesc. Aceasta lucrare a Duhului Sfânt este perceputa în stare de trezvie, în deplina cunostinta, si totdeauna în afara tarâmului imaginatiei.

Sa consultam însa chiar scrierile patristice. Textul ce urmeaza apartine Sfântului Nicodim Aghioritul, fiind extras din cartea sa Razboiul nevazut. Sfântul Nicodim a studiat riguros vechile scrieri ascetice ale Parintilor crestini si le-a reunit în monumentalele culegeri intitulate „Filocalia“ si „Everghetinos“, care au devenit cele mai citite carti în mediile monahale ortodoxe. Îmbratisând el însusi acelasi mod de viata pe care si-l asumasera Parintii isihasti si rezumând experienta patristica a Bisericii lui Hristos, Sfântul Nicodim scrie: „Dupa ce am vorbit despre corectarea simturilor noastre, urmeaza a vorbi aici si despre felul cum sa corectam imaginatia si memoria noastra; caci, potrivit aproape tuturor filosofilor, imaginatia si memoria nu sunt altceva decât impresii ale lucrurilor sensibile pe care le-am vazut, auzit, mirosit, gustat si pipait.

Am putea asemana întrucâtva suma perceptiilor noastre cu o pecete, iar imaginatia cu imprimarea pecetii. Sa stii ca, dupa cum Dumnezeu este în afara de toate simturile si lucrurile ce se simt, în afara de orice forma, culoare, distanta si loc, ca o fiinta fara forma si neînchipuita, fiind pretutindeni si mai presus de orice, tot astfel este dincolo de orice imaginatie. Prin urmare, sa stii ca imaginatia este o putere sufleteasca incapabila a se uni cu Dumnezeu, din pricina unor astfel de neajunsuri ale ei. Sa stii ca Lucifer, cel ce fusese întâiul între îngeri, aflându-se la început mai presus de imaginatie si afara de orice forma, culoare si perceptie, ca minte rationala, imateriala, fara forma si fara trup, mai apoi râvnind în mintea sa sa devina întru totul egal cu Dumnezeu, a cazut în aceasta mult divizata, grosolana si multiforma imaginatie. Astfel, din înger fara forma, nematerial si nepatimas, a devenit diavol, oarecum material, pluriform si patimas.

De aceea este numit de catre dumnezeiestii Parinti pictor a toate, imitator a toate, sarpe cu multe chipuri, mâncator al pamântului patimilor, nalucire, si alte nume de acest fel. […] Deci, învata din acestea, iubite, ca diferitele forme ale imaginatiei, dupa cum sunt inventii si nascociri alediavolului, tot asa îi sunt lui si foarte pe plac. Pentru ca, dupa unii sfinti, imaginatia este puntea pe care trec demonii ucigatori si se amesteca în suflet, fâcându-l salas al gândurilor rele si al tuturor patimilor necurate, sufletesti si trupesti.

O! Dar diavolul cel ucigator de oameni a facut ca, întocmai precum el a cazut prin imaginatie, tot asa si Adam sa-si închipuie ca poate deveni egal cu Dumnezeu, si prin aceasta închipuire sa cada. Astfel, din acea viata cugetatoare, îngereasca, indisolubila si statornica, a fost aruncat de diavol în imaginatia robita simturilor, multiforma si nestatornica, si în starea animalelor irationale.

Omul, o data cazut într-o astfel de stare, cine poate spune în câte patimi, rautati si greseli n-a fost aruncat prin imaginatie? A umplut filosofia morala cu felurite amagiri, fizica cu multe opinii neadevarate, iar teologia cu dogme false. Caci multi dintre cei vechi si dintre cei noi, dorind sa vorbeasca despre Dumnezeu si sa se ocupe îndeosebi de adevarurile înalte si neînchipuite ale lui Dumnezeu, chiar înainte de a-si curati mintea de formele patimase si de feluritele închipuiri ale lucrurilor care cad sub simturi, în locul adevarului au aflat minciuna. Raul cel mare este ca au îmbratisat aceasta minciuna drept adevar. În loc de teologi, ei se arata a fi niste amagitori, bizuindu-se pe iscusinta mintii, cum zice Apostolul. Deci, frate, daca doresti sa te eliberezi degraba de aceste patimi si rautati, daca voiesti sa te feresti de feluritele curse si mestesugiri ale diavolului si daca iubesti a te uni cu Dumnezeu si a dobândi dumnezeiasca luminare, atunci lupta-te din rasputeri a-ti goli mintea de orice forma, culoare si spatialitate. Pe scurt, de orice imaginatie si aducere aminte a lucrurilor bune sau rele, pentru ca toate acestea sunt plagi, umbre si neguri care întuneca puritatea, nobletea si stralucirea mintii. Nici o patima trupeasca sau sufleteasca nu poate patrunde în minte pe alta cale decât prin imaginarea lucrurilor senzoriale. Imaginatia si memoria sunt treptele înselaciunii vrajmasului, dar mai cu seama imaginatia: într-însa este radacina oricarui pacat. Sârguieste-te, deci, a-ti pastra mintea curata de orice imaginatie, asa cum a creat-o Dumnezeu.“

Asadar, în vreme ce crestinii se feresc de imaginatie în timpul rugaciunii, toti gurusii si new age-istii, dimpotriva, o stimuleaza si o dezvolta prin diversele mijloace de „meditatie“, considerând-o „vehicul“ si mod de a se apropia de „Dumnezeu“. Bineînteles, „Dumnezeul“ lor este cu totul altul decât Hristos. În zilele noastre asistam la o veritabila explozie de organizatii new age-iste care cultiva sistematic imaginatia în mintile adeptilor lor. În acest fel, diavolul gaseste terenul cel mai prielnic pentru a-i „duce la cinema“, cum obisnuia sa spuna batrânul Paisie. Acest teren extrem de fertil va fi valorificat si de catre Antihrist, în scopul plasmuirii falselor sale minuni. Sfântul Apostol Pavel scrie în cea de-a doua sa epistola catre tesaloniceni ca aratarea lui Antihrist va fi însotita de false minuni care se vor savârsi prin lucrarea diavolului: Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului (II Tes. 2,9-l0). Asadar, analiza acestor aspecte legate de meditatia orientala si rugaciunea crestina reveleaza o data în plus antiteza fundamentala dintre cele doua. Pe cât difera lumina de întuneric si Dumnezeu de diavol, pe atât difera Biserica lui Hristos de pagânismul hindus si de sectele new age-iste.

Parintele Ilie Cleopa:

„Fericita mintea care se roaga, se inchina fara imaginatie, ca Hristos n-a avut imaginatie, fiind Dumnezeu. Adam a cazut din rai dupa ce a cazut in imaginatie, ca isi imagina, dupa sfatul lui Lucifer, ca de va manca din pomul oprit nu va mai muri in veac. Spun Sfintii Parinti ca cea mai mare boala si ispita in vremea rugaciunii este imaginatia mintii, numita de ei si ”caracatita sufletului cu opt brate” sau ”octogon”. Mai este numita imaginatia si ”pod al dracilor„. In timpul rugaciunii din inima cel mai greu lucru este a pazi imaginatia; mai greu chiar decat a pazi mintea de ganduri. Sa nu uitam ca tot ce este circumcis, imaginat, nu este Dumnezeu. Or, daca ne oprim la imaginatii, ne inselam, nu mai putem patrude pe poarta cea ingusta a inimii, nici nu ajungem la Dumnezeu.”

Ca atare, new age cea draceasca invata taman pe dos:

Prin intermediul vizualizării creatoare, al cărei mecanism este extrem de eficient şi perfect realizabil, omul devine gradat ceea ce gândeşte, aşa cum se afirmă în textele înţelepciunii. Cu ajutorul puterii mentale, noi devenim creatorii succesului sau eşecului nostru în orice activitate ne lansăm.

Adica noi suntem miezul si puterea sta in noi, nu trebuie decat sa ne folosim … imaginatia. Asa ii cucereste pe neferictii ce se grabesc a se adapa la aceste balti cu apa statuta. Apoi, dupa ce le incurajeaza mandria, le face o oferta cu totul imbietoare, anume ca prin imaginatie ajung sa cunoasca chestii nestiute de prostime:

 Energia subtilă a imaginaţiei creatoare ne dinamizează capacitatea de a concepe uimitoare teorii ştiinţifice sau de a revela simbolismul ascuns, inerent realităţii şi ideile forţă ale lui DUMNEZEU.

Spre exemplificare am ales un text plin de astfel de invataturi extrem de nocivePuterea extraordinară a imaginaţiei creatoare:

Vizualizarea mentală se bazează pe principii simple. În lucrarea sa „Principiile psihologiei” , William James (1842 – 1910), părintele psihologiei americane, a arătat că mintea funcţionează ca o parte a organismului si că subconştientul ajunge să manifeste, la un moment dat, orice imagine care a fost menţinută şi susţinută cu o credinţă fermă în minte.

El afirmă: „Acţionează ca şi când lucrul pe care ţi-l doresti există deja şi el se va concretiza cu siguranţă, împlinind astfel dorinţa ta puternică”.

La rândul său, Joseph Murphy scrie în cartea „Puterea extraordinară a subconştientului tău” că „sentimentul care însoţeste vizualizarea este foarte important. De aceea trebuie să simţiţi orice sugestie pe care o trimiteţi către subconştient ca şi când aceasta reprezintă o realitate”.

Subconştientul este sensibil la imagini mentale şi putem să îl influenţăm deoarece imaginile sunt cele care introduc în fiinţa noastră o idee de durere sau una de bucurie.Subconştientul înregistrează tot ceea ce se petrece ca şi cum s-ar derula într-un prezent continuu, nefăcând distincţia dintre trecut şi viitor. El primeşte orice informaţie îi furnizăm sub formă de imagini sau sugestii mentale şi le stochează, asemeni unei baze de date, din care putem ulterior să accesăm, printr-o practică adecvată, datele pe care le conţine.

A vizualiza înseamnă a ne imagina mental un obiect, o acţiune sau o fiinţă până când această imagine capătă o puternică senzaţie de realitate, conducând la realizarea cât mai rapidă a ceea ce se vizualizează. Aşadar, prin intermediul puterii noastre de imaginaţie, putem vizualiza în mintea noastră orice obiect sau fenomen dorim să ne împlinească. Dar nu întotdeauna un obiect vizualizat de cineva va avea aceleaşi caracteristici cu acelaşi obiect văzut de altcineva, deoarece ceea ce „văd” oamenii depinde de personalitatea lor, de starea lor de spirit şi de ceea ce-i interesează în acel moment

Joseph Murphy spune: „În profunzimile subconştientului sălăşluiesc înţelepciunea nesfârşită, puterea şi bogăţia fără limite. Toate acestea aşteaptă să fie descoperite şi canalizate în mod corect şi benefic. Este timpul să vă cunoasteţi disponibilităţile latente, pentru ca ele să capete o formă concretă în această lume.”

„O imagine clară şi bine susţinută în minte valorează cât mii de cuvinte”, spune un proverb chinezesc. Gândirea vizuală, imaginativă a  fost folosită de către oameni chiar înainte de a-şi dezvolta gândirea verbală, raţională. În trecutul îndepărtat, oamenii erau conectaţi direct la natura înconjurătoare, şi în consecinţă apăreau în mod natural comunicări cu elementele supranaturale, creaţii mitologice, perceperea divinităţii în tot ce-i înconjura.

Cuvintele au început apoi să înlocuiască imaginile vizuale şi astfel, de-a lungul timpului, raţiunea a substituit aproape în totalitate imaginaţia creatoare. Astfel, tot ceea ce era natural şi în armonie cu divinitatea s-a diminuat şi a fost înlocuit cu raţionamente abstracte, reci, fără consistenţă şi valoare. Majoritatea filosofilor regăsesc în condiţia omului aşa-zis civilizat un handicap major: incapacitatea acestuia de a percepe naturalul, armonia, simbolismul, frumuseţea ce sălăşluieste în întreaga natură, eliminarea sacrului şi a misterului din viaţa noastră, lipsa fanteziilor şi a reveriilor.

Astfel, omul care era în permanentă comuniune cu divinul se transformă în omul-maşină, omul dominat de tehnologie, ce funcţionează el însuşi ca un mecanism automat.

În vechime, când oamenii trasau o linie dreaptă, un cerc, o cruce, o linie şerpuită reprezentau o adevărată ştiinţă nemuritoare. Simbolurile sacre serveau drept instrumente de adorare a divinului sau forme de comunicare, fără a fi nevoie de cuvinte.

Confucius spunea că „simbolurile reglementează lumea, nu cuvintele sau legile”.Astfel, înţelegând simbolurile şi modul în care ele se manifestă în creaţie, putem ajunge la esenţă. Din punctul de vedere al filosofiei hermetice, folosirea simbolurilor sacre şi menţinerea lor în minte atrage după sine rezonanţa cu energiile specifice acelui simbol sau imagine sacră.

De exemplu, YANTRA-ele si MANDALA-ele sunt imagini sacre utilizate în India de peste 2000 de ani de către yoghini. Prin focalizarea fermă şi continuă a atenţiei asupra acestor elemente simbolice se stabileşte rezonanţa cu energia lor subtilă specifică, obţinându-se în final o stare de uniune a celui care se concentrează asupra lor cu aspectele divine reprezentate de acele forme sacre. Prin vizualizare se obţine această formă de identificare cu semnificaţia esoterică a imaginii alese şi aceasta presupune o veritabilă experienţă interioară.

Fiecare fiinţă devine gradat ceea ce gândeşte

„Graţie imaginaţiei creatoare perfect controlate, noi elaborăm descoperiri geniale şi concepem proiecte îndrăzneţe pe care apoi, cu anticipaţie, le putem vizualiza CLAR. Fără imaginaţia creatoare, care facilitează REZONANŢA cu o mulţime de energii subtile, benefice, creatoare din MACROCOSMOS, oamenii ar trăi ghidaţi numai de dorinţele şi impulsurile primare. Întotdeauna noi începem prin a ne imagina, în mod creator si benefic, o anumită transformare, apoi, dinamizaţi lăuntric de energiile subtile din MACROCOSOMOS cu care intrăm în REZONANŢĂ, urmărim să o realizăm cu ajutorul capacităţii noastre de gândire şi a inteligenţei, după care, la un moment dat, în cazul succesului, constatăm că totul se transformă aşa cum noi ne-am imaginat anterior.”

Pentru a avea rezultate remarcabile în practică trebuie, pentru început, să învăţăm să gândim pozitiv, să fim optimişti şi deschişi spre orice transformare lăuntrică. Prin exerciţiu, prin practică consecventă şi perseverentă, cu răbdare vom reuşi să realizăm chiar şi cele mai dificile posturi corporale, tehnici de respiraţie controlată. Cea mai bună modalitate de a reuşi aceasta este ca atunci când realizăm o postură corporală pe care încă nu o stăpânim prea bine din cauza lipsei de flexibilitate, de echilibru şi a rigidităţii structurii noastre fizice, să ne vizualizăm şi totodată să ne mentalizăm executând perfect acea postură. În acest fel, efectele specifice acelei posturi vor apare foarte repede şi vor fi mult amplificate.

Tehnica vizualizării creatoare constă în a ne formula o idee-forţă şi a o percepe cu ochii minţii ca şi când ea ar fi deja concretizată. Această mentalizare trebuie să fie susţinută si menţinută suficient de mult timp în mintea noastră pentru a ajunge „să prindă rădăcini” şi ulterior să se împlinească în realitate. Orice lucru pe care ni-l imaginăm în acest mod va deveni la fel de real ca orice obiect material care se află în jurul nostru.

Fiecare dintre noi poate să-şi modifice structura corpului, modul de a gândi precum şi modul său de viaţă, exact aşa cum îşi doreşte. Puterea de care ne folosim pentru a realiza toate acestea este imaginaţia creatoare, la care se adaugă voinţa de a susţine aceste transformări şi credinţa în reuşită deplină.

Dacă aceste elemente sunt însoţite de bunăvoinţă, dragoste şi linişte interioară, atunci cu siguranţă întreaga viaţă ne va fi plină de împliniri şi succese binemeritate. Din punct de vedere al predominanţelor energetice pe anumiţi centri de forţă (CHAKRE), se ştie că fiinţele care au centrul de forţă SWADHISTHANA activat în mod armonios prezintă o imaginaţie bogată şi activă, sunt fiinţe puternic impresionabile şi prezintă capacitatea de a-şi transpune verbal percepţiile.

Swami Shivananda afirmă:

Cel care se concentrează intens şi meditează profund asupra lui SWADHISTHANA CHAKRA şi asupra energiilor sale ascunse corespondente nu se mai teme deloc de apă. El obţine mari puteri psihice, imaginaţie creatoare genială, cunoaştere intuitivă şi se bucură de o stăpânire perfectă a funcţiei sexuale şi a simţurilor. De asemenea, el cunoaşte cu uşurinţă lumile sublime astralePasiunea înlănţuitoare, mânia, ataşamentul, orgoliul, gelozia şi alte impurităţi psihice sunt uşor şi complet eliminate de el. Fiinţa în cauză îşi regenerează corpul fizic, rămâne tânăr şi ajunge să cucerească moartea.”

Prin intermediul vizualizării creatoare, al cărei mecanism este extrem de eficient şi perfect realizabil, omul devine gradat ceea ce gândeşte, aşa cum se afirmă în textele înţelepciunii. Cu ajutorul puterii mentale, noi devenim creatorii succesului sau eşecului nostru în orice activitate ne lansăm.

Înţelegem astfel că noi suntem direct şi singurii responsabili de fericirea sau suferinţa noastră, de libertatea sau îngrădirea propriei noastre fiinţe. Folosindu-ne din plin imaginaţia creatoare benefică şi puterea de vizualizare mentală ne putem trezi şi dezvolta capacităţile interioare latente şi putem deveni conştienţi de natura noastră divină.

Imaginaţia creatoare ne stimulează tendinţa spre perfecţiune

„Imaginaţia creatoare ne transformă gradat în fiinţe umane benefice, deschise, gata mereu să iubească şi să evolueze. Ea ne trezeşte şi ne amplifică iubirea şi ne diversifică puterea de a crea, oferindu-ne posibilitatea de a evada fulgerător din realitatea individuală prin intermediul vizualizării mentale dirijate. Energia subtilă a imaginaţiei creatoare ne dinamizează capacitatea de a concepe uimitoare teorii ştiinţifice sau de a revela simbolismul ascuns, inerent realităţii şi ideile forţă ale lui DUMNEZEU.”

Fiecare fiinţă umană acţionează, simte şi înfăptuieşte în conformitate cu ceea ce îşi imaginează că este adevărat despre propria sa persoană şi despre tot ceea ce o înconjoară. Acesta este un fenomen perfect normal, un proces al funcţionării creierului uman.

Este deja binecunoscut faptul că există diferenţe între funcţiile emisferei stângi a creierului şi cele ale emisferei drepte.

Emisfera stângă controlează partea dreaptă a corpului şi este implicată în gândirea logică, analitică, în funcţiile verbale şi matematice, iar emisfera dreaptă controlează partea stângă a corpului şi este responsabilă cu orientarea în spaţiu, dezvoltarea aptitudinilor artistice, structurarea imaginii corporale, capacitatea de a sintetiza structura lucrurilor fără a le analiza concret.

De cele mai multe ori, majoritatea oamenilor îi privesc cu suspiciune pe yoghini, mistici şi metafizicieni. Clarviziunea, premoniţiile, talentele mediumice, comuniunea extatică prin rugăciune cu Dumnezeu şi chiar genialitatea sunt de multe ori privite ca o ameninţare la adresa echilibrului societăţii. Aceşti oameni consideră că nu putem obţine rezultate concrete în viaţa noastră, decât prin muncă asiduă, că numai prin efort fizic şi intelectual susţinut vom putea avea o viaţă împlinită, lăsând la o parte reveriile şi imaginaţiile noastre. Această mentalitate ţine de o predominanţă a emisferei stângi a creierului, în care totul este analitic, calculat şi logic.

Cu toate acestea, în mod paradoxal, printr-o dinamizare a jumătăţii drepte a creierului, aparent rigidă şi limitatoare, noi putem intra cu uşurinţă în legătură cu potenţialul nostru lăuntric nebănuit şi, printr-o adecvată dezvoltare a capacităţilor latente, putem avea acces la trăiri şi experienţe spirituale uluitoare. Prin folosirea cu succes a imaginaţiei creatoare, vom putea să învingem obstacolele de tot felul pe care le întâlnim de-a lungul vieţii şi de asemenea să ne bucurăm din plin de rezultatele muncii noastre.

Comparativ cu modul de acţiune al oamenilor la care predomină emisfera stângă a creierului, cei care au activată predominant emisfera dreaptă vor avea reuşite mai mari şi mai evidente în ceea ce întreprind, vor fi mai optimişti şi mai încrezători în forţele proprii şi mult mai senini şi destinşi decât ceilalţi.

Secretul constă în a vizualiza ce fel de viaţă îţi doreşti să ai, să menţii cu ardoare această imagine a vieţii tale, să te bucuri de reuşită chiar înainte de a o avea şi să fii ferm convins că aşa se va petrece.

Sistemul nervos nu face diferenţa dintre o experienţă imaginată şi una reală. În ambele cazuri el reacţionează automat la informaţia pe care creierul i-o transmite. Informaţiile care vin din exterior, culese de diferitele organe de simţ, se transmit sub forma unor impulsuri nervoase către creier, care le descifrează, interpretează şi evaluează, generând apoi imagini sau idei mentale. Aceste imagini sau idei care ne apar ne fac să avem diferite convingeri sau păreri despre un fenomen exterior şi ne determină să reacţionăm într-un anumit fel.

Astfel, vom acţiona şi vom simţi nu în conformitate cu ceea ce sunt de fapt lucrurile în realitate, ci în funcţie de imaginea pe care o are mintea noastră despre ele. Deşi acest lucru poate să pară la prima vedere o limitare, el are valenţe transformatoare profunde.

Bazându-ne pe faptul că sistemul nervos nu discerne între o experienţă imaginată şi una reală, ne vom putea vizualiza ca având anumite aptitudini sau calităţi pe care dorim să le trezim în fiinţa noastră şi, menţinând vie această imagine în minte, rezultatele reale nu vor întârzia să apară. În felul acesta, imaginaţia creatoare ne va stimula tendinţa spre perfecţiune.

Toţi oamenii aspiră să fie fericiţi, dar puţini ştiu că suntem liberi să trăim această stare minunată oricând dorim.

De cele mai multe ori, oamenii caută reţete complicate pentru a dobândi fericirea, neţinând cont că marile adevăruri ale vieţii sunt simple, creatoare si dinamice.Folosindu-ne imaginaţia creatoare, putem intra în rezonanţă cu starea de fericire, de bine si cu armonia universală. Sf. Pavel spunea: „ câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul”(Filipeni, 4:8)

Joseph Murphy afirmă:

„Experimentarea continuă a acestor binefaceri constituie o părticică din viaţa eternă la care se referea Iisus când afirma că lucrurile cele mai importante sunt pacea, armonia, siguranţa, libertatea individuală  si fericirea şi că acestea sunt intangibile, deoarece nimeni nu vi le poate răpi. Ele provin din esenţa divină a fiinţei dumneavoastră. Cine meditează asupra acestor calităţi va intra imediat în rezonanţă cu sursa lor, subconştientul umplându-se cu ideile lor forţă. Acestea sunt o parte din adevăratele comori «pe care nici molia, nici rugina nu le strică» (Matei 6: 20)”

Daciana Matei, “Lohanul” nr.25

Iar cu un astfel de final castiga si pe crestinii caldicei…

https://saccsiv.wordpress.com/2018/02/23/imaginatia-este-puntea-dracilor-catre-minte-si-apoi-catre-suflet-feriti-va-de-imaginatie-in-timpul-rugaciunii-explozie-de-organizatii-new-age-iste-care-cultiva-sistematic-imaginatia/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 martie 2018 în DIAVOL, RUGĂCIUNE, SFATURI

 

Indemn la priveghere

Cei ce au posibilitate și voință, să facă săptămâna aceasta Paraclisul Maicii Domnului la ora 22.00. Un sfânt părinte văzător cu duhul din România simte că s-ar abate o năpastă peste noi cât de curând, mânia lui Dumnezeu. Părintele ar fi propus unirea în cuget a creștinilor prin rugăciune spre îndurarea Bunului Dumnezeu. Desigur, cine dorește, să nu se interpreteze greșit că ar fi vreun canon sau obligație. Este doar un îndemn. Nu dețin mai multe informații, nu e cazul să se panicheze nimeni. Așadar, priveghere și căință! Dumnezeu cu noi!

altarul-casei

 
Un comentariu

Scris de pe 7 februarie 2018 în ROMANIA, RUGĂCIUNE

 

Nu ai televizor, dar stii tot ce se intampla. Pe mana nu porti ceas, dar cunosti ora rugaciunii

calugar-monah-590x443Stai în liniște și treci neobservat, adesea cu capul plecat, iar ochii tăi parcă șoptesc psalmi sufletului. Nu prea spui multe, pentru că viața ta vorbește destule. Ai scris în inimă pe fiecare, și te gândești la cei care plâng, poate că nici tu nu mai știi câte suflete ai vindecat, câte kg de pace ai oferit… Tu plângi în tăcere cu ochii ca lumânărelele. Uneori, mai scrii câte un vers, alteori cugeți. Nu te înțeleg cei care cinstesc haine, case și averi… Nu ai televizor, dar știi tot ce se întâmplă. Pe mână nu porți ceas, dar cunoști ora rugăciunii. Nu vorbești, dar privești cu blândețe.

Citești zilnic acatistul „bucură-te… bucură-te… bucură-te” și nu te oprești să lucrezi la mântuirea ta… ești aprins de focul râvnei. Vin atâtea gânduri ispititoare, dar oftezi în răbdare, prieten ești cu vîrtutea și curăția. Preferi să stai retras decât să petreci cu lumea, deasemenea nimic din lumea asta nu te odihnește, adesea acoperi fereastra ca sa nu te mai amăgești cu frumusețea lumii.

Mănânci puțin, dar te ostenești mult. Tu nu ai nimic al tău și totuși ești atât de împlinit. Te uiți la oameni… în suflet. Te văd pe tine, și parcă au râvnă mai multă, nu spui multe, dar spui ce trebuie. Nu ai bani, dar ai dragoste, nu faci ce face lumea, dar faci ceea ce lui Dumnezeu Ii place. Nu vrei lux, dar vrei liniște: „Nu mă voi nădăjdui spre boieri, în fii oamenilor…” se aude dimineața înainte de antifon.

Ai mâinile muncite, dar fața luminoasă. Se vede cum arde lumânarea la miez de noapte în chilia ta, asemenea și tu arzi de dragoste și dor „de cer”. Te uiți la inimă, de parcă îi vorbești, de multe ori soptești Doamne miluiește! Binecuvintezi pe oameni, asculți orice necaz, de multe ori pleci capul cu lacrimi pe obraz. Monahule cu ochi senini și fața ca de crin, au trecut atâția ani de când te nevoiești ca să te desăvârșești!

Irina Alexandra Bulgaru, ortodoxiatinerilor.ro

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 ianuarie 2018 în RUGĂCIUNE

 

Rugaciunea, hrana sufletului si risipirea tristetii

mintitÎncepând cu secolele primare ale Bisericii, putem distinge trei surse prin care creştinii au fost iniţiaţi în rugăciune: monahismul, teologia şi Sfânta Liturghie. E adevărat, orice ucenicie creştină pentru dobândirea vieţii în duh presupune inevitabil o tradiţie ascetică, o tradiţie mistică şi o manifestare orantă, doxologică a vieţii ecleziale. Rugăciunea rămâne condiţia indispensabilă pentru existenţa unei trăiri autentic creştine.

Spre sfârşitul secolului al IV-lea, un tânăr monah de origine romană (Scythia Minor), pe numele lui Ioan Cassian, pleca împreună cu prietenul său, Gherman, să adune învăţături duhovniceşti de la călugării din pustiul Egiptului.

Cei doi pelerini l-au întrebat pe avva Isaac despre rugăciune. El a mărturisit că nu avea inima îndeajuns de curată încât să poată discerne întreaga diversitate şi varietate a formelor rugăciunii care se pot naşte în sufletul unui om, căci spunea el: „Numărul lor este la fel de mare pe cât de diferite sunt stările şi dispoziţiile care se întâlnesc într-un suflet sau mai degrabă în toate sufletele făpturilor cuvântătoare”.

Aceasta înseamnă că fiecare mişcare a sufletului, fiecare gând, suspin sau lacrimă, poate, în orice clipă, să devină o rugăciune din momentul în care sufletul, în mişcarea sa, tinde către Dumnezeu.

Ceea ce caracterizează Răsăritul este faptul că fiecare din cele trei surse – monahismul, teologia şi Liturghia – şi-a păstrat o relativă unitate internă. Astfel, monahismul, oricât de variat în formele lui, nu a cunoscut explozia diversităţii mişcărilor sau ordinelor călugăreşti apărute în Apus. Iar aceasta ţine, fără îndoială, de faptul că paternitatea spirituală a jucat în Ortodoxie un rol central şi că transmiterea ei este, înainte de orice, o chestiune legată de persoană mai mult decât de şcoală sau doctrină.

În acelaşi mod, tradiţia teologică rămâne unitară printr-un puternic curent mistic. Mai mult decât o disciplină universitară, ea reprezintă, înainte de toate, accesul la taină pe calea Întrupării Cuvântului.

Cât priveşte tradiţia liturgică, ea păstrează în fiecare din Bisericile locale din Răsărit o coerenţă neatinsă de uzura timpului.

Liturghia nu s-a descompus prin reforme succesive, ci s-a îmbogăţit prin aportul timpului cu diferite straturi, la fel cum cărţile care compun Biblia formează simfonia Scripturilor.

Dacă ar trebui să caracterizăm maniera în care cele trei surse de iniţiere în rugăciune întreţin unitatea, s-ar cuveni să ni le reprezentăm într-o dispoziţie concentrică.

În centrul matricei spirituale ar figura tradiţia ascetică, punct de plecare şi în acelaşi timp ţintă de atins a idealului rugăciunii creştine.

Apoi, într-o primă extensie, corpusul învăţăturilor care alcătuiesc tradiţia teologico-mistică a Răsăritului creştin ar putea fi văzut ca un ansamblu înglobând această primă sferă a tradiţiei ascetice, ca o dimensiune verificată a cunoştinţei care se alimentează din asceză pentru a radia, în afară, lumina tainei.

A treia sferă, cea mai exterioară, dacă se poate spune aşa, dar cea mai bogată din ansamblul experienţelor duhovniceşti specifice Orientului creştin, corespunde aici vieţii liturgice, cu precizarea că posibilitatea exteriorizării liturgicului în raport cu celelalte două sfere simbolizează mai degrabă întregul impact cosmic ce caracterizează puterea tainei a cărei purtătoare este tradiţia.

Scriptura, sursa inspiraţiei pentru rugăciune

În fond, termenul de mister sau taină ar putea fi înţeles ca numitor comun al celor trei locuri de iniţiere în rugăciune. Taina (mystèrion) este, pe de o parte, principiul şi împlinirea integrală a iconomiei Revelaţiei Divine şi, pe de altă parte, modul prin care omul este invitat să participe la această iconomie, să ia loc în aceasta şi să joace un rol activ acolo.

În mod sigur, termenul mystèrion descoperă legătura de inspiraţie care există între Sfintele Scripturi şi rugăciune. El permite înţelegerea raţiunii pentru care această rugăciune, oricât de personală şi de intimă ar fi ea, este indisolubil legată de viaţa sacramentală şi niciodată separată de destinul omenirii, cu necesitate, niciodată detaşată de poporul credincioşilor care se roagă.

Creştinul găseşte în Scripturi locul inspiraţiei pentru rugăciunea lui, nu doar limbajul ei, ci motivul, cauza, dar şi finalitatea ultimă a rugăciunii.

Pentru creştin, Hristos nu reprezintă pur şi simplu un maestru al rugăciunii, un model al rugătorului desăvârşit, ci El este „întruparea” acestei rugăciuni. Nu ne rugăm doar ca Hristos, ci în Hristos, în şi prin Duhul Sfânt pe care Îl transmite Hristos, dar şi în şi prin Trupul pe care îl constituie comuniunea oamenilor cu acest Duh, Biserica.

Hristos ne transmite rugăciunea prin întreaga Scriptură, prin psalmi, prooroci, apostoli sau lumea îngerilor.

Hristos este această transmitere vie a rugăciunii în măsura în care El subsumează toate aceste rugăciuni, le întrupează şi le descoperă sensul ultim.

Iată pentru ce tradiţia rostirii rugăciunii Tatăl nostru, care se numeşte Rugăciunea Domnească, este un element fundamental în iniţierea creştină, căci ea reprezintă legătura sacră care uneşte toţi botezaţii în participarea la lucrarea divină a actualizării şi descoperirii tainelor dumnezeieşti de oameni.

Orice iniţiere în rugăciune, sau mai mult încă, desăvârşirea în rugăciune, comportă inevitabil o dimensiune ascetică. Asceza dă mijloacele pentru atingerea scopului, a ţintei propuse. Sensul primar al cuvântului este acela de exerciţiu sau antrenament. Finalitatea vieţii duhovniceşti este capacitatea de a trăi în conştiinţă şi în toate dimensiunile fiinţei posibilitatea unirii şi comuniunii care vine de la Dumnezeul-Treime, descoperit în Hristos, posibilitate actualizată şi consumată în focul eliberator şi îndumnezeitor al iubirii.

Chemarea Duhului îşi găseşte împlinirea în intensitatea vieţii legate de schimbarea şi relaţia între planul uman şi planul divin, este „viaţa în Dumnezeu”, viaţă de unire şi comuniune care inundă grădina inimii şi se întinde, asemenea celor patru fluvii din paradis, în tot universul, viaţă a cărei condiţie esenţială este rugăciunea.

Maica lacrimilor şi securea împotriva deznădejdii

Caracterul anglobant, propedeutic şi eshatologic al rugăciunii transpare în mod explicit în definiţia pe care o dă Sfântul Ioan Scărarul în capitolul 28 din lucrarea sa Scara: „Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiica lor, ispăşirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să fie, lucrarea neîncetată, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea harismelor, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea tristeţii…”. Rugăciunea însoţeşte întreg itinerarul vieţii duhovniceşti a omului, de la convertirea sa, transformarea sa, până la deplina dezvoltare a potenţialităţii divine, potenţialitate care este legată de acel capax infiniti, propriu omului şi care se manifestă prin ceea ce Sfinţii Părinţi numesc virtute.

Acelaşi Ioan Scărarul într-un alt capitol al Scării compară acest itinerar cu traversarea unei mări care nu este scutită de primejdii: „Cumplită mare străbatem…, plină de multe furtuni şi de vârtejuri ameţitoare, de stânci ascunse, de naufragii, de piraţi, de balauri, de valuri. Prin stâncile sufletului să înţelegem mânia sălbatică şi năprasnică, prin vârtej ameţitor, deznădejdea ce învăluie mintea şi se opinteşte să o prăvălească în fundul descurajării, prin stânca ascunsă, neştiinţa care ţine răul ca bine, balaurul este trupul acesta mic şi sălbatic, piraţii sunt slujitorii atotcumpliţi ai slavei deşarte care răpesc încărcătura corabiei noastre şi osteneala virtuţilor noastre, valul este pântecele umflat şi greu care ne predă balaurului prin propria pornire, iar hăul este mândria azvârlită din cer, care ne ridică până la cer şi ne aruncă până în prăpastia cea fără de fund (în abis)” (Scara, cuvântul XXVI, 13).

Oricine caută să persevereze în rugăciune va întâlni în urcuşul său aceleaşi dificultăţi pe care le află şi sămânţa despre care se vorbeşte în Parabola semănătorului.

O lungă şi asiduă lucrare este necesară pentru a oferi rugăciunii pământul cel bun al inimii în care sămânţa să poată răsări şi rodi însutit. E nevoie ca rugătorul să se înarmeze cu curaj şi fermitate, să se apere împotriva atacurilor din afară şi dinăuntru, să-şi menţină speranţa; el trebuie de asemenea să cultive simplitatea, smerenia, modalitatea de a-şi săvârşi nevoinţa cu înţelepciune şi discernământ, blândeţe şi inteligenţă.

Toate acestea reprezintă paza inimii. Dacă paza inimii contribuie la desăvârşirea rugăciunii, inima însăşi nu poate fi păzită fără o stăruitoare rugăciune.

Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu, http://ziarullumina.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 decembrie 2017 în RUGĂCIUNE