Ce-ti doresc azi tie, scumpa Romanie ?

Îţi doresc să fii cât mai dulce, chiar dacă politicienii tăi fac viaţa dintre Carpaţi şi Dunăre un continuu botez în oţet. Dar acreala lor nu poate îndoi dulceaţa lui Hristos. Îţi doresc ca viitorul tău măreţ să nu mai fie doar în poezia lui Eminescu, pentru că eşti o ţară cu oameni mari. Tu caută-i, Românie, la casele mici. Îţi doresc să zâmbeşti de fericire, să nu mai fii o ţară tristă, plină de oameni dărâmaţi, şi nici plină de cruci care au făcut păienjeni la subţiori, adormind înfipte pe la răscruci de drumuri. Taie lăstarii amărăciunii, ei îţi ucid creierul şi îţi zbârcesc faţa frumoasă. Îţi doresc să fii o scară spre Rai, să nu mai fi considerată „balamucul balcanic” (R. Paraschivescu) pentru că glia ta, din vestul Mării Negre, este SMURD-ul latinilor la poarta Orientului, iar forma ta teritorială de peşte, aminteşte lumii de urmaşii lui Hristos. Tu, Românie, fii gura Lui. Îţi doresc să naşti mulţi, mulţi copii. Iar tu stopează rata avorturilor nesăbuite ale ultimelor decenii, crime care ţi-au golit şcolile de elevi şi fabricile de tineri, căci fără ei vei fi invadată de samsarii care-ţi vor mutila naţiunea cu viaţa lor searbădă şi pestriţă. Îţi doresc să ţi s-asculte rugăciunile, dar nu-L mai ţine pe Dumnezeu încuiat cu lacătul în biserici (N. Iorga), de luni până sâmbătă. Pentru ca atunci când ţi se bat copiii în şcoli, când îţi sunt violate fetele pe după blocuri sau când Parlamentul legiferează prostituţia ori sodomia, Tatăl din ceruri să poată interveni. Îţi doresc moştenirea întregită, să ai parte de tot pământul tău, pentru care au luptat Mircea, Ştefan, Mihai, Horea sau Avram. Dar ca s-o păstrezi trebuie să lupţi. Tu nu uita nici o clipă că ai şi cerul de deasupra ta. Pentru petica aceasta celestă a luptat în locul tău Hristos, la Golgota. Aşa-ţi doresc, aşa de ziua ta. La mulţi ani!

Nicolae G.

 

La multi ani, Romania !

Iubesc ţara asta pragmatică în care pe vremuri tribunalele erau închise în timpul semănăturii şi a secerişului pentru ca procesele să nu ne lase fără pâine şi să murim de foame cu avocaţi cu tot… Iubesc ţara asta „creştină” ce închidea tribunalele şi în timpul posturilor de Paşte şi Crăciun pe baza principiului „lasă că trec sărbătorile si apoi vezi tu…”Iubesc ţara asta ce-a avut primul preot cu doctorat în 1650 pe când Anglia avea în 1250, 25 % din preoţii de ţară cu licenţe în teologie. Când în 1741 Constantin Mavrocordat i-a silit pe preoţi să înveţe carte aceştia au fugit prin păduri (era primăvară), iar oamenii umblau după ei cu cuminicătura căutând preoţii prin peşteri. Aşa am rezistat raţionalismului satanic… Iubesc ţara asta, adică pământul acesta tragic unde totul se sfârşeşte în comic după cum zicea Paul Morand. Eu cred că România e leagănul lumii şi cred cum zicea Paler că Adam a fost român pentru că numai un român stă gol, mănâncă mere pădureţe şi crede că-i în rai. Iubesc România pentru că deşi producem pe hectar mai puţin grâu ca în 1907, avem ce mânca tot poporul şi avem ce da şi la egipteni. Iubesc românii pentru că au o fatalitate cosmică ce are adică de-a face şi cu pământul şi cu cerul. „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”. Personal cred că în cer se va vorbi româneşte, va mirosi a fân cosit, vor cânta păsările duios ca în via mea de la deal şi îngerii vor avea aripi tricolore. La mulţi ani România, oriunde te-ai afla!

Vladimir P.

 

Tara mea de 1 Decembrie

Ţara mea e Vârful Omu şi peştera Urşilor, e Nadia Comăneci dar şi Florin Salam, ţara mea e Valeriu Gafencu şi Gheorghe Gheorghiu Dej, ţara mea e Horea, dar şi ţăranii ce l-au trădat pe câţiva bănuţi. Ţara mea e Transfăgărăşanul toamna, dar şi sticlele de PET din parcări, ţara mea e Mănăstirea Cozia, dar şi şoselele de centură noaptea, ţara mea e maşina de 250000 euro a băiatului deştept, dar şi covrigii cumpăraţi din gară în aşteptarea unui personal murdar şi rece. Ţara mea e România. Din care au emigrat puţini, mulţi sunt plecaţi doar la lucru până-şi fac o casă în sat şi apoi vor reveni coborându-şi visele şi geamantanele din autocar. Ţara mea e România. Cu romi cu tot, cu unguri cu tot și cu toți antinaționaliștii. Ţara mea e România. Cu îngeri şi demoni, cu sfinţi şi ţoapele de la TV, cu copii fugiţi de-acasă şi cu copii cuminţi, cu familii puternice şi cu familii la tribunal. Ţara mea e România. La mulţi ani România ori unde te-ai afla!

Vladimir P.

 

Zilele oprite pentru zamislirea de prunci

Binecuvântată este numai rodirea (sădirea) de copii; tot ce este în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat şi să nu se mai facă. Iată unde duce blestemăţia ferelii de zămislire: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund cu un capăt în şale, încât femeia nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin durerile de stomac şi de rărunchi, şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli, care greu se mai vindecă, printre care şi „poala albă”. Iar a treia supărare este că strică toată rânduiala dinlăuntrul femeii, şi ajunge desăvârşit neroditoare. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între posturi, însă numai dacă amândoi soţii sunt învoiţi: pentru rostul sădirii de copii;
Vremi oprite sunt acestea.
– cele patru posturi de peste an;
– cele trei zile de post pe săptămână: luni, miercuri şi vineri.
– sărbătorile şi zilele asupra sărbătorilor;
– vremea necurăţiei
– vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soţi;
– vremurile de tulburări şi războaie, precum şi orice vreme după acestea, pentru cei ce au luat parte la ele;
Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcini, precum şi toată vremea alăptării.
Iată pentru ce e oprită toată vremea sarcinii:
– o dată, pentru că nu mai are rost.
– apoi, pentru că toate simţurile celor doi părinţi, dar mai ales ale mamei, prin care trece în vremea aceea, se întipăresc cu deosebire, în mugurele ce s-a plămădit. Deci iată o mare cheie a lucrurilor: precum au fost purtările şi toate simţămintele mamei în vremea celor nouă luni, aşa va fi şi moştenirea copilului ce se va naşte pe toată viaţa sa. Dacă părinţii i-au tulburat tocmirea cu fărădelegea desfrânării, aceasta se va întipării într-însul cu tărie mare. Iar când se va naşte, până nu ajunge să priceapă se va juca cu sora „de-a mirele cu mireasa sa”, şi încă de la şapte ani. Mai târziu va încerca la dobitoace sau se va deda la curvie cu mâna, pe urmă la curvie în toată regula, patimi care-i vor omorî milioane de celule nervoase.
Cei ce se dovedese neroditori, să se înţeleagă la petrecerea frăţească, evitând păcatul;
Înainte de căsătorie întrebaţi medicii cum staţi cu aceasta (cu rodirea sau nerodirea pântecelui). Iar de nu aţi făcut-o până la căsătorie, întrebaţi-i ce se mai poate drege. De aici vă pot spune aceasta: se poate întâmpla ca amândoi soţii să fie roditori şi totuşi roade nu aduc. Ce să fie? Pe unul din soţi, cu deosebire pe bărbat, l-au ajuns faptele lui din tinereţe: era curvar, onanist, sau alt chip pătimaş, şi mult timp făcând fărădelegile acelea, i-a slăbit frâna şi repede îi trece firea, înainte de clipa când s-ar fi deschis, tot pentru o clipă, mitrasul femeii pentru ca să-i primească sămânţa. Femeia nu are aşadar nici o descărcare. Bărbatul nu o mulţumeşte, i se face scârbă de el, încetul cu încetul se îmbolnăveşte,
De la încetarea semnelor femeii, încetează şi datoria căsătoriei, a chemării de copii.
Urmând acestea nu se mai întâmplă:
– crime de avort;
– blestemăţia ferelii;
– fărădelegea desfrânării – şi alte spurcăciuni.

Pr. Arsenie Boca

 

Tanara necredincioasa

O tânără foarte necredincioasă şi hulitoare de cele sfinte a fost sfătuită de fetele cele credincioase, zicându-i: « Julieta, tu n-ai să sfârşeşti bine cu necredinţa ta, Dumnezeu te va pedepsi”. « Ba!”, răspunse ea cu obrăznicie. « Cine a venit din lumea de dincolo să-mi spună ce se petrece?!” După opt zile a fost găsită moartă cum nimeni nu s-a îndoit de moartea ei, o aşezară în sicriu şi o îngropară. A doua zi, groparul, făcând o altă groapă lângă mormântul ei, auzi zgomot şi o voce sufocată ce striga: « Ajutor, ajutor!” Au fost chemate autorităţile şi au deschis mormântul, constatând că Julieta a fost îngropată de vie. Cu părul în neorânduială şi faţa plină de sânge scoase un suspin adânc şi, deschizând ochii, a zis: « Dumnezeule îţi mulţumesc!” După ce se linişti puţin, povesti cum s-a trezit abia atunci când a fost îngropată, a început să strige, să lovească cu capul în sicriu, « iar când am văzut că totul e zadarnic şi vine moartea cu toate grozăviile ei, nu vă pot explica ce frică groaznică am avut! Abia acum am început să mă gândesc la pedeapsa dumnezeiască pe care o voi lua pe dreptate şi că mă voi duce direct în iad. O, bunătate dumnezeiască!, zise ea plângând, Ţi-am dispreţuit adevărurile credinţei, dar m-ai adus iar la viaţă să mă pocăiesc şi să mă îndrept, de acum vreau să trăiesc numai pentru Tine Dumnezeule, lumea-i moartă pentru mine, iar eu moartă sunt pentru ea, în inimă Doamne Sfinte numai Tu vei avea loc”. Aşa se vor trezi în iad, în iad nu în groapă, mulţi necredincioşi, mulţi desfrânaţi şi ticăloşi care nu vor să se întoarcă, dar va fi prea târziu atunci acolo, vor plăti fără iertare toate relele dimpreună cu necredincioşii şi cu toţi vrăjmaşii Bisericii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

 

Dreptatea lui Dumnezeu

Era odată o femeie care obişnuia să descurajeze pe tineri zicându-le să nu mai meargă la biserică să cânte, că acolo trebuie să cânte numai babele. Această femeie întorsese multe suflete din calea aceasta bună. Venind însă timpul să se căsătorească şi să aibă copii, a născut nouă copii muţi şi tare se întrista şi plângea că nici unul măcar nu-i spunea “MAMA”. Copii s-au făcu mari şi de la nici unul nu a putut auzi cuvântul mamă şi tată. Ea însă uitase păcatul făcut în tinereţe şi nemărturisit şi se întreba mereu de ce-o fi pedepsit-o Dumnezeu aşa de rău cu toţi copii muţi? Într-o noapte a avut un vis; un tânăr frumos îmbrăcat i-a spus: “Să ştii, femeie, că tu nouă suflete ai întors cu vorbele tale rele din calea bisericii unde mergeau să slăvească pe Dumnezeu. Le-ai întors la calea cea rea a demonilor şi s-au pierdut. Pocăieşte-te de păcatul acesta şi mai spune şi altora ca să nu-ţi pierzi şi fericirea raiului.”

 

Casatoria nu este numai o aprindere de trupuri

„Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu – ridicati casatoria din desfranare” „Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17, 30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept măritoare a Bisericii lui Hristos, iar când vremea le-o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte. În alt fel nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la înălţimea de Taină, între cele 7 Sfinte Taine, tocmai ca oamenii să nu îngăduie într-însa mulţimea şerpăriilor fărădelegilor.

Iubirea desfrânării însă îi face pe oameni groşi la minte şi obraz şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz; iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor. Lămurit că lucrurile nu merg bine! Nu fără înţeles „a fost chemat la nuntă şi Iisus, cu ucenicii Săi” (Ioan 2, 2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeiască, spre bine. Numai după întocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşită stăpână pe patimi, se pot scoate afară înclinările rele din fire şi să nu mai fie date moştenire în osteneli sporite din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.

Căsătoria nu este o aprindere de trupuri, ci este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. Cine, în vremea noastră mai crede aşa? Căsătoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atâta vine ura şi face vrajbă! Nunta este mai mult decât aceasta, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi, trăgători spre El.

O mare dizarmonie a CASATORIEI constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului, până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8). Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.

Pr. Arsenie Boca

 

Omul pe ban sau banul pe om ?

În concepţia societăţii actuale, valoarea omului este dată de mulţimea lucrurilor deţinute, de mărimea patrimoniului în care sunt cuprinse, obligatoriu, şi câteva suflete. Inteligenţa şi înţelepciunea se rezumă la capacitatea omului de a obţine profit, indiferent de metodele abordate. Mai pe scurt, cu cât eşti mai bogat, cu atât eşti mai deştept.

Banii îţi oferă un plus de notorietate, un mod de a induce teamă şi un punct de respect – dar, în faţa căror oameni? În faţa acelora care au scara valorilor inversată, doar atât. Banul poate cumpăra suflete, dar nu orice suflet, ci doar pe acela fără de Dumnezeu. El poate umili, controla, cumpăra oameni, dar nu pe aceia al căror Împărat le este Hristos.

Omul contemporan, angrenat în realitatea materială, prins fiind în sfera îngustă şi limitată a raţiunii pământeşti îşi găseşte repede iubirea. Ulterior va vedea că este o iubire pătimaşă şi distrugătoare – care transformă scopul vieţii într-unul eronat şi iluzoriu, ce îl va duce pe culmile nefericirii. Dorind să îl atingă, va fi dispus să folosească orice mijloc sau metodă, indiferent de consecinţe. Plecând în grabă pe principii greşite, omul se transformă într-un animal sălbatic de pradă, flămând şi gata de vânătoare. Acest „animal de pradă” este cel mai rău din câte vieţuitoare trăiesc pe pământ, deoarece niciodată nu ajunge la saturaţie – indiferent cât de mult este hrănit.

Mai simple şi mai clare decât spusele edificatorii ale marelui Dostoievski nu am auzit: „Oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau neîndreptăţirea altuia”. Altfel, va rezulta snobismul, opulenţa, grandomania şi lăcomia nejustificate, fără formă, fond şi nefundamentate. Acestea sunt doar câteva simptome vizibile ale omului modern, des întâlnite în actuala societate. „Frustrări vopsite-n lux” sau primele simptome ale unei boli cronice ale sufletului.

„Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă?” (Înţeleptul Isus Sirah) Bolile devin „virtuţile” pe care omul contemporan le etalează sigur, cu o atitudine superioară şi cu o aroganţă abundentă, respirând un alt aer şi gravitând în egocentrismul lui excesiv, nemaiputând să îşi vadă reala condiţie. Dar, totul se întâmplă în percepţiile lui şi a celor care au ca etalon banul. Din exterior, se observă cu uşurinţă cine pe cine deţine: omul pe ban sau banul pe om?!

„Boala secolului este lăcomia”, spune o doamnă doctor. De la ea se trag multe boli trupeşti, pe care le găsim menționate în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cine este mai nenorocit ca omul lacom, care este topit de griji şi de frică (…), atunci când câştigă nu se bucură, pentru că vrea mai mult (…), nu are prieteni, decât pe cei de la care câştigă (…). îi urăşte pe săraci pentru că îi cer ajutorul şi pe cei bogaţi îi invidiază pentru că râvneşte la bogăţiile lor (…) Pe toate le văd ca pe bani, pe toate le măsoară în bani”.

Realitatea este cu totul alta. Valoarea omului nu este dată de bogăţie, ci o conferă principiile pe care merge, neclintit de schimbul valutar, demnitatea care este mai presus de interesele financiare, ajutorul smerit pe care îl oferă dezinteresat, trudirea la înmulţirea talanţilor, chiar dacă nu aduc profit economic, întărirea virtuţilor fără a calcula costul de oportunitate.

O vorbă bună spusă într-un moment de declin, o îndrumare într-o situaţie critică, un îndemn ferm pentru întoarcerea din rătăcire, o mână întinsă pentru a salva de la înec, din valurile tulburi ale vieţii un sărman suflet, un strigăt puternic care schimbă direcţia de mers a unui „orb” ce se îndreaptă spre prăpastie, oricare dintre acestea valorează mai mult decât jumătate din averea celui mai bogat om de pe pământ.

Dacă maximizezi şi accentuezi aceste valori sufleteşti, vei obţine mult mai mult decât orice bogăţie pământească. Îl vei dobândi pe Domnul Iisus Hristos la tine în suflet! Fericirea oferită de găzduirea Lui înlăuntrul nostru nu poate fi măsurată de logică. Doar prin Hristos poţi găsi Calea, Adevărul şi Viaţa! „Eu am venit ca oile mele să aibă viaţă şi să aibă belşug” (Sfântul Apostol Ioan 10, 10)

Daniel Bouhar,  doxologia.ro

 

Doar femeia poate fi

Mai regina decat floarea,
Doar femeia poate fi,
Mai adanca decat marea
Doar femeia poate fi.

Mai inalta ca destinul,
Doar femeia poate fi.
Mai amara ca pelinul,
Doar femeia poate fi.

Mai frumoasa decat viata,
Doar femeia poate fi.
Mai desteapta ca povata,
Doar femeia poate fi.

Mai cumite ca poemul,
Doar femeia poate fi.
Mai cumplita ca blestemul,
Doar femeia poate fi.

Mai aproape decat dorul,
Doar femeia poate fi.
Mai de soapta ca izvorul,
Doar femeia poate fi.

Mai de-april ca primavara,
Doar femeia poate fi.
Si mai dulce ca vioara,
Doar femeia poate fi.

Mai de taina ca misterul,
Doar femeia poate fi.
Si mai tare decat fierul,
Doar femeia poate fi.

Mai barbat ca barbatul,
Doar femeia poate fi.
Mai amara ca oftatul,
Doar femeia poate fi.

Dumitru Matchovschi

 

Despre recunostinta

Într-un sat sărman trăia o mamă văduvă şi avea un singur fiu. Acesta a căzut în păcatul furtului. Într-o zi a furat nişte păsări şi în vremea aceea furtul era aspru condamnat, cu mulţi ani de închisoare. Fiind prins şi condamnat la închisoare, mama avea dreptul să plătească o sumă de bani ca să fie eliberat. Biata bătrână neavând cu ce plăti, muncea din zi şi până-n noapte diferite munci grele, ca să-şi câştige bani sş-şi poată elibera feciorul de la închisoare. Ce nu face o mamă pentru copilul ei!? Plângea, şi cu lacrimi şiroaie pe obraz muncea pe la toţi străinii, ca să câştige bani. După ce a plătit datoria, băiatul a scăpat de la închisoare. Când a venit acasă şi a văzut-o pe mama lui cu lacrimi în ochi, i-a sărutat mâinile. Când priveşte mai bine la mâinile mamei, le vede jupuite, cu bătături şi zgârieturi, căci amândouă mâinile erau pline de răni sângerânde.

Băiatul se îngrozi şi cu lacrimi în ochi o întrebă: „Ce e cu mâinile tale, scumpa mea mamă, de ce sunt aşa de rănite?” Iar mama răspunse: „Mâinile acestea, băiatul mamei, au muncit din zi până-n noapte, să strângă bănişorii pe care i-am plătit ca să fii salvat tu de la închisoare!” Atunci băiatul, cu multă căinţă, a căzut în genunchi şi cu lacrimi şiroind pe obraz plângea, iar cu mâinile lui mângâia mâinile mamei, rănite pentru nebunia şi păcatul lui, şi zicea: „O, scumpa mea mamă, de acum nu voi mai greşi şi voi fi un copil ascultător şi recunoscător până la moarte!”.

Asemenea acestor mâini sunt mâinile sângerânde, rănite de piroane ale Scumpului nostru Mântuitor, Iisus Hristos, care au fost străpunse pentru păcatele noastre, pentru nebunia noastră, pentru ca să ne salveze de la închisoare, căci eram condamnaţi pe veci în temniţele iadului. Să facem şi noi cum a făcut copilul acestei mame. Să îngenunchem în faţa Crucii lui Iisus şi cu lacrimi să-l rugăm să ne ierte păcatele noastre.