RSS

Arhivele lunare: aprilie 2018

Cum se manifesta trufia in viata omului

succes

Trăim într-o lume molipsită de virusul trufiei, al cărui rezultat este răspândirea ideilor „umanismului”. Esenţa acestora se reflectă în scurta deviză: „Om – ce mândru sună acest nume!”

Omul devine măsura tuturor lucrurilor. El este pus pe un piedestal. Dumnezeu nu are loc alături de el. Incepând cu epoca Renaşterii, valorile umanismului s-au răspândit larg în sfera culturală şi în cea socială.

La baza umanismului se află credinţa în progres – în autoperfecţionarea omului, utopismul – credinţa în posibilitatea realizării pe pământ a deplinătăţii dreptăţii şi binelui, credinţa în demnitatea omului şi în înalta lui menire pe pământ, în absenţa ideii de Dumnezeu. Pe scurt, credinţa în om.

Această mentalitate reflectă pe deplin criza duhovnicească actuală a societăţii contemporane – însă ce poate gândirea omenească să opună acestui rezultat înfricoşător la care a fost adusă societatea?

Despre criza umanismului au scris destul de mult filosofii ortodocşi ruşi precum N. Berdiaev, S. Frank şi alţii. Studiind şi analizând creaţia lui Dostoievski în articolul său „Dostoievski şi criza umanismului”, S. Frank remarcă: „…umanismul lui Dostoievski rezistă oricărei întâlniri cu realitatea lucidă, nimic în lume nu-l poate clinti. Nu vom exagera dacă vom spune că aici avem una dintre cele mai mari realizări duhovniceşti ale minţii umane. In vremea noastră crudă, când chipul omului începe să se întunece şi dispreţul faţă de om ameninţă să zguduie înseşi temeliile vieţii sociale, credinţa în om îşi poate găsi singurul reazim doar în acea atitudine faţă de om pe care a dobândit-o Dostoievski. Umanismul trebuie ori să piară definitiv, ori să învie sub o formă nouă şi totodată străveche, primordială: sub forma umanismului creştin, pe care Dostoievski l-a descoperit pentru omul contemporan.” Aşa consideră marele filosof, gânditor religios şi psiholog rus S. Frank.

Omul orbit de trufie, care a negat conceptul de păcat ascunzându-se în spatele ideilor aparent foarte atrăgătoare ale umanismului profan, se mişcă impetuos într-o direcţie opusă lui Dumnezeu.

Pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea, nu e atât de simplu să elucidăm conceptele de „mândrie” şi „trufie” şi datorită faptului că în vremurile noastre cuvântul „mândrie” e folosit adeseori pentru a exprima conceptul „sentimentul propriei demnităţi”. Să ne amintim că omul, care a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este înzestrat de la început cu calitatea demnităţii împărăteşti.

In sensul lumesc, obişnuit, de astăzi, cuvântul „mândrie” nu are o conotaţie negativă. Aici există o anumită ambiguitate aproape insesizabilă, căci, de exemplu, oamenii care nu suportă jignirile, cicăleala, presiunea dură şi atitudinea lipsită de politeţe sunt câteodată numiţi „mândri”.

Există un sentiment al mândriei pentru propriile realizări reale (fără demonstrarea propriei superiorităţi şi fără înjosirea celorlalţi): de pildă, cineva ştie multe limbi străine şi se mândreşte cu asta, sau un sportiv stabileşte un record fără analog în istoria sportului, sau un inventator a făcut o mare descoperire. Aparent, aici principal e vectorul orientării acestui sentiment. Dacă omul se compară cu ceilalţi şi spune (sau pur şi simplu simte lăuntric) că este cel mai grozav, avem de-a face cu trufie. Dacă se mândreşte cu realizarea sa, nu cu sine însuşi, ori se bucură de victorie, comparându-şi proaspăta realizare cu succesele din trecut, e o mândrie meritată, în care nu par să existe autoadmiraţie şi slavă deşartă. Totuşi, şi aici un ortodox înţelege că realizările noastre nu s-ar fi împlinit dacă n-ar fi fost voia lui Dumnezeu – iar dacă vom înlocui „mă mândresc” cu „mă bucur”, vom simţi diferenţa, şi încă una destul de mare. Sfânta Scriptură ne cheamă la bucurie, dar niciodată la trufie.

A primi cu bucurie nu înseamnă a te trufi. Bucuria este un sentiment pe care poţi să-l împărtăşeşti celorlalţi şi care ne permite să împărtăşim bucuria altuia. In Evanghelie se vorbeşte mult despre asta. Bucuria uneşte. Când ne împărtăşim, facem asta din acelaşi potir.

Trufia poate fi însă împărtăşită? Trufia îl închide pe om în el însuşi. Ea îi desparte pe oameni. E foarte important să observăm ce cuvinte folosim, încercaţi, de exemplu, să vă spuneţi în sinea voastră: „Mă bucur de succesele copilului meu.” „Ascultaţi-vă” cu atenţie senzaţiile. Ce simţiţi?

Iar acum spuneţi: „Mă mândresc cu succesele copilului meu.” Aţi simţit diferenţa? Dacă nu aveţi copii, încercaţi asta în privinţa altcuiva. Este foarte important să simţim diferenţa până la capăt. Atunci poate că vom începe să evităm cuvântul „mă mândresc”, înlocuindu-l, de exemplu, cu „mă bucur”.

Despre bucuria care ne este dată ca posibilitate de a aduce darurile noastre oamenilor scrie filosoful ortodox rus Ivan Ilin în articolul „Ce este arta?”. El defineşte adevărata artă ca slujire şi bucurie. în sensul larg al cuvântului putem aplica termenii de „bucurie” şi „slujire” oricărei activităţi a omului. Nu trebuie să uităm că noi, ca fiinţe zidite după chipul lui Dumnezeu, suntem chemaţi să creem.

„Oare înţeleg acest lucru oamenii? Oare îşi amintesc de asta acum popoarele care se răzvrătesc şi se smintesc în atmosfera de neorânduială duhovnicească? Ştiu ele, îndeobşte, ce înseamnă slujirea şi bucuria? Ea (bucuria) nu este accesibilă fiecăruia, şi omenirea contemporană n-o caută. Ea se naşte din suferinţă şi din învingerea acesteia. Nu din plictiseală, care caută distracţie; nu din suflet pustiu, care nu ştie cu ce să-şi umple pustietatea; nu din oboseală şi surmenaj, care cer excitaţii noi şi senzaţii tot mai acute. Atât masele, cât şi «elitele» omenirii contemporane nu ştiu decât să se surmeneze, să se plictisească şi să se lase chinuite de pustietatea lăuntrică. Tocmai de aceea omenirea însetează după lucruri de efect, interesante şi excitante; ea caută zgomot, trosnet, zbârnâit şi gâdilatul nervilor; ea cere «mijloace excitante» -nu numai de la farmacist, ci şi de la artist… Cine se mai gândeşte acum la frumos, la cântarea din adânc, la inspiraţia castă, la marile viziuni? Unde mai este acum loc pentru bucurie?”

Ca atare, trufia vădită nu este aprobată în societate, într-un mediu obişnuit se consideră că este de prost gust să-ţi etalezi aroganţa şi îngâmfarea faţă de ceilalţi. Normele sociale ne învaţă sa ne ascundem starea de trufie în forma sa primordială (trăim, totuşi, într-o civilizaţie de obârşie creştină). Asta nu înseamnă însă că n-o avem.

Este vorba de un sentiment ascuns, care se cuibăreşte în inima omului. El poate să nu fie conştientizat şi îmbrăţişat până la capăt, şi de aceea expresia lui poate să fie „neaşteptată” în primul rând pentru omul însuşi. Convingerea că ai dreptate, că voia ta este principalul, că părerea ta e singura corectă te face încrezut. De regulă, încrezuţii nu sunt iubiţi în societate, cu ei e greu şi neplăcut să ai de-a face. Când omul caută laude, se ridică singur în slăvi, îi dispreţuieşte pe ceilalţi, nu ascultă de superiori, nu acceptă sfaturi, este supărăcios, nu poate ierta, e ranchiunos, nu vrea să cedeze, nu e capabil să îşi recunoască greşelile, vrea să fie mai presus de ceilalţi, îşi face de cap, ipso facto creează probleme pentru el însuşi şi pentru cei din jur. Foarte frecvent persoane deloc proaste, educate şi cultivate, se transformă în idioţi din cauza trufiei şi trec prin stări chinuitoare: singurătate, akedie, mâhnire, răutate, gelozie, ură, lipsă de inspiraţie creatoare, întuneric şi deznădejde.

Sfinţii Părinţi defineau cunoaşterea de sine drept ştiinţa ştiinţelor şi arătau cât de important este a te percepe pe tine însuţi şi lumea înconjurătoare în mod nedeformat. Din cele spuse mai sus putem vedea cât de fina e limita care separă mândria de trufie şi ce înţelegere lăuntrică a propriei persoane şi a propriilor stări trebuie să avem pentru a nu scăpa momentul când mândria „în sens bun” începe să se transforme în starea primejdioasă a trufiei.

Lupta cu patimile – metode ascetice şi psihologice, crestinortodox.ro

Reclame
 
4 comentarii

Scris de pe 28 aprilie 2018 în MANDRIE

 

Prea usor ne ies oamenii din suflet

sufar

Parcă prea ne ies oamenii din suflete. S-a întâmplat ceva cu noi, cu sentimentele noastre, cu sufletele noastre. Ne îndepărtăm cu prea multă uşurinţă unii de alții, ne greşim prea des sau mai degrabă, ne iertăm prea rar. Oamenii se întorc împotriva oamenilor din atât de multe motive lipsite cu adevărat de esenţă. Şi se rănesc. Pentru că nu le pasă, pentru că au ambiţii, pentru că nu mai ţin cont de ce îi leagă cu adevărat. Se uită. Pentru că nu se acceptă aşa cum sunt, pentru că nu mai au răbdare să privească dincolo de tăcere, pentru că sunt preocupaţi cu satisfacerea propriul ego, astfel încât nevoile altora nu îi mai interesează. Încetează să se mai iubească, să se mai respecte, să mai fie unul pentru altul, pentru că nu mai sunt învăţaţi să fie loiali. Se îndepărtează încet, dar sigur. Se îndepărtează de tot.

Parcă am uitat, noi toţi, să ne legăm unii de alţii sufleteşte. Poate că ăsta e motivul pentru care ne pierdem prea repede. Poate că noi suntem singurii vinovaţi şi trăim realitatea învinuindu-ne reciproc. Căutăm scuze în loc să găsim soluţii. Ca să nu ne mai rătăcim cu atâta ușurință. Ca să nu mai trăim atâta neputinţă. Cu riscul de a mă repeta, o spun iarăşi: mi-e dor de oameni. De suflete. Mi-e dor de armonie în jurul meu. Mi-e dor să văd oameni mulţumiţi şi exuberanţi. De optimism. Mi-e dor de oameni ai sufletului meu, care şi-au păstrat locul lor, chiar dacă acum sunt departe şi poate că nu o să-i mai văd vreodată.

Eu nu pot să uit oamenii. Nici să-i urăsc. Pot doar să-i iubesc, să-i iert şi să-i las să plece dacă nu mai vor să stea. Dar nu să-i uit. Nu să-i scot din suflet. Mi-e dor. De suflete legate pe viaţă. De poveşti cu oameni, care te fac să vibrezi şi să crezi că mai avem o şansă. Noi, ca omenire. Mi-e dor, mă crezi? Parcă îmi tremură sufletul de dor de suflete. Parcă văd numai carcase goale. De asta cred că mi-e atât de dor…de suflet, de uman.

Iustina Dinulescu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 aprilie 2018 în DRAGOSTEA

 

Domnul iti trimite om spre mantuire

tineri-fata-baiat-cuplu-600x403

Viața de familie e ca un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze, ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi – iar toate premisele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.

Dacă în relație există o anumită dizarmonie, în sensul că eu năzuiesc spre el, iar el mă evită , trebuie să chibzuiesc dacă sentimentele noastre sunt autentice. Atunci când există scânteia dumnezeiască, atracția este neapărat una reciprocă. Două inimi omenești încep să comunice în tăcere – vorbesc până și privirile, gesturile. Cei doi au stat pur și simplu alături, nici măcar nu și-au mărturisit sentimentele, și totuși simt apropiere, atracție. Cnvorbirea poate privi lucruri care n-au absolute nici o legătură cu dragostea, însă ei știu că au neapărată nevoie unul de celălalt, că între ei există profundă legătură de taină, că Domnul le dă un semnal nevăzut, și fiecare pleacă simțind un anumit cutremur. Lucrul acesta este întotdeauna trăit ca un eveniment.

Mitropolitul Antonie al Surojului are remarcabilul concept de “întâlnire”, are chiar o omilie “Despre Întâlnire“. El spune că înainte de a te îndrăgosti trebuie să te întâlnești, că “întâlnirea” este trăirea apropierii duhovnicești, a atracției unuia făță de celălalt. Dacă această întâlnire s-a produs în adâncul inimii omenești, această dragoste nu se termină, ea dăinuie pentru tot restul vieții – și fericiți sunt cei ce au observant această scânteie și au consolidate relația lor prin legăturile nunții, prin cununie, fiindcă această dragoste e pentru toată viața! Astfel, Domnul îți trimite om spre mântuire.

ganduridinierusalim.com

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 aprilie 2018 în CASATORIE

 

Suflet inchis

31408301_432011440576658_2002117692433104896_n

Am tot bătut în multe rânduri
Și-am așteptat în nopți târzii…
N-am înțeles nici până astăzi,
De ce tot taci, de ce nu vii…

Eu ți-am cântat și serenade
La poarta sufletului tău,
Ți-am fost și înger stând de strajă
Și te-am ferit de ce-a fost rău.

Văzând că nu-mi deschizi chemării
Am început să plâng încet…
Nu vreau să-mi resemnez speranța
Chiar dacă în zadar aștept.

Și tot plângând nemângâiată,
O voce parc-am auzit:
O, greu îți este să porți gândul
Ce e pe zi mai lămurit.

Nu ai să poți deschide-n viață
Cu forța ușa nimănui –
Ușa o are încuiată,
Mânerul e pe partea lui.

ELENA J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 aprilie 2018 în ELENA J.

 

Multa scoala, putini oameni

analf2-660x350.jpg

M-am tot întrebat de ce se predau în școli atâtea obiecte care nu-ți vor folosi niciodată în viață, iar despre lucrurile cu adevărat importante și necesare nici nu se pomenește. Despre cum să fii OM în societate; cum să te gospodărești singur, astfel încât să nu devii o pleavă a societății; cursuri despre morală și despre bunul simț; cursuri de nutriție și pericolul de a deveni obez, pericolul vaccinării, al fumatului; cursuri de prim-ajutor că îți moare omul pe mâini până vine salvarea neștiind ce să-i faci; despre cum să cucerești o fată – în cazul băieților; cum să fii feminină, delicată și gospodină adevărată – în cazul fetelor; cum să creşti un copil; cum să gestionezi o afacere și să-ți motivezi subalternii… Cursuri pentru viață care îți folosesc cu adevărat, îți dezvoltă discernământul și te fac capabil să iei decizii bune, să vezi lucrurile drept.

Astfel, nu am mai avea atâția șomeri, atâția oameni incapabili de a conduce o familie, o maşină, o afacere sau un popor, atâția oameni cu diplome de studii, chiar superioare, dar care n-au nicio experiență de viață. E adevărat că unele din cursurile ce le-am enumerat se pot face după liceu, dar cu bani, altele nici nu există. Dar oare e normal să plătim pentru a învăța să devenim OAMENI în societate? Oare n-ar trebui ca astfel de lucruri să fie incluse în învățământul obligatoriu, gratuit?…

ELENA J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 aprilie 2018 în ELENA J.

 

SENECA – despre manie

117

Ne mâniem, zici, adesea nu împotriva celor care ne-au jignit, ci împotriva celor care au de gând s-o facă; vezi deci că mânia nu se naște din jignire. E adevărat că ne mâniem pe cei care au de gând să ne jignească, dar de multe ori până și intenția ne supară și o luăm drept faptă. 2. O dovadă, zici, că mânie nu înseamnă dorința de răzbunare este că neputincioșii se mânie pe cei puternici, chiar dacă nici nu pot visa la răzbunare. Mai întâi, am spus că e vorba de a da o pedeapsă, dar nu și de putința de a pedepsi; numai că oamenii doresc și imposibilul. Apoi, nu există om atât de mărunt încât să nu poată spera în pedepsirea celui puternic. Întrucât sîntem oricând în stare să facem rău.[…]Oricât de potrivnică ar fi rațiunii, mânia nu se naște totuși decât acolo unde se află și rațiunea. (pp.10-11)

Critica teoriei peripateticiene despre mânie

VI.1. Cum să nu fie oare necesară pedeapsa, măcar din când în când? Și de ce nu? Mai ales dacă e sinceră, cerută de rațiune. Trebuie înțeles că pedeapsa nu dăunează, ci vindecă, chiar dacă o face sub aparența unei vătămări. Așa cum trecem prin foc sulițele încovoiate ca să le dezdoim, și așa cum smulgem cuiele înfipte nu ca să le rupem, ci ca să le îndreptăm, tot astfel, prin suferința fizică și morală, îndepărtăm viciul corupt. 2.Să luăm de pildă, medicul; acesta încearcă mai întâi, în bolile ușoare, să nu schimbe prea mult obișnuințele zilnice, vrea numai să pună ordine în alimentație, băuturi, exerciții și să redea sănătatea modificând doar felul de viață al bolnavului. Tot ce urmărește e ca tratamentul să reușească; dacă însă cumpătarea și regimul ordonat nu dau rezultate, el va retrage și micșora unele alimente; dacă nici astfel nu va izbuti nimic, atunci va ușura corpul printr-un regim aspru de cumpătare. Dacă toate mijloacele blânde se vor dovedi zadarnice, va deschide venele; dacă membrele bolnave vatamă și părțile învecinate și durerea se întinde, medicul va folosi forța; nici un tratament nu i se va părea prea aspru dacă are ca rezultat salvarea bolnavului. 3. Tot astfel trebuie să acționeze și ocrotitorul legilor și conducătorul unei cetăți; să îngrijească, pe cât posibil, prin cuvinte, și acestea să fie blânde, astfel încât să convingă pe fiecare că trebuie să-și facă datoria. Să le insufle tuturor dorința de cinste și dreptate, să le stârnească ura fața de vicii, învățându-i să prețuiască virtuțile. Să treacă apoi la un limbaj mai aspru, prin care să-i mustre și să le dea de gândit. Să recurgă, dacă va fi nevoie, la pedepse, dar acestea să fie ușoare și să poată fi ridicate. Cele mai grave pedepse să fie date numai criminalilor înrăiți, în așa fel încât nimeni să nu piară decât dacă moartea e chiar spre binele celui căruia e dată.  4. Singura deosebire față de medici este că aceștia din urmă înlesnesc moartea celor cărora nu le-au putut prelungi viața; executorul legilor îi ucide însă pe cei condamnați cu o mare asprime; și face aceasta nu pentru că ar simți vreo plăcere pedepsind pe cineva (departe de înțelept o asemenea sălbăticie neomenească). Ține însă ca vinovații să fie o pildă pentru ceilalți. Nevoind să se facă folositori prin nimic, ei vor ajuta statul măcar prin moartea lor. Așadar, natura umană nu este dorincă de pedeapsă și de aceea mânia ce urmărește acest țel nu este firească omului. 5. Și iată aici un argument al lui Platon (căci de ce nu ne-am folosi de filozofii altor școli acolo unde părerile noastre se aseamănă?); bărbatul bun, zice acesta, nu rănește. În schimb pedeapsa rănește; deci ea nu se potrivește omului bun și cu atât mai puțin mânia căreia îi convine pedepasa. Dacă celui cinstit nu-i place să dea pedepse, nu-i va place, desigur, nici pasiunea aceasta pentru care pedeapsa înseamnă o adevărată încântare; așadar mânia nu este naturală. (pp.14-15)

VII 2. În primul rând, e mai ușor să înlături pasiunile tulburătoare decât să le stăpânești. E mult mai la îndemană să le respingi de la început decât să le domolești, odată ce s-au abătut asupra ta. Căci, în clipa când ajung să pună stăpânire pe cineva, pasiunile sunt mai puternice decât cel care își închipuie că le conduce, și nu vor putea fi cu nici un chip îndepărtate sau diminuate. 3.Și apoi, chiar rațiunea, care ar trebuii să le înfrâneze, este puternică numai atâta timp cât se ține departe de pasiuni. (p.15)

VIII 1.Cel mai bine e să îndepărtezi imediat primele semne ale mâniei și să lupți împotriva germenilor ei. Trebuie să ai însă grijă să nu-i cazi în capcană. Dacă începe să pună stăpânire pe tine e greu să revii pe calea dinainte, deoarece rațiunea nu mai înseamnă nimic odată ce o pasiune s-a strecurat iar tu te-ai lăsat de bună voie în puterea ei; va face de acum înainte ce va pofti și nu cât i se va îngădui. 2.Eu cred că, în primul rând, dușmanul trebuie alungat de la hotare, întrucât atunci când și-a făcut loc și a pătruns pe porțile deschise nu se va mai lăsa ușor prins. (p.16)

 X 1.Dacă va chema viciile în ajutor, spiritul nu va putea să-și afle vreodată odihna adevărată; el va fi zguduit și tulburat întruna[…] 4.Așadar o pasiune moderată nu este nimic altceva decât un rău moderat (pp.18-19)

XI 1. Dar împotriva dușmanilor, se spune, mânia este necesară. Niciodată nu va fi mai puțin decât în acest caz. Gesturile nestăpânite nu trebuie încurajate ci moderate și supuse. Căci nu este nimic care să slăbească mai mult pe barbarii cu trupurile lor atât de viguroase și atât de rezistente la oboseală decât mânia, atât de potrivnică sieși. La fel se întâmplă și cu gladiatorii; în timp ce meșteșugul lor îi apără, mâna-i dezarmează. 2. Apoi de ce este nevoie de mânie când rațiunea servește în același scop? Dar el pândește fiara care se apropie, o urmărește pe cea care încearcă să scape și toate acestea rațiunea le face fără să se mânie. 3. Există popor mai curajos decât germanii; oameni atât de iuți la atac, atât de înflăcărați pentru luptele în mijlocul cărora se nasc și trăiesc, care nu au altă grijă decât războiul? Puterea lor de a îndura întrece orice margini; ei nu se îngrijesc să-și acopere prea mult trupul și nu caută să se adăpostească împotriva vitregiilor climei. 4.Totuși, pe aceștia, hispanii, gallii, asiaticii și sireini (trupele auxiliare romane), bărbați fricoși în război, îi omoară cu ușurință și ceea ce îi împinge împotriva dușmanului nu e altceva decât mânia. 5. Prin ce mijloc a refăcut Fabius forțele slăbite ale imperiului? El a știut să potolească, să tărăgăneze și să întârzie, lucruri pe care oamenii mânioși nu știu să le facă. Imperiul, aflat atunci la capătul puterilor, ar fi pierit dacă Fabius ar fi făcut ceea ce îl sfătuia mânia. El nu se gândea decât la soarta statului, și cântărindu-și forțele, din care nu putea să slăbească nimic fără să nimicească totul, și-a înlăturat durerea și dorința de răzbunare, așteptând cu încordare un moment prielnic; și-a învins mai întâi mânia, apoi pe Hannibal. (pp.19-20)

8. Mânia nu este așadar de folos nici chiar în bătălii sau în războaie pentru că înclină spre nechibzuință, și în timp ce vrea să pună dușmanul în primejdie, uită să se apere. Cel mai sigur este curajul care privește în toate părțile cu grijă și îndelung, și care pornește și înaintează încet, numai după ce a chibzuit îndeajuns.(p.21)

3. Tatăl meu va fi atacat? Îl voi apară. A fost ucis? Îl voi răzbuna pentru că așa trebuie, nu mânat de durere. Când spui acest lucru, Teofrast, pizmuiești defapt preceptele cele mai îndrăznețe, și părăsind pe judecător, te întorci spre publicul care asistă la proces (Seneca intentează un proces fictiv mâniei). Deoarece fiecare se mânie când ai săi au fost loviți de nenorocirile pomenite mai sus, crezi că e firesc ca oamenii să considere o datorie ceea ce fac. Și asta deoarece, în general, fiecare socoate dreaptă pasiunea în care se recunoaște.4. Oamenii virtuoși se mânie de jignirile aduse celor apropiați; dar fac același lucru și dacă nu li se aduce apă caldă cum au cerut, dacă s-a spart un pahar, dacă vreunul le-a stropit încălțările cu noroi. Nu pietatea le ațâță mânia, ci slăbiciunile lor, așa cum copiii plâng la fel când și-au pierdut părinții sau nucile. 5.A te mânia pentru jignirile aduse celor apropiați, nu e o dovadă de pietate ci de slăbiciune. În schimb, e frumos și demn să treci drept apărător pentru părinți sau copii, pentru prieteni sau concetățeni, când însăși datoria îl conduce și-l îndrumă pe cel cu judecata și prevăzator, nu și pe cel nestăpânit și mânios. Căci nici o pasiune nu e mai lacomă de răzbunare decât mânia și din această pricină mai nepricepută de a se răzbuna; foarte iute și nebunească, așa cum e de obicei orice dorință arzătoare, se va opune singură la ceea ce tot ea ar vrea să se grăbească. Așadar, în timp de pace sau de război, mânia n-a fost niciodată un bine; ea face pacea asemănătoare războiului, iar în război uită că Marte este același pentru ambele tabere și cade în putere străina în loc să și-o stăpânească pe-a sa. 6. Apoi, nu trebuie să recurgem la vicii pentru că odinioară s-au dovedit folositoare. Și febra ușurează anumite boli și cu toate acestea e mai bine să nu suferim de ele. Este un fel de leac ce trebuie respins, ca și cel care cere sănătate de la boală. Tot astfel mânia, chiar dacă uneori ca otrava, alteori sub forma unei prăbușiri sau naufragiu, ne-a adus o salvare neașteptată, nu trebuie privită din această pricină ca binefăcătoare; se întamplă adesea ca nenrocirile să fie salvatoare. (pp. 22-23)

XIII 1. Apoi, bunurile pe care trebuie să le dobândim sunt cu atât mai mari cu cât sunt mai prețiose și mai de râvnit. Dacă justiția e un bine, nimeni nu va spune că va fi mai bună dacă se va înlătura ceva din ea. 2.Dacă curajul este un bine, nimeni nu va dori să fie micșorat într-o anumită măsură; ar însemna că și mânia va fi cu atât mai bună, cu cât va fi mai mare; căci cine va respinge creșterea unui bine? Numai că e dăunător să crească, deci și să existe; nu este un bine ceea ce prin creștere devine un rău. 3.Mânia este utilă, se spune, pentru că-i face pe oameni mai curajoși. La fel și beția, care ațâță obrăznicia și îndrăzneala. Mulți oameni au fost mai buni la război după ce băuseră ceva. Astfel ai putea ajunge să spui că delirul și nebunia sunt necesare forțelor fizice pentru că adesea furia le întărește. 4.Dar teama? N-a făcut ea pe om mai curajos, iar frica de moarte n-a ațâțat la luptă până și pe cei mai molatici? Numai că mânia, beția, teama și alte stări de acest fel sunt izbucniri trecătoare și rușinoase și nu înarmează virtutea, care nu are deloc nevoie de vicii. Nu fac decât să stârnească puțin un suflet de obicei trândav și laș. 5.Nimeni nu devine mai curajos mâniînduse, în afară de cel care n-ar fi fost curajos fără mânie. Astfel, mânia nu vine în ajutorul curajului, ci îi ține locul. De ce, dacă mânia ar fi o calitate, n-ar însoți pe omul desăvârșit? Dar cel mai ușor se mânie copii, bătrânii și bolnavii; tot ce e slab e jalnic prin natură. (p.23)

XIV 1. Nu se poate spune, Teofrast, ca un om virtuos să nu se mânie împotriva răufăcătorilor; astfel cu cât un om va fi mai bun, cu atât se va mânia mai ușor; vezi dacă nu va fi dimpotrivă, mai liniștit, mai descătușat de pasiuni, mai grijuliu să nu urască pe nimeni. 2. Într-adevăr, ce motiv ar avea să-i urască pe cei vinovați, de vreme ce rătacirea lor îi împinge la fărădelegi? Nu este în firea unui om înțelept să urască pe cei rătăciți; altminteri se va urâ pe sine. Se va gândi de câte ori a încălcat buna morală, câte din faptele lui necesită îngăduință; și iată că se va mânia chiar împotriva sa. Deoarece un judecător nepărtinitor nu dă o sentință când se afla el însuși în cauză și altă sentință când e vorba de altcineva. 3.Nu se va găsi nimeni, voi spune, care să se achite singur; și se socotește nevinovat numai când are în vedere un martor oarecare, nu propria conștiință. Cât de omenesc va fi să arăți un suflet blând și părintesc față de cei vinovați și să nu le urmezi pilda, ci să-i aduci pe calea cea bună! Pe cel care se rătăcește pe câmp, neștiind încotro s-o apuce, e mai bine să-l îndrepți pe drumul cel bun decât să-l alungi (p.24)

https://mariusdavidesco.wordpress.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 aprilie 2018 în INVIDIA, SFATURI

 

Lepadarea de pacat doare pentru ca „salariul” pe care ni-l da diavolul pentru slujirea pacatului este „pe loc”

maica_siluana_-_foto_silviu_cluci_4966

Să încerc un cuvânt legat de o întrebare pe care mi-a pus-o cineva astăzi: „Cum merge, maică, durerea produsă de un necaz împreună cu bucuria?”. Încerc un răspuns pentru că, de curând, citind un cuvânt al unui Părinte al Bisericii, s-a închegat în mine o înțelegere de multă vreme trăită fără cuvinte. Așadar:

Plecând pentru ultima oară în Grădina Ghetsimani și spre Golgota, Îl auzim pe Mântuitorul spunând cuvinte care ne arată că sufletul Său era, cum și spune, „întristat până la moarte”. Și, în același context, sau cum am spune noi, cu aceeași stare sufletească, Îl auzim spunând ucenicilor: „Bucuria Mea să fie deplină în voi!”. Și-atunci te-ntrebi: Era trist sau era bucuros? Eu mă gândeam că, poate, El fiind Dumnezeu, era bucuros cu dumnezeirea și era trist cu omenitatea Lui. Nu, nu, dacă ar fi fost așa, noi n-am avea acces la bucuria pe care nu o alterează întristarea! Am fost atentă după aceea și am văzut că bucuria n-o ia nimeni de la mine, deși eu nu sunt decât un om păcătos… Așa am învățat să am încredere în bucuria mea și am văzut că nici o durere, nici un necaz nu-ți ia această bucurie. Și, eu pot să vă dau exemplu din viața dumneavoastră (acest gând l-am primit într-o clasă de liceu și era pentru ei, dar poate și aici o să prindă undeva): când ești îndrăgostit ești bucuros. Dacă în această vreme a bucuriei din dragoste plouă, te lovești, răcești, ți-a murit bunica sau mama și-a pierdut portmoneul, te întristezi. Ești trist pentru că și-a pierdut mama banii. Ești furios că plouă, dar ești bucuros că te iubește Măria, nu? Așadar, nimeni nu-ți ia acea bucurie că ești îndrăgostit, dimpotrivă, când o plângi pe bunica ta, faptul că ea te iubește și că tu o iubești te susține, te întărește. Adevărat, nu-ți poți trăi atunci bucuria deplin, dar bucuria e acolo, nu ți-o ia nimeni. Și pocăința la fel. Pocăința este la un nivel al sufletului nostru, bucuria la alt nivel.

Care sunt „nivelurile sufletului”? Doar știți de la școală, nu? Omul, sufletul lui, lucrează pe trei „etaje”, să zic așa. Este „etajul” acesta al trupului, în care sufletul are grijă de digestie, de toate activitățile trupului. Aveți milă de el! Nu-l mai puneți toată ziua să mănânce, că are nevoie de timp să digere…! Nu mai mestecați gumă, vă rog! De trei ori e rău să mesteci gumă: o dată pentru că ai față de rumegător, și Dumnezeu te-a făcut cugetător… Că tare mai arătăm rău, maică… Ia dați-mi mie o gumă acum, să vedeți cum arăt, cum arată chipul lui Dumnezeu când îl silim să facă ce n-a fost făcut să facă! Doi: are multe substanțe – bine că nu sunt la televiziune, la radio, că pe mine mă cheamă la emisiuni și după trei, patru, cinci emisiuni nu mă mai cheamă, că le spun pe astea cu E-urile, cu alcoolul și nu mă mai cheamă, că încalc drepturile de reclamă… –, ei, sunt acolo, în acea gumiță, foarte multe substanțe dăunătoare, otrăvitoare. Și puteți vedea asta pentru că producătorii sunt obligați să scrie, dar noi nu citim, nu știm ce citim și mâncăm și ne mirăm că ne îmbolnăvim, și ne supărăm pe Dumnezeu, de parcă El ar fi făcut E-urile… Iar a treia nenorocire pentru sufletul nostru este că trupul nostru este zidit de Dumnezeu cu o sfântă rânduială, ca și Sfânta Liturghie, ca ierarhia cerească. Trupul are o rânduială sfântă, l-a făcut Dumnezeu Templu al Duhului Sfânt – ați auzit, nu? Să știți că e de-adevăratelea! E zidit așa de Dumnezeu și resfințit după cădere prin Mirungere. Atunci, acest trup a fost uns de părintele, și prin această ungere a coborât Duhul Sfânt. Da, da, Duhul Sfânt în persoană vine în această coșmelie. Și, să fim atenți, că depinde numai de noi dacă păstrăm și lucrăm împreună cu Duhul Sfânt sau Îl alungăm și alegem să fim capiște idolească. Când rumeg gumă, nu doar decad în rândul rumegătoarelor, ci mă închin idolului plăcerii și nesimțirii pe care mi-o aduce această rumegare… Vă rog să mă iertați cei care din neștiință ați făcut asta până acum. Așadar, să cunoaștem și să respectăm rânduiala sfântă a lucrării sufletului în trup. E o activitate extraordinar de complexă și foarte obositoare pentru sufletul nostru; foarte savantă… dacă ați ști ce se-ntâmplă acolo, cât e de minunat…! Dacă mâncăm fără rânduială, totul e dat peste cap. De aceea călugării sunt sprinteni, deși sunt hodorogi așa, ca mine… Ei respectă rânduiala, mai întâi ca pe ceva exterior, că deh!, ar mânca ei, daʼ cine-i primește în bucătărie, nu?! Apoi descoperă această rânduială în chiar trupul lor.

Să ne întorceam la „etajele sufletului”. Așadar, avem o lucrare vegetativă a sufletului, biosul, cea care se ocupă de creștere, hrănire, metabolism, de toate activitățile noastre vitale pe care nu le putem controla prin voință. Cu puterea aceasta a sufletului noi, de fapt, comunicăm cu lumea creată: o mâncăm, o bem, o respirăm. Și cum lumea aceasta este făcută de Dumnezeu, ea este o mâncare gătită nouă de Dumnezeu, sau, cum minunat zicea un Părinte, este dragostea lui Dumnezeu făcută văzută și comestibilă pentru om. Noi mâncăm tot, ce nu mâncăm cu gura mâncăm cu ochii, nu?

Apoi, există puterea pătimitoare a sufletului, psyché. În românește avem un singur cuvânt și pentru partea aceasta a sufletului și pentru sufletul întreg. Acest „etaj” este partea afectivă, iuțimea și pofta, dorințele și poftele noastre. Dorințele sunt formele văzute, simțite ale nevoilor noastre din adâncul cel neperceptibil. Ele aici se manifestă, în latura poftitoare a sufletului. Și avem și un stăpânel acolo, care e voința, care spune: „Asta da, asta nu, mai mult, mai puțin, deloc!”. Cu această putere a sufletului intrăm în relație cu semenii noștri, ceilalți oameni. Aici se află sediul afectivității noastre, aici avem noi simpatiile, antipatiile și toate celelalte sentimente care ne colorează sau ne pătează viața.

Și, mai avem un „etaj”, o dimensiune, o putere a sufletului, de care de cele mai multe ori nici n-avem habar. E un „nivel” pe care mulți dintre noi nu-l îngrijim în nici un fel. Slavă Domnului că Sfânta Biserică, întocmai ca o mamă iubitoare, se ocupă de ea! Această parte a sufletului, cea mai adâncă, este duhul nostru. Duhul este puterea sufletului nostru prin care comunicăm, intrăm în relație cu Dumnezeu. Acolo vine Duhul Sfânt. Acolo vine Dumnezeu și luminează duhul nostru, îl hrănește și îi împlinește nevoile. Nevoile noastre de absolut acolo sunt: în duh. Nevoia de iubire absolută, de dreptate absolută, de frumusețe absolută – numai de Dumnezeu pot fi împlinite. Abia apoi se revarsă lumina și în și peste sufletul nostru, și în și peste trupul nostru, și, de aici, și peste lumea în care suntem și plinim cuvântul: „Omul sfințește locul”. Altfel, omul spurcă locul! Pentru că se răstoarnă lucrurile, și duhul, în loc să se hrănească cu Duh Sfânt, să se lumineze și să iubească absolut, se repede la Ionel sau la Măriuca și vrea ca Ionel sau Măriuca să fie ca Dumnezeu. Sau, dacă s-a dus la mănăstire, vrea ca maica stareță sau părintele stareț să fie ca Dumnezeu. De unde, bre?! Că ei sunt relativi, numai Dumnezeu e absolut!

Iată păcatul: pornirea de a iubi lumea creată și cele din ea cu puterile duhului care sunt însetate de Dumnezeu. Când puterile însetate de absolut ale duhului parazitează, cum spunea un Părinte, puterile psihismului nostru, acesta va căuta în creație ceea ce numai Creatorul poate să-i ofere. Acestea sunt patimile numite sufletești. Apoi, puterile sufletului parazitează puterile trupului, căutând să se împlinească prin nevoile trupului. Noi, cică, avem dragoste pentru Măriuca, dar în loc să trăim această dragoste la nivel sufletesc, o trăim la nivel trupesc. Aia nu e dragoste, aia e o manifestare a dragostei și, ce e mai rău, este că putem mima gesturile prin care se manifestă dragostea pentru a obține plăcerea pe care o confundăm cu dragostea. Sau o facem pe ea să o confunde. Așa ajungem să simțim, în loc de bucurie, frică, neliniște, anxietate. Acestea nu sunt rele în sine, ele sunt, de fapt, semne că nevoile sufletului nu sunt împlinite. Și noi, în loc să ascultăm ce ne cer ele, ce ne spun, noi le închidem gura cu tranchilizante, cu alcool, cu ciocolată, cu prăjiturele, cu mâncare multă, cu muncă multă… Toate acestea sunt patimi. De ce? Fiindcă nu poți să-ți potolești frica mâncând ciocolată, nu poți decât să-ți mărești glicemia și colesterolul și nefericirea. Asta e rânduiala lui Dumnezeu. Așadar, să facem rânduială în sufletul nostru și după această rânduială să ne împlinim nevoile. În Biserică se face asta fără să ne explice neapărat cineva. Omul învață viața în Biserică așa cum învață copilul viața în familie. Bunica, mama creșteau în Biserică și le ducea „valul”, oameni buni, în Rai! Mă uitam astăzi la o mănăstire unde am fost și am zis: aici sunteți ca într-o mașină de spălat cu program, bre, vă bagă pe o parte așa cum sunteți și vă scoate curate pe partea cealaltă, că n-ai, maică, pe unde s-o iei, pentru că e rânduială sfântă și sfințitoare și tu ai aderat la ea, asculți de ea. Ei, așa curgea viața omului în Biserică în perioada ei filocalică (după cuvântul părintelui Sofronie de la Essex), în vremea în care omul creștea cu duhul în Biserică după sfânta rânduială: Biserica te lua în brațe de cum te nășteai: ea te boteza (nu era nimeni care să zică: stai să vedem ce optează!), te împărtășea, te spovedea, după aceea te cununa. Cum era să trăiești necununat? Te râdea satul, te făceai de râs în cartier. Cum era să nu te spovedești? Dacă nu te spovedeai, toată lumea știa că ai călcat strâmb, ai sărit gardul sau că ai omorât vaca aceea care a murit „spontan” în marginea satului, nu? Apoi îți făcea Maslu când erai bolnav, se ruga pentru iertarea sufletului tău dacă tu nu te pregăteai bine, apoi, te înmormânta și tu te mântuiai, cu mila lui Dumnezeu și cu lucrarea Bisericii, care se ruga și după ce plecai la Domnul. Noi, acum, trăim după rânduiala lui „lasă, că știu eu mai bine!” și nu ne mai ducem să ne spovedim, că ori nu avem păcate, ori nu avem timp, ori nu avem credință… Ca să ne ducem, trebuie să înotăm voinicește împotriva curentului!

Să îndrăznim, maică, să intrăm în sfânta rânduială a Bisericii și să ne ducem la sfintele ei slujbe pentru ca duhul nostru să se hrănească și să se lumineze.

Apoi, să ne și rugăm toată ziua, în orice moment, cu rugăciuni scurte ca: Doamne miluiește, Doamne ajută, Doamne iartă-mă! Acestea, spun Părinții, sunt pentru duhul nostru ca respirația pentru trup. Din păcate sunt mulți oameni care nu mai pot respira, sunt oameni cărora dacă le dai aer curat să respire, mor. Nu cunoașteți? Fumătorii! Măicuță, mor dacă nu le dai țigară! De ce mor? Fiindcă îi obligi să respire aer curat. Așa sunt și oamenii care nu mai respiră Duh Sfânt, mor dacă le zici să-L respire, dacă le zici să spună Doamne miluiește! Vor zice: „La ce bun să spun asta?”. Dar nu se rușinează și nu se întreabă nimic atunci când spun sau aud înjurături sau drăcuiri. E uluitor! Astăzi, din zece cuvinte, șase sunt cu „d…”! Și nu numai la supărare, ci auzi și „vai, lua-te-ar ăla, ce bluză frumoasă ai!”. Nu-ți vine să crezi! De ce s-o ia!? Că zice cu admirație, nu zice cu ciudă, să zici că vrea să-i ia bluza… nu! Vrea s-o dea necuratului și atât! O, Doamne iartă-mă! Nu ne dăm seama ce spunem, ăla chiar există și chiar ne ia!

Mai vine câte o mămică la mine plângând: „Maică, nu știu ce e cu băiatul meu, parcă-i apucat de cel rău!”. O întreb: „L-ai dat vreodată la cel rău?”. „Ăhăhă, dinainte să-l fac!” „Ei, gata, l-a luat acum! Du-te și cheamă-l înapoi, du-te și te roagă să ți-l aducă Maica Domnului acasă.” Și să credeți, că Maica Domnului, săraca, împreună cu toți sfinții noștri aleargă pentru noi! N-ați auzit că Sfântului Spiridon i se rup papucii de cât aleargă după noi să ne aducă acasă? Să aveți nădejde!

Să punem și noi acum început bun, că iată, începe postul, începe pocăința, ușile bucuriei sunt larg deschise! Sigur, nu va fi ușor. Lepădarea de păcat doare, pentru că „salariul” pe care ni-l dă diavolul pentru slujirea păcatului este „pe loc“! Plăcerea păcatului e imediată, pe când Domnul îți dă talanții, pleacă departe, vine și cere socoteala și abia apoi, dacă ai fost slugă bună și credincioasă, îți dă avansul bucuriei. Zice: „Acum intră în bucuria ta!“ și-ți dă bucuria, dar nu-ți dă „multele“ pe care le dorești decât mai târziu! Să ne dea Dumnezeu putere să intrăm în bucuria Lui cea sfântă și în ea să așteptăm cu credință și nădejde, împlinirea făgăduințelor Lui!

Maica Siluana, https://doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 aprilie 2018 în SFATURI