Trăim într-o lume molipsită de virusul trufiei, al cărui rezultat este răspândirea ideilor „umanismului”. Esenţa acestora se reflectă în scurta deviză: „Om – ce mândru sună acest nume!”
Omul devine măsura tuturor lucrurilor. El este pus pe un piedestal. Dumnezeu nu are loc alături de el. Incepând cu epoca Renaşterii, valorile umanismului s-au răspândit larg în sfera culturală şi în cea socială.
La baza umanismului se află credinţa în progres – în autoperfecţionarea omului, utopismul – credinţa în posibilitatea realizării pe pământ a deplinătăţii dreptăţii şi binelui, credinţa în demnitatea omului şi în înalta lui menire pe pământ, în absenţa ideii de Dumnezeu. Pe scurt, credinţa în om.
Această mentalitate reflectă pe deplin criza duhovnicească actuală a societăţii contemporane – însă ce poate gândirea omenească să opună acestui rezultat înfricoşător la care a fost adusă societatea?
Despre criza umanismului au scris destul de mult filosofii ortodocşi ruşi precum N. Berdiaev, S. Frank şi alţii. Studiind şi analizând creaţia lui Dostoievski în articolul său „Dostoievski şi criza umanismului”, S. Frank remarcă: „…umanismul lui Dostoievski rezistă oricărei întâlniri cu realitatea lucidă, nimic în lume nu-l poate clinti. Nu vom exagera dacă vom spune că aici avem una dintre cele mai mari realizări duhovniceşti ale minţii umane. In vremea noastră crudă, când chipul omului începe să se întunece şi dispreţul faţă de om ameninţă să zguduie înseşi temeliile vieţii sociale, credinţa în om îşi poate găsi singurul reazim doar în acea atitudine faţă de om pe care a dobândit-o Dostoievski. Umanismul trebuie ori să piară definitiv, ori să învie sub o formă nouă şi totodată străveche, primordială: sub forma umanismului creştin, pe care Dostoievski l-a descoperit pentru omul contemporan.” Aşa consideră marele filosof, gânditor religios şi psiholog rus S. Frank.
Omul orbit de trufie, care a negat conceptul de păcat ascunzându-se în spatele ideilor aparent foarte atrăgătoare ale umanismului profan, se mişcă impetuos într-o direcţie opusă lui Dumnezeu.
Pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea, nu e atât de simplu să elucidăm conceptele de „mândrie” şi „trufie” şi datorită faptului că în vremurile noastre cuvântul „mândrie” e folosit adeseori pentru a exprima conceptul „sentimentul propriei demnităţi”. Să ne amintim că omul, care a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este înzestrat de la început cu calitatea demnităţii împărăteşti.
In sensul lumesc, obişnuit, de astăzi, cuvântul „mândrie” nu are o conotaţie negativă. Aici există o anumită ambiguitate aproape insesizabilă, căci, de exemplu, oamenii care nu suportă jignirile, cicăleala, presiunea dură şi atitudinea lipsită de politeţe sunt câteodată numiţi „mândri”.
Există un sentiment al mândriei pentru propriile realizări reale (fără demonstrarea propriei superiorităţi şi fără înjosirea celorlalţi): de pildă, cineva ştie multe limbi străine şi se mândreşte cu asta, sau un sportiv stabileşte un record fără analog în istoria sportului, sau un inventator a făcut o mare descoperire. Aparent, aici principal e vectorul orientării acestui sentiment. Dacă omul se compară cu ceilalţi şi spune (sau pur şi simplu simte lăuntric) că este cel mai grozav, avem de-a face cu trufie. Dacă se mândreşte cu realizarea sa, nu cu sine însuşi, ori se bucură de victorie, comparându-şi proaspăta realizare cu succesele din trecut, e o mândrie meritată, în care nu par să existe autoadmiraţie şi slavă deşartă. Totuşi, şi aici un ortodox înţelege că realizările noastre nu s-ar fi împlinit dacă n-ar fi fost voia lui Dumnezeu – iar dacă vom înlocui „mă mândresc” cu „mă bucur”, vom simţi diferenţa, şi încă una destul de mare. Sfânta Scriptură ne cheamă la bucurie, dar niciodată la trufie.
A primi cu bucurie nu înseamnă a te trufi. Bucuria este un sentiment pe care poţi să-l împărtăşeşti celorlalţi şi care ne permite să împărtăşim bucuria altuia. In Evanghelie se vorbeşte mult despre asta. Bucuria uneşte. Când ne împărtăşim, facem asta din acelaşi potir.
Trufia poate fi însă împărtăşită? Trufia îl închide pe om în el însuşi. Ea îi desparte pe oameni. E foarte important să observăm ce cuvinte folosim, încercaţi, de exemplu, să vă spuneţi în sinea voastră: „Mă bucur de succesele copilului meu.” „Ascultaţi-vă” cu atenţie senzaţiile. Ce simţiţi?
Iar acum spuneţi: „Mă mândresc cu succesele copilului meu.” Aţi simţit diferenţa? Dacă nu aveţi copii, încercaţi asta în privinţa altcuiva. Este foarte important să simţim diferenţa până la capăt. Atunci poate că vom începe să evităm cuvântul „mă mândresc”, înlocuindu-l, de exemplu, cu „mă bucur”.
Despre bucuria care ne este dată ca posibilitate de a aduce darurile noastre oamenilor scrie filosoful ortodox rus Ivan Ilin în articolul „Ce este arta?”. El defineşte adevărata artă ca slujire şi bucurie. în sensul larg al cuvântului putem aplica termenii de „bucurie” şi „slujire” oricărei activităţi a omului. Nu trebuie să uităm că noi, ca fiinţe zidite după chipul lui Dumnezeu, suntem chemaţi să creem.
„Oare înţeleg acest lucru oamenii? Oare îşi amintesc de asta acum popoarele care se răzvrătesc şi se smintesc în atmosfera de neorânduială duhovnicească? Ştiu ele, îndeobşte, ce înseamnă slujirea şi bucuria? Ea (bucuria) nu este accesibilă fiecăruia, şi omenirea contemporană n-o caută. Ea se naşte din suferinţă şi din învingerea acesteia. Nu din plictiseală, care caută distracţie; nu din suflet pustiu, care nu ştie cu ce să-şi umple pustietatea; nu din oboseală şi surmenaj, care cer excitaţii noi şi senzaţii tot mai acute. Atât masele, cât şi «elitele» omenirii contemporane nu ştiu decât să se surmeneze, să se plictisească şi să se lase chinuite de pustietatea lăuntrică. Tocmai de aceea omenirea însetează după lucruri de efect, interesante şi excitante; ea caută zgomot, trosnet, zbârnâit şi gâdilatul nervilor; ea cere «mijloace excitante» -nu numai de la farmacist, ci şi de la artist… Cine se mai gândeşte acum la frumos, la cântarea din adânc, la inspiraţia castă, la marile viziuni? Unde mai este acum loc pentru bucurie?”
Ca atare, trufia vădită nu este aprobată în societate, într-un mediu obişnuit se consideră că este de prost gust să-ţi etalezi aroganţa şi îngâmfarea faţă de ceilalţi. Normele sociale ne învaţă sa ne ascundem starea de trufie în forma sa primordială (trăim, totuşi, într-o civilizaţie de obârşie creştină). Asta nu înseamnă însă că n-o avem.
Este vorba de un sentiment ascuns, care se cuibăreşte în inima omului. El poate să nu fie conştientizat şi îmbrăţişat până la capăt, şi de aceea expresia lui poate să fie „neaşteptată” în primul rând pentru omul însuşi. Convingerea că ai dreptate, că voia ta este principalul, că părerea ta e singura corectă te face încrezut. De regulă, încrezuţii nu sunt iubiţi în societate, cu ei e greu şi neplăcut să ai de-a face. Când omul caută laude, se ridică singur în slăvi, îi dispreţuieşte pe ceilalţi, nu ascultă de superiori, nu acceptă sfaturi, este supărăcios, nu poate ierta, e ranchiunos, nu vrea să cedeze, nu e capabil să îşi recunoască greşelile, vrea să fie mai presus de ceilalţi, îşi face de cap, ipso facto creează probleme pentru el însuşi şi pentru cei din jur. Foarte frecvent persoane deloc proaste, educate şi cultivate, se transformă în idioţi din cauza trufiei şi trec prin stări chinuitoare: singurătate, akedie, mâhnire, răutate, gelozie, ură, lipsă de inspiraţie creatoare, întuneric şi deznădejde.
Sfinţii Părinţi defineau cunoaşterea de sine drept ştiinţa ştiinţelor şi arătau cât de important este a te percepe pe tine însuţi şi lumea înconjurătoare în mod nedeformat. Din cele spuse mai sus putem vedea cât de fina e limita care separă mândria de trufie şi ce înţelegere lăuntrică a propriei persoane şi a propriilor stări trebuie să avem pentru a nu scăpa momentul când mândria „în sens bun” începe să se transforme în starea primejdioasă a trufiei.
Lupta cu patimile – metode ascetice şi psihologice, crestinortodox.ro
Lumină pentru candela din suflet 