RSS

Arhivele lunare: aprilie 2018

Mormantul Capitanului

czc-serveimage2108u365-e1505344644555

De-aici’nainte, vremea se masoarã
cu trudnicile tale oseminte,
si veacul care curge peste tarã
începe din cenusa ta fierbinte.

Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie,
ne tãmâiezi cu marea ta tãcere…
Mormântul tãu e numai înviere,
prin tine luminãm de vesnicie.

Prin tine bem, setosi, din Mântuire,
prin tine doar, ne-am curãtit de zgurã…
Izvor ne esti si cinã si zidire
si patrafir si cuminecãturã…

Esti azima pe care’n plâns o cere
inima noastrã pururea flãmândã.
Esti drumul nostru cãtre zãri de miere,
esti perna pentru tâmpla fumegândã…

Esti ruga Tãrii pentru biruintã,
mistria noastrã’n aur ferecatã,
dalta de foc înfiptã în credintã…
Mormântul tãu e viata noastrã toatã.

Venim lângã tãrâna ta iubitã,
si umbra ta, prin smirnã si balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfintitã
si se preschimbã’n torte si în spade.

Cu duhul tãu -mireasmã de grãdinã-
ne miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem din mormântul tãu luminã
si ne spãlãm obrajii de prigoane.

Luãm un pumn de lut din groapa sfântã
si-l punem pe vechi rãni de închisoare;
si rãnile din noi tresar si cântã,
se fac medalii si zâmbesc în soare…

Dar de-or veni, cândva, cu pasi usarnici,
la groapa ta, miseii si viclenii,
si se vor bate’n piept cu pumni fãtarnici,
slãvind lumina sfintelor vedenii,

Mormântul tãu, gemând, sã se ridice
si duhul tãu, tâsnind din vesnicie,
într’un nãpraznic fulger sã despice
pângãritoarea lor nimicnicie!

Radu Gyr

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 aprilie 2018 în ROMANIA

 

Pr. Serafim Rose – despre domnia lui Antihrist

19

Părintele Sefarim Rose explica de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă o dimensiune pseudo spirituală. Odata ce “pacea” și securitatea promise vor fi fost date omului, ele vor fi incapabile de a mai inspira idealism și se vor vădi drept ceea ce sunt: condiții sau mijloace și nu scopuri în sine. Amintind de cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul.”, părintele Serafim întreba: „După ce problema organizării acestei lumi, a guvernării și a pâinii vor fi rezolvate, ce mai urmează? Ce fel de circ va oferi noua lume unui popor care are pâine destulă? Și nu este vorba doar de divertisment, ea va deveni o problemă și de viață, și de moarte pentru noile guverne, pentru că dacă noile guverne nu vor fi capabile să furnizeze spectacole de circ relativ inofensive, oamenii și le vor procura singuri, iar acestea din urmă nu vor fi inofensive defel. Dostoievski a vorbit despre toate acestea în urmă cu un veac – oamenii, atunci când primesc tot ceea ce le este de trebuință pentru a fi fericiți, se întorc asupra lor înșiși și asupra lumii lor, într-o frenezie de insatisfacție. Căci foamea omului nu poate fi potolită cu pâine lumească; omul are nevoie de pâine dintr-o altă lume sau de un substitut foarte iscusit.”

Necesitatea acestui substitut l-a făcut pe Părintele Serafim să prevadă ceea cea numise anterior epoca magiei. Acesta este țelul idealismului utopic și al profețiilor oculte: epoca abundenței și a miracolelor când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată și făcută atractivă prin mijloace și semne. Infinita curiozitate și foamea spirituală a oamenilor, vor cere un univers magic care să servească drept surogat pentru sărăcitele lor nevoi spirituale și intelectuale. Numai magia poate să-i țină fericiți pe oamenii la care totul este lumesc.

Lumea modernă este unică doar prin dimensiunea fără precedent la care a ajuns amăgirea satanică și prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregătește. Iar creștinilor de pe urmă, trăitori în lumea modernă, le rămâne să mărturisească înaintea lumii Adevărul lor, chiar cu prețul martirului pe care lumea va trebui să-l ceară de la ei, punându-și nădejdea în împărăția care nu este din lumea aceasta, Împărăție a cărei slavă deplină nu poate fi nici măcar bănuită de oamenii trăitori în lume, Împărăție ce nu va avea sfârșit.

 
2 comentarii

Scris de pe 18 aprilie 2018 în ANTIHRIST

 

Reactiile omului fata de moarte in optica lui Freud

sub pamantul

Moartea, pe care majoritatea o considerăm a fi marele necunoscut, sau nenorocirea cea mai gravă care s-ar putea abate asupra noastră, a fost numită de Freud scopul vieţii. Moartea este totuşi ceva de care ar trebui sa fim conştienţi cu toţii, doar cu toţii suntem datori să trecem prin ea. Avem reacţii diferite faţă de moarte, în funcţie şi de situaţii, atitudinile noastre putînd avea diverse consecinţe.

Propria moarte: în inconştientul nostru, suntem nemuritori

Este imposibil să ne imaginam propria moarte, pentru că, susţine Freud, atunci cînd încercăm ne dăm seama că suntem de fapt prezenţi acolo. Asistăm la propria moarte, atunci cînd ne-o imaginăm. Nu putem concepe cum ar fi să fim cu adevărat morţi, inexistenţi, fără a putea, spre exemplu, gîndi sau vedea. Nu putem accepta ideea propriei morţi, în adîncul nostru nu credem în propria moarte. Aşa cum spune Freud, în inconştient, cu toţii suntem convinşi de propria nemurire. In inconştient, nu există timp, nu există sentimentul trecerii acestuia sau al unei cronologii. Acest sentiment inconştient cum că nimic nu ni s-ar putea întîmpla nouă înşine ar fi sursa comportamentului eroic.

Frica de moarte

Din moment ce nu am trecut pînă acum prin experienţa morţii şi dat fiind că propria moarte nu este înscrisă în inconştientul nostru, nu ne-am putea teme de moartea în sine, crede Freud. Atunci cînd spunem că ne temem de moarte, de altceva ne-ar fi de fapt frică – spre exemplu, de abandonare, de castrare. Cauza acestei frici ar putea fi şi diferite conflicte nerezolvate. De asemenea, frica de moarte ar putea fi rezultatul unui sentiment al vinovăţiei. Teama de moarte însă ne stăpîneşte mult mai des decît suntem conştienţi.

Reacţii faţă de moartea altcuiva

În general avem grijă să nu vorbim despre moartea cuiva atunci cînd persoana respectiva, aflată sub această sentinţă, ne-ar putea auzi. Cînd ne gîndim la moartea altcuiva ne simţim răutăcioşi sau reci, mai ales dacă ar urma să cîştigăm ceva de pe urma morţii acelei persoane. Numai copiii ameninţă ‘cu neruşinare’ pe altcineva, chiar şi pe cei apropiaţi, cu posibilitatea morţii. Atunci cînd cineva moare, încercăm de obicei să reducem moartea respectivă la o întîmplare, dînd vina pe vreun accident, pe vîrstă, boală etc.

Freud observă că avem tendinţa de a da dovadă de o atitudine admirativă faţă de persoana care a murit, de parcă ar fi îndeplinit o sarcină foarte dificilă, şi chiar ajungem pînă la a trata morţii cu mai mult respect decît pe cei vii.

Reacţii faţă de moartea străinilor sau duşmanilor

Omul primitiv nu simţea nici un fel de remuşcare la moartea altcuiva. Nu ezita nici să treacă la acţiunea uciderii celor pe care îi ura, el urmîndu-şi instinctul pur şi simplu. În afară de faptul că am dezvoltat principii morale faţă de uciderea cuiva, noi, cei de azi, oamenii civilizaţi, acceptăm moartea străinilor sau duşmanilor şi-i condamnăm la moarte (dar fără să trecem la fapte) fără şovăire, asemenea omului primitiv.

Sentimente ambivalente faţă de moartea celor dragi

Omul se poate confrunta cu sentimente ambivalente faţă de moartea celor dragi. El poate să-i vadă pe cei dragi ca pe o posesiune interioară, dar şi, parţial, ca pe nişte străini sau duşmani. Cu foarte puţine excepţii, şi în cele mai apropiate relaţii ale noastre este prezentă o mică ostilitate care duce la o dorinţă de moarte inconştientă.

Astfel de sentimente ambivalente pot produce o nevroza. Freud dă ca exemple îngrijorarea exagerată faţă de siguranţa celor apropiaţi şi auto-reproşurile nefondate în legătura cu moartea cuiva drag.

Dorinţa de moarte

Deşi inconştientul omului civilizat nu duce la îndeplinire acţiunea de ucidere, el o gîndeşte şi o doreşte. Scopul acestor dorinţe de moarte este ca noi să scăpăm, în inconştient, de oricine ne stă in cale sau ne-a ofensat ori rănit in vreun fel. În expresia ‘Să-l ia dracu”, dracul este echivalentul morţii, spune Freud. Pentru inconştientul nostru, aşa cum era odată pentru codul antic al Atenei, al lui Draco, nu exista altă pedeapsă pentru crimă decît moartea.

Deşi moartea este ceva natural, noi încercăm să suportam gîndul ei în mai multe feluri şi reacţionăm diferit faţă de ea. Diferitele noastre reacţii faţă de moarte pot explica anumite comportamente sau apariţia unor credinţe precum acelea în viaţa de după moarte. Desigur, de cele mai multe ori majoritatea credinţelor, atitudinilor sau sentimentelor legate de moarte îşi au sursa in inconştientul nostru.

psihanaliza.org

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 aprilie 2018 în MOARTE, VEŞNICIE

 

Dor de tarana

iarba verde

De un timp încoace
Un dor nu-mi dă pace –
Dorul de țărână,
Să o simt în mână.
Dor de iarba moale,
De câmpii în floare.
De râuri curate
Și flori parfumate.
Dor de-apus de soare,
De seri în răcoare.
Dor de cer și rouă,
Să aud cum plouă.
De vântul ce-adie
Și de veșnicie.
Dor de zori curate
Și de libertate.

ELENA J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 aprilie 2018 în ELENA J.

 

Sa nu-mi iei niciodata Harul Tau!

nu va multumiti cu putin

Poți să-mi iei toată averea,
Să rămân cel mai sărac,
Să n-am nici pâine pe masă
Și nici cu ce să mă-mbrac;

Poți să-mi dai să urc un munte
Și prin valuri să mă treci,
Poți să-mi ceri să lupt cu vântul
Și prin foc să mă încerci;

Pot să-ndur singurătatea,
Frigul chiar și temnița,
Pot să-ndur loviri și lacrimi
Și strâmtoarea cea mai grea;

Dar să nu iei de la mine
Niciodată Harul Tău,
Fără El sunt gol și rece,
Sunt pribeag, pustiu și rău.

Nu mai vreau să simt vreodată
Dorul său sfâșietor,
Fiindcă, Doamne, dintre toate
L-am simțit cel mai greu dor.

ELENA J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 aprilie 2018 în ELENA J.

 

Intalnirea cu pustnicul

148887_pustnic

Mi-am urmat drumul spre înălţimi, spre muntele Schimbării mele la Faţă. Şi în sfârşit, cu mare greutate, am ajuns la locul pe care doream să-l cercetez. Am stat puţin afară, să mă odihnesc. Chilia unui pustnic, mă gândeam, nu este doar un loc de taină, ci şi un „ceresc lăcaş.” Cel ce locuieşte acolo şi se îndeletniceşte cu isihia şi rugăciunea este un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune aceasta într’una din omiliile sale către Thessaloniceni, plecând de la faptul că, în Duminica învierii, Sfântul Apostol Thoma nu s’a învrednicit a-L vedea pe Hristos cel înviat, nefiind împreună cu ceilalţi Apostoli; L-a văzut însă pe Domnul după opt zile, împreună cu ceilalţi Apostoli. Şi spune Sfântul lui Dumnezeu: „Duminica, dupre Dumnezeiasca Liturghie, îngrijeşte-te să găseşti pre cineva ce urmează Apostolilor lui Hristos şi rămâne deoparte, în tăcută rugăciune, psalmodiind şi dorindu-l pe Hristos. De-l găseşti, intră în chilia lui, cu credinţă, ca într’un loc sfânt, pentru că are sfinţitoarea putere a Sfântului Duh. Şi cât mai mult să zăboveşti acolo, vorbind cu el despre Dumnezeu şi cele cereşti şi, cu smerenie, cerând povăţuire şi ajutor prin blagoslovenia sa. Atunci, Domnul Iisus nevăzut va veni şi la tine, precum a venit la Thoma. El va da pace sufletului tău, îţi va înmulţi credinţa, te va sprijini şi te va număra cu aleşii împărăţiei Cerurilor.”

Urmând poveţei Sfântului, m’am apropiat de chilie ca de-un loc de taină. Inlăuntru am avut simţământul că Gheronda era un Apostol al lui Hristos, care L-a văzut de pe acum pe Mântuitorul şi era în lăcaşurile Ierusalimului Ceresc; pentru aceasta, a ajuns dumnezeu după har şi se face părtaş energiilor nezidite ale lui Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, în afară de Esenţa sa. „Toate cele ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, afară de Fiinţarea sa.” /Sfântul Grigorie Palamâ/ Cum aş putea să-l socotesc altcumva, dacă aşa vorbeşte Dumnezeu despre el prin Sfântul Grigorie? Am vrut, asemenea lui Thoma, să-L văd pe Hristos, de aceea am hotărât să mă apropii de Gheronda cu smerenie şi pocăinţă, şi să împlinesc orice mi-ar fi spus. După cum îşi va da seama şi cititorul, după această convorbire despre Dumnezeu şi cele cereşti, am simţit o pace adâncă revărsându-se în sufletul meu…

Am bătut la uşa chiliei sale. O linişte neţărmurită domnea acolo, lucru ce m’a înfricoşat puţin. S’au auzit nişte paşi mărunţi. Uşa s’a deschis tăcut şi unul dintre ucenici s’a ivit în faţa mea.

-Blagosloviţi!

-Domnul!

– Aş vrea, dacă se poate, să-l văd pe Gheronda. E ocupat?

Trebuie să fii foarte reţinut când cercetezi un pustnic. S’ar putea să-l întrerupi din rugăciune. Ar putea fi în răpire dumnezeiască, pe Muntele Thavor, şi tu l-ai aduce înapoi în lumea zgomotoasă. Ar fi cel mai mare rău pe care i l-ai putea face. Nu s’ar necăji dacă l-ai ocărî, ci dacă l-ai trage jos de pe Munte. Dar totodată ar fi cel mai bun lucru pe care l-ai putea face pentru tine, căci te-ar umple de dumnezeiască mireasmă! Strălucirea pe care a dobândit-o te va orbi. „Din rugăciune, arzând se înalţă,” /Sfântul Grigorie Palamâ/ la fel cum ardea şi Moisi când a coborât de pe Sinăi, iar Israilitenii nu l-au putut privi, pentru că era asemenea fierului scos din foc. Simţi „mireasma nemuririi.”

– Să întreb, a răspuns ucenicul. S’a întors după câteva minute.

– Gheronda e bolnav, dar se va ridica să vă primească. Să intrăm, dacă vreţi.

Am stat puţin cu acest monah tânăr. M-a mişcat prezenţa lui în acel loc aspru, viaţa şi tinereţea lui în chilia aceea sărăcăcioasă. Nu-l cunoşteam, dar am simţit pentru el admiraţie.

– Sânteţi mulţi aici? am întrebat.

– Gheronda şi trei ucenici.

– Vreau să vorbesc cu el despre câteva lucruri ce mă frământă. Asta-i pricina pentru care-am venit în locul acesta singuratic.

– E bine că aţi făcut aşa. Cu astfel de gânduri ar trebui să vină aici pelerinii! Unii vin doar din simplă curiozitate. Vin să-l vadă pe Gheronda în persoană, şi apoi se mândresc că l-au văzut. Aceştia îl obosesc foarte mult. îi simte ca pe nişte vizitatori la grădina zoologică, ca pe nişte turişti. Aşa că e bine pentru sfinţia voastră să-l întrebaţi de cele duhovniceşti şi să-i spuneţi ce vă frământă. Trebuie să ştiţi că nu veţi asculta vorbe goale! Gheronda vorbeşte din cercare. El trăieşte lucrurile acestea, şi vorbeşte despre unele dintre ele celor ce-l vizitează, pentru a-i ajuta…

Abia am încheiat, că înaintea mea apăru Părintele. Parcă ar fi răsărit dintr’o dată soarele! Ca o primăvară ce răspândeşte bucurie. Ca o lumânare în întuneric! Barba albă i se revărsa pe faţă precum un şuvoi. Ochii lui pătrunzători, strălucitori, luminau. Rar am văzut astfel de ochi transfiguraţi. Sfântul Grigorie Palamâ spune că Apostolilor, înainte de a vedea Lumina Nezidită de pe Thavor, li s’au preschimbat ochii prin puterea Sfântului Duh, pentru a o putea vedea: „Inţelegi, dar? Inaintea acelei lumini, orbi sânt ochii celor ce văd dupre fire. Pentru aceasta, privirea simplă nici nu va simţi acea lumină, nici nu o va vedea, ci doar [privirea] cea preschimbată prin puterea Sfântului Duh. Aceia au fost schimbaţi, şi această schimbare ce nu era desăvârşită, ci cea pe care o a putut lua firea noastră muritoare, au primit-o de la Dumnezeu prin unirea cu Cuvântul.”

Şi acest Stareţ, care adeseori a văzut Lumina Thavorului, avea privirea preschimbată de această trăire, o vădită şi binecuvântată preschimbare.

– Blagosloviţi, am spus, aplecându-mă să-i sărut mâna ce purta urmele multor nevoinţe.

Dar el s’a aplecat mai jos şi mi-a sărutat cel dintâi mâna. Am rămas buimac.

– Dar, Gheronda, de ce mi-aţi făcut asta, mie, unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu, unuia din turmă?

– Eşti preot, şi ai harul lui Dumnezeu. Ce-am eu mai mult decât tine?!

– Noi, cei ce trăim în această lume neputincioasă, ne năştem în păcate, pe când aici, în pustie, vă bucuraţi de harul lui Dumnezeu. V’aţi făcut scaunul Său aurit, heruvim arzător. Scripturile vă sânt „întreit scrise înlăuntrul inimii, având deci mintea lui Hristos” şi v’aţi făcut „viu lăcaş al lui Hristos întru Duhul.” /Sfântul Grigorie Cuvântătorul-de-Dumnezeu/ Pentru ce-aţi făcut-o?

Mă plângeam de parcă aş fi fost copleşit. Şi, într’adevăr, eram covârşit de sfinţenia şi de smerenia sa. Adeseori sântem mai adânc atinşi de smerenia cuiva decât de spusele sale. Dragostea este mai mişcătoare decât criticile.

– Imi pare că nu cunoşti felul în care gândim în pustie, spuse plecându-şi capul. Una dintre caracteristicile isihiei este conştientizarea păcatului. Cel ce veghează asupra sa vede în fiecare zi astfel de stări păcătoase, astfel de ispite ale diavolului înlăuntrul său, încât se simte cu adevărat cel mai josnic dintre păcătoşi. Crede-mă, părinte, oricine intră în chilia mea este mai sfânt decât mine. Este un înger al lui Dumnezeu.

…N’am mai spus nimic. M’a prins de mână şi, călăuzindu-mă cu mare dragoste, ca pe un orb, m’a dus înspre paraclis. M’am simţit în acea clipă ca un nevăzător înaintea luminii arzătoare a Soarelui, un neputincios înaintea unui uriaş, un prunc înaintea unui bătrân înţelept! întâia lui faptă a premers-o pe alta, venită puţin mai târziu. Cât de sigur m’am simţit cu el! Ce har negrăit! Chiar şi acum îi mai simt mâna caldă!

Am păşit prin două uşi joase, unde trebuia să te apleci ca să poţi trece. Toate sânt aici pline de smerenie. In chilia unui pustnic ar trebui să intri întotdeauna aplecat. Ar trebui să uiţi cine ai fost sau cine eşti. Aici nu este loc pentru oamenii egoişti, care se cred cineva. Am ajuns într’un mic paraclis. M’a dus să mă închin la icoanele de pe catapeteasmă şi înaintea Sfintei Mese din Sfântul Altar, în vreme ce el aprindea candelele, cântând troparul sfântului căruia îi era închinată biserica.

Cel dintâi lucru care ţi se va spune, în orice mănăstire sau schit vei intra, este să te închini la icoanele bisericii, şi cel dintâi semn de prietenie va fi să-ţi aducă sfintele moaşte ca să te închini la ele. Acestea sânt cel mai însemnat lucru într’o colibă săracă, o îmbogăţesc! Moaştele Sfinţilor, păstrate cu aşa mare cinstire, arată lipsa sfinţilor din lume, dar şi prezenţa lor „prin har.” Când sufletul Sfântului părăseşte trupul şi atinge desăvârşirea, întreg trupul primeşte harul dumnezeiesc. Aşa se tâlcuiesc minunile sfintelor moaşte şi mireasma lor. în acest mic paraclis, Gheronda şi ucenicii lui simt bunătatea lui Dumnezeu şi se fac părtaşi Cinei celei de Taină.

Mai târziu, m’a dus într’un loc care, mi-a spus, era camera lui de zi. Se găseau acolo nişte scăunele şi câteva cărţi ale Sfinţilor Părinţi: Filocalia, Scrierile Părinţilor pustiei, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Ef rem Sirul, Sfântul Grigorie Palamâ ş.a.. Ne-am aşezat pe două scăunele. M’a chemat să vin lângă el, apoi a rămas cuprins de tăcere. Vădit lucru, se ruga lui Dumnezeu să mă lumineze pentru a mă vedea pe mine însumi, dar să-l lumineze şi pe el pentru a putea spune cele de trebuinţă.

Ierothei Vlahos 

O noapte in pustia Sfantului Munte. Convorbire cu un pustnic despre rugaciunea lui Iisus, Editura Sophia, crestinortodox.ro

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 aprilie 2018 în SFATURI

 

Nemultumit de viata ta?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 aprilie 2018 în ELENA J.