RSS

Arhivele lunare: mai 2013

Romane, afla cine esti si fii mandru de tara ta

Am demonstrat, până acum, pluridisciplinar, ce nu suntem, anume că nu suntem un popor de adunătură, urmaşi de soldaţi şi colonişti romani veniţi de prin toate colţurile lumii antice.

Cine a avut urechi să audă, ochi să vadă şi curiozitate să cerceteze dincolo de manualele şi carţile istoriei oficiale, lucrurile sunt clare. Paleogenetica, de pildă, a demonstrat fără drept de apel, în ceea ce priveşte etnicitatea noastră, că avem aici, exact pe acest pământ, rădăcini din vremuri imemoriale.

Evident, poporul nostru a suferit şi el, de-a lungul secolelor şi mileniilor, influenţe etnice, lingvistice şi culturale, fie din partea celor ce ne-au fost sau ne sunt şi azi vecini, fie din partea celor ce au tranzitat acest teritoriu spre alte meleaguri.

Însă baza noastră etnică, stratul cel mai solid a rămas cel traco-geto-dacic, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei şi a încercărilor unora de a maghiariza, rusifica, turci sau slaviza. Pe acest subiect orice discuţie cu cei care contestă realitatea este, încă din debutul său, o pierdere de timp.

Vă îndemn ca, de astăzi înainte, să vorbim mai mult despre ceea ce suntem, despre lucrurile frumoase ale acestei ţări, despre oamenii săi minunaţi, din trecut şi din prezent, despre bogăţiile sale, despre ape şi munţi, despre holde şi cântece, despre poveşti cu zâne şi Feţi-Frumoşi, despre bunici şi părinţi ce ne-au dat nume. Vă îndemn să vorbiţi tuturor despre olimpicii noştri, despre savanţii noştri, despre eroii noştri militari şi voievozii bătrâni.

Vorbiţi-le despre toate astea copiilor voştri, prietenilor şi rudelor, străinilor cu care intrati în contact, vorbiţi despre asta pe internet, pe profilele voastre de pe reţelele de socializare şi pe blogurile voastre.

Aratăţi, astfel, că vă pasă şi că avem puterea să ne luptăm cu campania de distrugere a entităţii noastre ca neam, campanie tot mai accentuată, ce distruge situri arheologice, închide muzee, serveşte elevilor manuale aberante şi promovează, prin canalele media, numai non-valori.

Pune în slujba României o oră pe zi, atât, nu mai mult, o oră în care o poţi descoperi pas cu pas, îi poţi cunoaşte trecutul, întelege prezentul, îi poţi descoperi personalităţile adevărate şi îi poţi construi viitorul. Afla pe unde se mai găsesc ultimii meşteri artizani de tulnice şi mergi să-i vizitezi! Află mâinile cărei bunici mai îmblânzeşte iţele războiului de ţesut şi mergi să i le săruţi!

Află în ce sate meşterii olari, a căror ştiinţă vine tocmai din neoliticul Cucutenilor, mai dau viaţă lutului şi mergi să le asculţi poveştile despre oameni, pământ şi suflet. Află ce munte, râu sau codru poartă vreo legendă şi vizitează-le, închide ochii şi fi parte a poveştii pe care ele o deapănă de mii şi mii de ani.

Apără-i pe ai tăi în faţa celor străini! Spune-le că român nu înseamnă hoţ de buzunare, nici manelist, nici cel ce sparge seminţe în colţul blocului fără să aibă vreun căpătâi pe lumea asta, nici cei cu ceafa în patru straturi care îşi atârnă la gât lanţuri groase din aur şi nici femeia cu fuste înflorate care stă cu mâna întinsă pe bulevardele capitalelor europene.

Spune-le tuturor că român şi autohton înseamnă Ştefan cel Mare, pavăza creştinităţii împotrivă tăvălugului otoman, înseamnă Henri Coandă şi Aurel Vlaicu, înseamnă Dromihete şi lecţia de morală dată lui Lisimah, înseamnă Eminescu, înseamnă gimnastele noastre de aur şi olimpicii noştri care domină concursurile înternaţionale de decenii întregi. Român este bunicul tău ce a luptat până în munţii Tatra şi la Cotul Donului, iar româncă înseamnă bunica ta ce a rămas să-l aştepte crescându-şi pruncii să fie oameni, nu cerşetori.

Spune-le copiilor tăi că super-eroii noştri nu sunt Batman şi Superman, ci Greuceanu, Făt-Frumos, Sfarmă-Piatră, Setilă şi Părăsilă Lăţ-Lungilă şi că frumoasa noastră din legende nu este Catwoman, ci Ileana Cosânzeana. Ai noştri super-eroi nu au 50 de ani, ci vârste milenare, aparţin acestui plai din vremuri ce se pierd în negura istoriei.

Spune-le străinilor că suntem neam vechi, că Europa a învăţat să cultive pământul de la cei ce-şi odihnesc de mii de ani oasele în glia noastră şi că am umplut mări de sânge apărându-i şi ei liniştea. Neamul meu nu a avut linişte să construiască catedrale măreţe pentru că a stat mereu cu o mână pe plug şi cu una pe sabie.

Neamul meu subjugat şi nu a exploatat niciodată pe alţii şi de-asta oraşele lui nu sunt la fel de bogate pentru a fi admirate de turişti precum Londra, Paris, Roma sau Madrid, capitale ale unor ţări care, secole de-a rândul, au furat, au înrobit, au ucis pentru huzurul propriu.

Nu avem Notre Dame, dar avem Voroneţ, nu avem Waterloo, dar avem Podul Înalt, Mărăşeşti şi Posada, nu avem Turnul Eiffel, dar avem Babele şi Sfinxul, nu avem Riviera Franceză, dar avem Delta Dunării şi nu avem o Statuie a Libertăţii, dar avem un Gânditor de la Hamangia.

Mândreşte-te cu ţara ta şi numeşte-i pe toţi românii fraţii tăi! Să nu-ţi fie ruşine nicăieri pe unde viaţă îţi va purta paşii şi în faţa nimănui, pentru că tu nu eşti dator cu nimic nimănui!

Valentin Roman

 
 

Tu sa ma alungi de aici, mai, Capucinule?

Vrednicul de pomenire părintele Cosma, misionar timp de 11 ani în regiunea Katanga din sudul statului Congo, ne-a povestit un alt caz interesant, din care ne dăm seama că nu mai există dumnezeiescul har în biserica papală. Un creştin catolic, afectat de magia neagră, a devenit demonizat. Se manifesta zgomotos, îşi rupea hainele de pe el şi pleca pe drumuri dezbrăcat complet. Într-o zi, părintele Cosma s-a întâlnit cu el pe drum, dar nu a reuşit să comunice nimic cu cel bolnav. În schimb, a vorbit cu părinţii lui şi le-a recomandat să încerce pe toate căile să-l vindece pe băiatul lor, să apeleze şi la biserică, pentru că reprezenta un pericol pentru cei din jur. Părinţii l-au dus într-o zi la biserica lor catolică şi l-au rugat pe preot să citească rugăciuni de exorcizare pentru fiul lor. Preotul a început să citească, dar demonul s-a înfuriat foarte tare, chinuindu-l pe bietul tânăr. La un moment dat, a încercat chiar să-l atace pe preot, după care i-a spus cu dispreţ, prin gura băiatului: „Tu… să mă alungi de aici, măi, capucinule?” Şi îndată demonul l-a părăsit pe băiat şi a intrat în preot! Îl numise în chip ironic capucin, deoarece ştia că aparţinea acestei tagme.

Mărturisire din cartea Minunile –

Despre adevărul Ortodoxiei şi rătăcirile papismului. Pr. Damaschin Grigoriatul.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 mai 2013 în ADEVAR, ORTODOXIA

 

La tine, mama

La tine mamă mă gândesc mereu
De câte ori durerile m-apasă.
În clipe de tristeţe şi de greu
Trimit un gând la tine, către casă.

Te văd în amintiri cum ne zâmbeai,
Chiar şi atunci în clipe de durere.
Cu-o lacrimă, furiş, ne mângâiai,
Cu sufletul… şi sfânta lui tăcere.

Aş vrea să pot în vise să te ţin.
Ca tine mamă… să-mi răpun necazul.
Să cred doar în speranţele ce vin
Şi-n lacrima ce-mi mângâie obrazul.

La tine mamă… doruri de se frâng,
Tu ştii să le acoperi cu tăcerea.
La tine mamă gândurile plâng
Dar numai tu le-mpărtășești durerea.

Marin Bunget

 
Un comentariu

Scris de pe 29 mai 2013 în DOR

 

Duhovnicul sau Psihologul

Lipsa banilor, neincrederea in propriile puteri, grijile, conflictele familiale etc, sunt motive din cauza carora, unele persoane ajung sa nu mai aiba parte de liniste. Pentru redobandirea ei, ni se recomanda din partea unora duhovnicul, iar din partea altora psihologul.

Nu impartasesc punctul de vedere ca sunt probleme pe care le poti discuta cu duhovnicul si altele pe care trebuie sa le discuti numai cu psihologul. De vreme ce duhovnicii sunt chemati sa vindece patimile oamenilor, cred ca au darul de a trata orice boala. Nu am auzit pana acum o persoana care sa mearga la un duhovnic adevarat si acesta sa-i spuna: „Iti recomand sa iei legatura si cu psihologul X”.

Din cauza faptului ca avem si preoti care nu pastreaza vrednicia darului preotiei in toata vremea, avem parte si de duhovnici care nu vindeca. A vindeca bolile oamenilor este un har pe care Dumnezeu il da numai celui care pune darul primit in lucrare. Misiunea preotului nu este in principal aceea de a administra Sfintele Taine, ci de a fi mai intai el insusi sfintit de ele. Sfintit, va cunoaste toate metodele si remediile pentru tamaduirea de toata tulburarea launtrica.

Psihologul apare dupa parerea mea, ca un pogoramant al lui Dumnezeu intr-o lume in care avem parte de duhovnici care au uitat de lucrarea lor. Parintele Rafail Noica marturisea ca preotul este dator nu numai sa inlocuiasca psihologul, ci sa depaseasca tot ceea ce face psihologul pentru oameni. Sfantul Ioan Gura de Aur a rostit cuvinte cutremuratoare in acest sens: „Nu cred ca sunt multi preotii care se mantuiesc, ci mult mai multi aceia care pier, pentru ca lucrul acesta cere un suflet cu totul maret”.

Intr-o lume in care sunt slujitori care nu mai tin seama de vocatia lor si persoane care nu implinesc cuvintele duhovnicilor, niste asa zisi ucenici, psihologul ca si psihiatrul pot prin tratamentele pe care le administreaza sa-l ajute pe om sa se echilibreze, sa reuseasca sa vada diferit viata. Dar asta nu inseamna ca prin acele tratamente omul va inainta si duhovniceste. Psihologul trateaza lucrurile doar din punct de vedere psihic. Astfel, Arhim. Simeon Kraiopoulos afirma ca „Una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste”.

Nu neg lucrarea psihologilor, dar afirm ca acestia niciodata nu vor putea sa inlocuiasca lucrarea duhovnicului, pe cand invers este posibil. Asadar, nu in judecata unor preoti trebuie sa ramanem, ci in rugaciune. Sa ne rugam pentru luminarea duhovnicilor nostri ca sa fim luminati.

Iar daca nu avem un calauzitor duhovnicesc care sa ne vindece sufleteste, sa rostim rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog: „Doamne, Tu care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu care Te-ai pogorat pe pamant, tocmai ca sa inviezi pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada, Tu, Lumina cea adevarata, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, atat pe cat este cu putinta omului, pentru ca, slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si implinind voia Ta in a lui, bine sa-Ti plac Tie, singurul Dumnezeu si sa ma invrednicesc si eu pacatosul de imparatia Ta”.

Adrian Cocosila

 
3 comentarii

Scris de pe 27 mai 2013 în PREOTI, PSIHOLOG

 

Crestinul nu trebuie sa fie fanatic

Crestinul nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant face rau, chiar daca are dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura. Odata imi spunea: “La o intalnire am spus aceasta si aceasta unei doamne”.  Dar modul in care i-a vorbit a terminat-o.  A jignit-o inaintea tuturor. “Asculta”, ii spun,  “tu arunci in ceilalti coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari“.

Sa nu aruncam cu pietre in oameni… in mod “crestinesc”… Cine mustra inaintea celorlalti pe cineva care a pacatuit sau vorbeste cu patima despre o oareceare persoana, unul ca acesta nu e miscat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celalalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragosteaEl difera de cel al juristilor. Biserica le priveste pe toate cu indelunga-rabdare, si cauta sa ajute pe fiecare, orice ar fi facut, oricat de pacatos ar fi.

Vad la unii crestini un mod ciudat de logica.  E buna evlavia lor, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si de discernamant si largime duhovniceasca in care sa actionam cu discernamant duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la “litera legii” iar “litera legii omoara”. Cel ce are smerenie nu face niciodata pe dascalul. Asculta iar atunci cand i se cere parerea, vorbeste cu smerenie. Niciodata nu spune “eu” ci “gandul imi spune” sau “Sfintii Parinti au spus”. Adica vorbeste ca un ucenic. Cel care crede ca este destoinic sa indrepte pe altii are mult egoism.

– Parinte, dar atunci cand cineva incepe de la intentia cea buna spre a face ceva si ajunge la extreme, lipseste discernamantul ?

Lucrarea lui are inlauntrul ei un egoism de care nu isi da seama, deoarece nu se cunoaste pe sine, si de aceea cade in extreme. De multe ori unii incep prin evlavie, dar unde ajung? Precum iconolatrii si iconomahii. Extrema la unii, extrema si la ceilalti. Primi au ajuns pana intr-acolo incat sa rada icoana lui Hristos si praful vopselelor sa il puna in Sfantul Potir, ca sa se faca mai buna Sfanta Impartasanie. Ceilalti ardeau icoanele si le aruncau… De aceea Biserica a fost nevoita sa puna icoanele sus, ca sa ne inchinam si sa acordam cinste persoanelor zugravite pe icoane.

Pr. Paisie Aghioritul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 mai 2013 în CREŞTINUL, SFATURI, SMERENIA

 

Ce folos ?…

De-aş ajunge cea mai mare slavă pământească
În zadar dacă voi pierde slava cea cerească.
Ce folos slavă fără de Hristos?

De-aş avea toţi banii lumii să-mi stea-n vraf arginţii
În zadar dacă-mi lipseşte aurul credinţei.
Ce folos aur fără de Hristos?

De-aş şti toată-nţelepciunea câtă e sub soare
În zadar dacă-mi lipseşte cea mântuitoare.
Ce folos minte fără de Hristos?

De-aş fi omul cel mai tare de pe lumea toată
În zadar dacă mă-nvinge pofta desfrânată.
Ce folos tânăr fără de Hristos?

De-aş cuprinde tot pământul, tot al meu să fie
În zadar dacă-mi pierd viaţa cea din veşnicie.
Ce folos dacă mor fără Hristos?

 
Un comentariu

Scris de pe 27 mai 2013 în DUMNEZEU, INTELEPCIUNE, OMUL, VEŞNICIE, VIAŢA

 

Atentie !!! BIOENERGIA – vrajitorie cu energii demonice

Eu sunt medic ortodox şi am studiat problema atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere teologic la teza mea de licenţă, după ce am fost pacient, iniţial entuziasmat şi apoi îngrozit de efectele lor. Sunt sinistre rezultatele în timp şi la homeopatie şi la acupunctură şi la orice formă de bioenergie.

În mare, vindecarea poate veni de la cele de sus, cele pământeşti şi cele de dedesubt. Pentru că singurul Mântuitor este Iisus Hristos, printre cele de sus înţelegem Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, mai ales Sfântul Maslu. Cunosc nenumărate cazuri de cancere vindecate prin spovedanie şi Sfântul Maslu. Dar necesită smerenie şi recunoaşterea păcatelor, căci cauza îmbolnăvirii este numai păcatul.

Cele pământeşti sunt cele lăsate de Dumnezeu în natură. Medicina clasică le-a dezvoltat. Numai ea e bună, dar e cu durere, ca o icoană a iadului şi a durerii pocăinţei prin care Dumnezeu ne învaţă şi nevrând să fugim de plăcerea păcatului, să alergăm la Cruce.

Cele de dedesubt sunt cele provenite din energiile demonice, îngăduite de Dumnezeu pentru încercarea dorinţei noastre. Dorim mai mult vindecarea pe pământ sau mântuirea? Ele sunt foarte comode, pline de promisiuni ca o campanie electorală, dar duc la iad. Sunt două cete de demoni, una agresivă ce creşte activitatea şi dă dureri. Alta depresivă care scade activitatea, dă falsă linişte şi lipsă de dureri. Deci pot, în colaborare, să dea şi să ia boli, ca să atragă oameni la vindecări demonice, prin sfetnici proşti care duc, în final, la pierderea treptată şi subtilă a mântuirii. Singurul lucru pe care nu-l pot face demonii este să se smerească. De aceea ai să vezi la cei care vând şi promovează bioenergia că prezintă metoda lor de vindecare ca pe ceva special.

Acupunctura a apărut ca fiind impusă de stat de împăratul galben pentru a putea lua mai multe impozite şi cu ordin să se desfiinţeze medicina tradiţională chineză pe bază de plante. Are la bază credinţa că bolile sunt aduse de 13 spirite şi care trebuie alungate prin înţepături cu acul. În zilele noastre pentru că occidentalii sunt la putere şi ei nu mai cred în draci s-a învelit problema cu un fel de echilibrare energetică yin şi yang. Este tehnica veche a vrăjitoriei de a se numi ştiinţă.

Cea mai vicleană bioenergie rămâne însă homeopatia care vrea astăzi să-şi dea denumiri ortodoxe. Vicleşugul ei constă în susţinerea că dacă se diluează o substanţă se ajunge la esenţa dumnezeiască. Azi se ambalează problema fiind substituită formal cu teoria informaţiei dar de fapt e acelaşi lucru deoarece Dumnezeu Cuvântul sau Logosul sau raţiunea care la creştini este o persoană iubitoare în panteism se depersonalizează fiind numit informaţie vindecătoare. Tehnica veche de a găsi o altă pricină de sănătate sau mânturie în afara lui Hristos. Altă problemă a homeopatiei este dinamizarea care vrea să zică că prin anumite metode se poate transmite o energie vindecătoare veşnică. Fizic nu se poate aşa ceva, ţine doar de domeniul duhurilor ca să existe un perpetuum mobile de gradul II adică a da un impuls care se conservă la nesfârşit. Practic dinamizarea transmite o energie fizică dar care dispare la maximum 15 minute după încetarea acţiunii. În homeopatie se dau aşadar drajeuri însoţite de o idee greşită că există vindecare în afara substanţelor create de Dumnezeu şi prin acţiunea homeopatului, această idee este o minicună numită erezie în limbaj bisericesc şi e foarte atractivă pentru demoni de aceea ei acţionează ca să o susţină.

Pentru mai multe lămuriri vă dau şi un fragment dintr-un îndreptar de spovedanie: „În caz de boală am refuzat ajutorul medical, sfidându-i pe doctori. Am apelat la medicina alternativă: homeopatie, acupunctură, osteopatia ca şi chiropractică, masaj bioenergetic, shiatsu, medicina holistică, radiestezie, cromoterapie, cristaloterapie, reflexoterapie, reflexologie, medicina ayurvedică, dialogism transcendental, meditaţia transcendentală, numărul de aur, puterea gândului, gândirea pozitivă, mişcarea de integrare spirituală în absolut MISA, urinoterapia, helioterapia, longevitate, aromoterapie, botanoterapie, presopunctură, bioenergie, magie albă, magnetoterapie, magnetism, scientologie, auditare, electropsihometru (E-metru), dianetică, engramele minţii, orgonomie, spiritism, medium, credinţa în puteri energetice, cosmice, vrăjitorie cu calculatorul (biorezonanţă) şi orice altă medicină cu orice altă denumire care nu se foloseşte de puterile vindecătoare pe care le-a pus Dumnezeu ori în Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe ori în legile naturale fizice sau chimice (cum sunt bunele metode medicale clasice: medicamentele, plantele, fizio- şi kinetoterapia). Am apelat la orice medicină care se bazează pe puterile „vindecătoare”, miraculoase, bioenergetice ale omului, aparaturii sau naturii şi care indiferent de denumire este vrăjitorie (exemple de termeni moderni folosiţi în vrăjitoriile şi/sau şarlataniile moderne: paranormal, structuri subtile electromagnetice a celulelor şi componentelor sale, reglaj de energie, reglaj al câmpului magnetic, energii Yin şi Yang, energii pozitive şi negative, diluţie şi/sau dinamizare homeopatică sau atingerea „esenţei dumnezeieşti a creaţiei” – idee care provine din erezia panteismului).”

Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuie demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cât conţine mai mult adevăr în ea, cu atât este mai periculoasă.

În vechime oamenii învăţaţi se numeau magi (Fac. 4, 8; Matei 21,1), însă cu timpul au fost umbriţi de magii falşi, vrăjitori, şarlatani şi înşelători, încît astăzi prin magie se înţelege totalitatea mijloacelor oculte de a lucra misterios în sânul naturii, şi de a supune spiritele nevăzute, ba chiar folosindu-se de numele lui Dumnezeu la comanda vrăjitorului ca să facă lucruri supranaturale, neobişnuite. Magia prin care se face binele vicleşugului, se numeşte magie albă, iar cea prin care se face răul se numeşte magie neagră. În realitate este o aceeaşi lucrare drăcească, prin care diavolul se pune în slujba omului vândut Iui, pentru ca apoi acest om şi cei care apelează la serviciile lui, fără ca să se spovedească pentru aceasta, să-i aparţină cu totul în muncile veşnice (Ex. 7,11-12 şi 22, 8-18; II Tim. 3, 8; Luca 10,18; Apoc. 12, 8-10).

Magia care lucrează asupra minţii oamenilor prin numere, adică numere cabalistice, prin care se pretinde că ar reprezenta lucruri ascunse, pe care le descifrează numai magul, se numeşte magie cabalistică. Magia care se foloseşte de elementele naturale, geologice şi chimice ca pietre diferite, ape şi soluţii cu diferite amestecături se numeşte alchimie. Toate aceste fiind creaţiuni ale înşelăciunii, ele se osândesc aspru (VI ec. 61,65).

 Dr. Alexandru ANASTASIU

 

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuta catre fiica sa, Margareta

„Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 mai 2013 în SCRISOARE, SFATURI

 

Va rog cititi cu atentie aceasta poezie

Iată-ncepe judecata.
Domnul judecă-n Sion.
Nourul de martori vine
lângă strălucitul tron.

Stau în faţă acuzaţii :
milioane, mici şi mari :
se-nfioară împăraţii
între hoţi şi cămătari.

Primul suflet vine-n faţă.
– Tu, de ce nu M-ai primit ?
– Eu … aveam avere multă.
N-aveam vreme de gândit.

Şi-a chemat Judecătorul
primul martor în proces.
– Avraam ! Ce-aveai în lume
când din lume te-am ales ?

– Doamne, mii de robi şi roabe,
turme greu de numărat,
saci de aur şi podoabe
şi veşminte de-mpărat.

– Şi-ai putut primi Cuvântul,
tu, bogatule Avraam ?
– De-ar fi fost al meu pământul,
totul ţie îţi dădeam !

Se rosteşte scurt sentinţa.
Vine-al doilea-acuzat.
– Tu, de ce-ai respins credinţa ?
– Eu … eram bolnav în pat.

Şi din nourul de martori
vine unul din norod.
– Cum te-aflai tu, spune Domnul,
când Mi-ai fost întâiul rod ?

– Împărate, niciodată
ceasu-acela n-oi uita:
Mă aflam atunci pe cruce
tocmai lângă crucea Ta.
Domnul judecă pe altul.
– Pentru ce-ai respins credinţa ?
– Doamne, pe la noi atuncea
doar doi, trei urmau credinţa…

La un semn apare-un martor
cu păr alb, cu alb veşmânt.
– Spune tu, cu tine-alături
câţi credeau pe-ntreg pământ ?

– Doamne, când vesteam potopul
spune martorul cu greu,
nimeni nu urma credinţa
nimeni, Doamne, numai eu.

Şi-acum vine-o acuzată.
– Tu, de ce nu Mai primit ?
– N-aveam timp. Aveam atâţia
de cusut, de îngrijit.

– Tu, Tabita, pe câţi oare
îngrijeai ? – Parcă … vreo doi …
– Ba mai mulţi ! Spun zeci de glasuri.
– Şi pe noi ! – Ba şi pe noi !

Vine-o altă acuzată.
– Tu ? – O, Doamne Preaslăvite,
Tu ştii tot. Eram frumoasă
şi învinsă de ispite.

– Spune ! strigă Salvatorul,
Tu, Maria din Magdal,
cum erai ? – Eram frumoasă
şi, plutind pe-al lumii val,

sufletu-mi de şapte lanţuri
era prins şi ferecat.
Dar eu am venit la Tine,
şi Tu toate le-ai sfărmat !

– Tu ? alt acuzat primeşte
fiorelnica-ntrebare.
– Doamne, eu stăteam cu casa
prea departe de-adunare.

Domnul face-un semn spre martori
– juriul marelui examen –
şi se vede-un car deodată,
şi din car coboară-un famen.

– Tu, spre Templul Meu, de unde
te porneai când te chemam ?
– Eu, din Africa, Stăpâne,
din Etiopia veneam !…

Se rosteşte iar sentinţa.
Este-adus alt acuzat.
– Doamne … Tu chemai … prostimea …
eu eram un învăţat.

Domnu-alege-acum un martor.
( unul singur e deajuns ).
– Luca, ce-ai fost tu în lume ?
– Doctor ! martoru-a răspuns.

Domnul judecă-nainte.
Vine-un prinţ de mare neam.
– Tu ? De ce-ai respins credinţa ?
– Eram rege ! Nu puteam …

Şi ca martor o femeie:
– Tu, Estera cea frumoasă,
când riscai slujind credinţa
ce erai ? – Împărăteasă !…

Acuzatul se retrage.
Următorul la-ntrebare
e un avocat cu vază
– Doamne, cer o amânare !

Incidentul se respinge.
Vine-un mare proprietar.
– Doamne, vreau să vin cu martori
şi cu probe la dosar.

Vreau un avocat de seamă.
Dau oricât ! Să fie-adus !
– Prea târziu ! răspunde Domnul.
Pân-acum să ţi-l fi pus !

Voi, copii, întreabă Domnul,
avocat v-aţi pus sau nu ?
Cine v-a fost avocatul ?
Şi răspunde norul: – Tu !

Domnul judecă-nainte.
Vine-un tânăr acuzat.
– Doamne, eu eram prea tânăr,
când din lume m-ai chemat.

– Ieremia, strigă Domnul,
– Eu ! răspunde el umil.
Cum erai când ţi-am spus : vino !
– Eram, Doamne, un copil …

Şi, în rând cu Ieremia,
Vin din nourul cel sfânt :
Iosif cel frumos şi tânăr,
de ispită neînfrânt.

Samuel, ce din pruncie
Domnul l-a împrumutat.
Iosua şi Caleb ce-n ţara
cea promisă au intrat.

David, cu o praştie-n mână,
un copil cu păr bălai,
Iosia, băieţaşul rege
credincios lui Adonai,

Daniel, şcolar de frunte
ce-ntrecea orice haldeu,
şi cei trei ce-au stat în flăcări
lângă-un Fiu de Dumnezeu.

Vine dârz Botezătorul,
ce pe Domnul povestea,
vin copiii care-n templu
L-au primit cu Osana,

vine-apostolul iubirii,
tinerelul înţelep
ce şi-a sprijinit, la cină,
tâmpla pe cerescul piept,

vin cei tineri ca o rouă,
cu podoabe sfinte-n zori,
vin cântâd cântare nouă
şi cu glas şi din viori …

Acuzatul pleacă fruntea
şi se-ntoarce lăcrimând.
Domnul judecă-nainte.
Suflete vin rând pe rând …

*

Şi-acum tu, ce azi în ceruri
încă n-ai apărător,
crezi tu că la judecată
vei sta tot nepăsător ?

nu uita, umblând în viaţă
din păcat în alt păcat,
că în ultima instanţă
nu există avocat !

Costache Ioanid

Înfricoşător lucru trebuie să fie să ai ca martor la Judecata de Apoi din prietenii tăi de la servici, de la şcoală sau chiar din familia ta. Fiecare la locul de muncă, acasă sau în oricare alt colectiv, ar putea fi un model pentru ceilalţi şi implicit martor. Cu noi ar putea judeca Dumnezeu lumea. Dar mai bine să dea Dumnezeu să nu fim niciunul de mărturie, ci să fim cu toţii, tuturor spre mântuire!

 
Un comentariu

Scris de pe 19 mai 2013 în ZIUA JUDECĂŢII

 

Dumnezeu si Stiinta

Socotind că mă doboară, mi-a grăit ieri un ateu: Fă-mi dovada că există şi voi crede-n Dumnezeu. Ca să nu-l rănesc mai tare, arma mea a fost la fel: Dovedeşte-mi că El nu e, ca să nu mai cred în El. Însă El e pretutindeni, omule cu suflet rău…Eu ţi-o dovedesc cu tine şi cu ce e-n jurul tău.

Despre Dumnezeu zic unii, având mintea întunecată: Nu e Dumnezeu, că nimeni nu L-ar fi văzut vreodată. Auzindu-le cuvântul, strig aceloraşi minţi strâmbe: Nici a florilor mireasmă, nu se vede, dar se simte!

Un savant din altă ţară, cu credinţă-n Dumnezeu şi o logică mai rară, sfătuia pe un ateu: „Prin absurd să presupunem că nu este Dumnezeu; De duc viaţă creştinească, te rog, spune-mi, ce pierd eu ? Însă dacă El există, şi există, căci Îl simt, tu pierzi tot şi-n lumea asta şi în veci pierzi raiul sfânt !”.

Omul, nobilă zidire, e creat de Dumnezeu, dup-a Sa asemănare şi-nzestrat cu chipul Său. Unii oameni cu tupeu, ce-şi zic oameni de ştiinţă, ignorând pe Dumnezeu, spun că omu-i din maimuţă. După felul cum gândesc aceşti oameni de ştiinţă, e posibil, nu-i contest, ei să fie din… maimuţă.

Unda radio n-o vezi, dar ea pretutindeni este; totul e să o captezi şi-ai s-auzi cum îţi “grăieşte”. Un Emiţător Puternic e şi Domnul Dumnezeu, Care-n Universul veşnic Radiază Duhul Său. Dumnezeu e lângă tine; dacă vrei să-i simţi prezenţa şi iubirea Sa divină, totu-i să-i captezi… „frecvenţa”.

Sunt destui ce spun: „Nimic nu ne pic-aşa din cer”, dar eu vreau să-i contrazic pe cei ce-s lipsiţi de fler. Soarele de unde “pică” ? Dar zăpada, ploaia, ceaţa ? Noaptea cine o ridică şi aduce dimineaţa ? Cine creşte frunza, frate ? Vântul cui ştie de frică ? Nu ne vin pe gratis toate ? Oare nu din cer ne pică ?

O constantă cât de mare, raportând la infinit, matematica ne spune că dă zero, negreşit. O concluzie frapantă matematic am găsit: omul este o constantă, Dumnezeu e infinit; omul, deci, iubitul meu, de e mare, de e mic, raportat la Dumnezeu, totdeauna e… nimic.

Dacă-i spui unui ateu că n-a fost nici Bossuet, că n-a fost nici Ptolemeu, şi nici Thales din Milet, că n-a fost nici Mahomed, nici Traian, nici alt părinte, o să-ţi spună: „Ba, eu cred, căci istoria nu minte !”. Dacă-i spui de Dumnezeu, de-al Scripturii conţinut, nu te crede-acest ateu; ba, îţi zice: „L-ai văzut ?” 

Mai sunt oameni care spun: „Numai dacă văd eu cred şi de-aceea, nicidecum în poveşti nu mă încred !”. Se opun cu fermitate adevărului suprem, dar de electricitate ce n-o văd, de ce se tem? Oare poate ochiul singur să perceapă tot ce este? Nu avem şi alte simţuri, nu simţim şi sufleteşte? 

Cât efort face ştiinţa ca să mai lungească viaţa ! Dar cu cât îşi dă silinţa, tot mai mică e speranţa. „Domnul vieţii” este Domnul, este Dumnezeu din cer şi nimic nu poate omul ca să facă fără El. Singurul progres, bădie, al ştiinţei „salvatoare” e că astăzi omul ştie… pentru ce pricină moare. 

R. Iftinoiu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 mai 2013 în DUMNEZEU, STIINTA