RSS

Arhive pe categorii: ROMANIA

PREZENT ! (Pentru DeVeghePatriei)

PREZENTÎți port crucea la gât, Doamne
Și mă simt neînfricat,
Cred că voi învinge-n luptă,
Deși sunt neînarmat.

Poți să faci ce vrei cu mine,
Dar, Te rog, să mă mai lași
Ca pentru ultima dată
Să-i văd pe-ai mei copilași.

Pentru ei lupt și-mi dau viața,
Pentru sfântă țara mea,
Pentru cei ce s’or mai naște
Ca în pace ei să stea.

De vrei jertfă pentru țară,
Eu răspund, Doamne: PREZENT!
Vreau să lupt în fruntea oștii,
Vreau să-Ți fiu un demn sergent.

ELENA J.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 Octombrie 2017 în ELENA J., ROMANIA

 

O, Romanie, care ascunzi cu smerenie pe sfintii tai!

biserica_martirilor_aiud_4_resizeÎn închisoare ca să faci o faptă de ajutorare pentru colegul tău era un risc foarte mare. Era, de exemplu, un băiat, Gogea Vasile, din Dobrogea…! Ei bine, băiatul acesta, student în anul trei la medicină, numai cu asta se ocupa: să-i ajute pe cei bolnavi, pe cei în suferinţă. Se ocupa să găsească un medicament într-o celulă şi să-l transfere în altă celulă, acolo unde era nevoie. Dacă era cazul, intra până şi în celula unde se găsea cel bolnav, prindea el un moment când caraliul se îndepărta câţiva metri. Şi timp de trei ani de zile n-a fost prins în toată acţiunea asta a lui. Numai Dumnezeu îl apăra!

Ioan Ianolide povesteşte cum a ajutat doi studenţi aduşi de la reeducarea de la Piteşti la Tg. Ocna. „Într-o zi i-am spălat pe amândoi pe mâini şi pe picioare. Cruste groase de mizerie şi sânge le acopereau pielea. Am încălzit apă şi cu răbdare am încercat să înmoi şi să îndepărtez crustele. Riscam însă să fac răni, aşa încât am recurs la mai multe spălături, până ce am ajuns la pielea curată.” Unul din ei, M., i-a spus: „- Ştiţi că vă aşteptam să intraţi în tură şi că v-aş fi ucis cu aceste mâini? Sufletul îmi tremura de emoţie, de milă, de durere. Ce puteam să-i spun? – Taci, i-am zis, totul a trecut! Ne-a scăpat Dumnezeu! Dacă poţi, roagă-te! Emoţionat, el mi-a prins mâna şi mi-a sărutat-o. Mă va arde toată viaţa acel sărut fantastic.

Un alt caz este cel al filosofului şi omului de cultură Mircea Vulcănescu. Concepţia sa era profund creştină. El este pomenit de părintele Grebenea, de Virgil Maxim şi de Ioan Ianolide. Aflat la Jilava, a fost prins ţinând prelegeri colegilor de celulă. Dus împreună cu alţi pedepsiţi într-o cameră cu umezeală pe jos, a cerut unui tânăr student să nu se culce pe cimentul gol. Nu, nu trebuie să mori, eşti tânăr! S-a aşezat el pe pardoseala umedă şi rece şi tânărul a stat peste trupul lui. Astfel a salvat viaţa acelui confrate de suferinţă şi credinţă.  Vulcănescu a contractat TBC în urma acestui act de jertfă faţă de aproapele. Dus la Aiud, a fost bătut cu o biciuşcă de oţel peste tot corpul, până la nesimţire. Udat cu apă rece, pentru a ieşi din leşin, a contractat o congestie pulmonară galopantă şi a murit. Iubind pe Dumnezeu şi iubindu-şi aproapele mai mult decât pe sine însuşi, Mircea Vulcănescu a trecut în rândul sfinţilor martiri.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un mărturisitor deosebit. A cedat la reeducarea de la Piteşti. În anul 1954 a uimit securitatea cu gestul său curajos de a afirma că adevăraţii autori ai reeducării erau conducătorii Ministerului de Interne. A fost un adevărat act de pocăinţă al părintelui. Închis la Jilava într-o izolare ucigătoare, părintele încearcă să-l salveze pe colegul său de celulă, Costache Oprişan. Cu un ciob de sticlă şi-a scrijelit artera de la mână şi a colectat o cantitate de sânge în gamelă. După decantare, i-a dat lui Costache să bea limfa rezultată. Gestul a fost sublim, dar zadarnic pentru bietul Oprişan.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 Octombrie 2017 în ROMANIA

 

Sfintilor Romani din inchisori

Sfintilor.jpgMaica Domnului curată,
Mila ta spre ei ți-arată
C-au vărsat sângele lor
Pentru neamul lor de dor.
Au uitat de tinerețe,
Și-au jertfit din frumusețe,
Și-au dat trupul lor cel crud
Spre a fi jertfă pe rug.
Crudă a fost a lor soartă –
N-au avut parte de-o groapă,
Nici de flori la căpătâi,
Nici de plânsul nimănui.
Maica Domnului, te-ndură,
Pune-le pe cap cunună!
Fă-le parte tu de flori
Tuturor din închisori!
Peste lacrimile grele
Să așterni tu mângâiere.
Sufletul lor îl primește
C-au murit mucenicește.
Oasele le-au fost pierdute
Pe sub lespezi neștiute.
Au pierit în chinuri grele,
Dar n-au fost zdrobiți de ele –
Din viață deși s-au stins,
Ei prin moarte au învins.
Prin curaj și prin credință
Au ajuns la biruință.
Tu, Maică îi pomenește
Și în cer tu îi primește
Pe toți cei ce-s neștiuți,
Fără nume, fără cruci!

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 Octombrie 2017 în ELENA J., ROMANIA

 

Activismul prin disperare – Mircea Vulcanescu

vulcanescuActivismul prin disperare este atitudinea pe care o iau cei mai sănătoși dintre tineri. Sănătoși biologic, nu moral. Setoși de absolut, aceștia nu aspiră decât la faptă, indiferent de sensul ei. Ei se aruncă fără să știe clar în ce scop, în brațele unei credințe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, și unui șef căruia i se supun orbește. Se poate arunca oricând nebunește în orice faptă. Adoptă o disciplină militară. Aici își găsesc un prim fel de absolut: sprijinul turmei. Acest fanatism îi face uneori îndârjiți, alteori le răpește discernământul și câteodată omenia. Îi vezi încercând să creadă în Dumnezeu, silindu-se să se supună unei reguli, nu pentru că cred în ea ci pentru că vor să creadă. Pentru că le trebuie să creadă.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 1 Octombrie 2017 în ROMANIA, TINERETE

 

George Enescu: „Muzica romaneasca este nascuta din suferintele poporului nostru prigonit”

Georges_Enesco_1930Ați trăit vreodată sentimentul de regret că n-ați fost contemporani cu unul din genialii noștri români? Vă mărturisesc că de mic îmi doream să fi avut bucuria și onoarea să-l fi zărit măcar odată pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu ori Enescu. Dacă despre marii literați am citit încă din anii de școală, pe Enescu nu l-am cunoscut decât prin intermediul unui disc de vinil pe care părinții îl aveau în casă și, din când în când, îl ascultam. Mă fascinau memorabilele-i Rapsodii: fără o minimă cultură muzicală, le consideram reprezentative pentru tot ce înseamnă muzică românească. Deși arcușul viorii mă captiva, nu știam prea multe despre autorul memorabilelor compoziții. Abia după 1990, ca licean, am participat la o manifestare culturală organizată de Filarmonica ieșeană dedicată genialului român, aflând acolo amănunte despre viața și opera sa. De atunci l-am trecut nu doar într-un pomelnic al Liturghiei, ci și în cel a inimii, încercând să-mi arăt recunoștința și prețuirea față de cel înzestrat de Dumnezeu cu belșug de har.

Se împlinesc 135 de ani de la nașterea ilustrului compozitor, pedagog, pianist și violonist De aceea, închin rândurile de față celui supranumit „prinț al viorii”, dorind să-i aduc un pios omagiu deoarece, prin monumentala-i operă, a reușit să îmbine extraordinarele teme folclorice autohtone cu stranii acorduri wagneriene, realizând astfel zvâcnirea de la național la universal, procurând recunoaștere internațională, alături de marii muzicieni ai lumii.

Vă mărturisesc că îmi vine greu să aștern pe hârtie, în spațiul unui articol, puternicele simțăminte de recunoștință și prețuire față de uriașa personalitate a lui George Enescu. Nici nu am intenția de a încropi aici o prozaică schiță biografică; ar fi prea puțin, ridicol de puțin. Voiesc doar ca gândurile mele să se constituie într-un îndemn de a-l redescoperi pe Enescu, ca un exponent principal al culturii și simțirii noastre naționale.

Citeam nu demult o întâmplare relatată de una din fiicele lui Sadoveanu, Profira, care la vârsta de 13-14 ani, a avut fericita ocazie să-l întâlnească pe genialul mânuitor al arcușului viorii. Locuia temporar în vila din Copou, fostă a lui Kogălniceanu, ca refugiat de la București, în timpul Primului Război Mondial. Imobilul îl cumpărase Sadoveanu cam în aceeași perioadă, fiind nevoiți, astfel, să împartă același casă pentru ceva vreme. Profira spunea că acolo, în curtea reședinței din Copou, îl zărea adesea. Părea o umbră fină, ce se strecura discret către odaia lui, având un chip plină de lumină, nobleță și modestie. Ba chiar fața lui, spunea prozatoarea, părea albă ca a unui mucenic, pe când ochii îi ardeau ca un foc nestins. În tihna serii, Enescu începea să cânte. Copila lui Sadoveanu mărturisea că adesea plângea ascultându-l. Era singurul mod de a răspunde unor emoții negrăite, iscate de sunetul fermecat al viorii. Mă găsesc, cred, în asentimentul dumneavoastră că astfel de trăiri le-am simțit fiecare, încântați de sunetul compozițiilor enesciene.

Enescu devenise un titan al muzicii pe plan mondial încă din timpul vieții. Conștientiza acest lucru, dar, cu o profundă smerenie, recunoștea că totul se datorează darurilor primite de la Dumnezeu, muncii, dar și obârșiilor sale: „iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții”.

Multe lucruri uimesc în viața lui Enescu. Dar în mod deosebit impresionează atașamentul față de rădăcinile sale, față de locul și anii nevinovați ai prunciei, față de valorile spirituale ale neamului românesc. Pe toate Enescu le vedea exprimate cel mai fidel prin muzică: aceasta, considera el „… este tovarășa românului în singurătatea munților și câmpiilor; ea îi liniștește spaimele, îl ajută să-și spună dorul, nostalgia și durerea. Muzica românească este născută din suferințele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă și nobilă. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România”.

Înainte de a pleca în exil, Enescu a încercat să se despartă de pământul său natal într-un mod cu totul emoționant. A susținut la Ateneu 20 de concerte, toate în prima decadă a tristului an 1946. În luna mai, în același an, la Filarmonica din București, a participat la un festival de muzică. La sfârșitul verii, după câteva zile de odihnă la Tescani, s-a îndreptat spre meleagurile tihnite ale copilăriei din zona Botoșanilor. S-a recules la mormântul părinților și bunicilor săi, iar apoi, întors la București, pe 6 septembrie, s-a îmbarcat din portul Constanța spre America, începându-și astfel amarul exil ce va dura nouă ani. Neputând să se acomodeze cu „visul american”, s-a reîntors pe bătrânul continent, stabilindu-se la Paris. Aici și-a continuat activitatea muzicală, împletind munca istovitoare cu nestinsul dor pentru țara și neamul lui. După două accidente vasculare, primul în 1950, iar celălalt prin ‘’54, genialul nostru confrate s-a stins în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la vârsta de 74 de ani. Înainte de ziua despărțirii de lumea pământeană, a fost spovedit și împărtășit de un preot ortodox român, aflat în capitala Franței. Îşi dovedea astfel, ultima oară, nestrămutata sa credință în Dumnezeu. Cândva spunea: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, Care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm”.

doxologia.ro

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în ROMANIA, Uncategorized

 

Un american catre romani

Limba voastră-i foarte grea,
Nicicum n-o pot învăța.
Ce-i cu-atâtea căciulițe,
Liniuțe, virgulițe?…
Ce-i cu-atâtea conjugări,
Terminații, declinări?
Voi, negații folosiți
În enunț câte doriți.
Aici, însă, nu se-acceptă,
Limba noastră se respectă.
Și-adjectivul de la voi
Mi se pare chiar greoi,
Că forma de singular
Nu-i la fel ca la plural,
Iară genul feminin
Diferă de masculin.
La voi e prea dificil,
La noi e mult prea facil –
Doar o formă folosim
Pentru toate când vorbim.
Așadar, sunt liniștit,
Ba mai mult, chiar fericit
Fiindcă sunt american
O, Doamne, și nu… ROMAN.
Acolo dacă aș fi,
Eu cu teamă aș trăi
Să nu fiu considerat
Analfabet, ne-nvățat.
Deci, Doamne, Îți mulțumesc
Că acolo nu trăiesc.

Elena J. – de ziua Limbii Române

 
3 comentarii

Scris de pe 31 August 2017 în ELENA J., ROMANIA

 

Despre romanism – Mircea Vulcanescu

vulcanescuN-ar trebui să existe om de vârsta mea care să nu simtă nevoia unei revizuiri a poziției sale spirituale față de țăranul așa de omenește român în toate ale lui, comparat cu lipsa de stil a vieții de la oraș – revizuire care să înlocuiască sentimentul de superioritate al omului cult pentru cel simplu. Dar unde trebuie căutat această unitate, acest întreg? Acolo unde tulburarea apelor încă nu a năpădit cu totul sufletul românesc. Acolo unde mai trăiește un stil de viață românească integrată, organică, o comunitate spirituală, o viață de obște. Acolo unde oamenii nu vor să se lepede de ei. Acolo unde semenul e pentru semen sprijin, nu rival. Acolo unde mai trăiește omenia. Dar nu tot tineretul acceptă acest fel de a vedea. Pentru o parte din tineret, problema primordială a restabilirii întregului românesc, nu este problema civilizației noastre, ci problema reorganizării statului. Un stat care nu poate asigura existența fizică și spirituală a neamului, un stat care nu poate promova valorile naționale – zic ei – este un stat care se condamnă singur. Și au dreptate.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 August 2017 în ROMANIA