RSS

Arhive pe categorii: ROMANIA

Sa iubim Romania!

Patriotismul este sentimentul de mândrie că ceva frumos s-a întâmplat în țara ta. Așa spunea Suchianu, cel care a tradus în limba franceză Miorița. Când mă gândesc la România, nu știu dacă să fiu mândru, dar sigur o iubesc așa cum este.

Henry Coandă, în octombrie 1910, la Paris, prezenta lumii primul motor cu reacție, răcit cu apă și având 50 de cai putere la 1000 de rotații pe minut. Acest motor urma să revoluționeze întreaga lume stând la baza construirii avioanelor.

Ceea ce este tehnologia în prezent se datorează în mare parte unui român, Ștefan Odobleja. El este creatorul psihociberneticii și al ciberneticii generalizate.

Fondatorul școlii române de microbiologie, Ioan Cantacuzino, a avut o importanță deosebită în descoperirea tratamentului împotriva holerei, tifosului, tuberculozei și scarlatinei. Metoda de vaccinare antiholerică pusă la punct de el, funcționează și astăzi acolo unde este nevoie, în lume.

Anastase Dragomir s-a concentrat pe siguranța aparatelor de zbor și a descoperit un nou sistem de parașutare ceea ce l-a făcut precursorul scaunului ejectabil.

Tot în 1910, Aurel Vlaicu lansează primul avion din lume fuselat aerodinamic. În anul 1986, George Palade a primit medalia națională pentru știință acordată de fostul președinte american Ronal Reagan. El este singurul român care a câștigat Premiul Nobel (1974).

Dacă ar fi să-i amintim pe toți românii care au contribuit cu ceva în schimbarea lumii acesteia, am scrie destule pagini.

Să iubim România, creștinilor români, pentru că merită. Și noi putem schimba lumea prin dragostea lui Hristos. Diferența este că dragostea lui Iisus schimbă pentru veșnicie. Sunt sigur că vor fi mulți români în cer.

Alexandru F.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Aprilie 2017 în ROMANIA

 

Constantin Noica – Sufletul Neamului Romanesc

Ceasul bate, umblă odată cu pașii oamenilor, cu gândurile lor, ceasul lovește în miez de noapte sfârșind ziua, începând alta, se rupe firul vieții când vine ceasul ori se naște alta. Ceasul bate orele, omul îmbătrânește, însă toate se petrec într-o vreme ca un întreg cuprinzător de trecătoare vieți. Precum heideggerianul lumea lumește, vremea sufletului românesc vremuiește, iar în vreme stă ecclesiasticul nimic nou sub soare, eternitatea ca neschimbare în care se pierd mereu bucuriile și suferințele, viețile și morțile oamenilor. A fost, este și va fi mereu la fel…

De-o fi așan-o fi așa, lucrurile au un rost, au o rânduială, un tâlc sau o noimă. Nu vom găsi adevărul despre sufletul românesc sau despre lumea lui, nici n-a vrut parcă a se găsi un adevăr despre el, de aceea a vorbit de tâlc sau de noimă ori de o fi, dar putem prinde câte ceva în bătăile ceasului, (cu)prinși în vremea ce vremuiește. Iar vremea sau vremurile sunt ale firii sau ale naturii în preajma căreia, în prelungirea căreia se află sufletul românesc. Nu spirit, ci suflet. Și de ce așa? Pentru că spiritul este împotriva naturii în cunoașterea ei, în căutarea adevărului. Dar sufletul românesc nu. Sufletul românesc este în prelungirea firii, în continuarea naturii. Și cum spiritul este începutul și baza unei filosofii mărețe precum cea germană, atunci întrebarea frământată de Noica este asupra posibilității unei filosofii românești, implicit asupra măreției ei.

O fi (și o astfel de filosofie sau de măreție).

Noica se întoarce în istorie, în vremurile când sufletul românesc a căpătat expresie: Neagoe Basarab cu Învățăturile sale, Dimitrie Cantemir, mai aproape, Conta, Pârvan, Blaga…tot atâtea amintiri ale sufletului românesc.

Să nu lăsăm ceasul să bată în zadar, prin cuvintele scrise și citite, să nu batem apa în piuă și să-l urmăm pe Noica.

Învățăturile lui Neagoe arată zădărnicia lumii, afirmând că Domnia sa se va risipi ca fumul, că toți vor ajunge la judecata lui Christos, înțelepciunea lumii fiind nebunie…până la moarte lucrarea în lume se face prin milă, iar în lume prin dragoste sufletul poate ajunge să vorbească cu îngerii, însă până la această dragoste se începe cu tăcerea…Aici vine filosoful și interpretează Învățăturile în legătură cu faptul că mai înainte de toate este tăcerea.

Tăcerea noastră și a lumii, tăcerea ce ne rupe de rătăcirile, de amăgirile, de înstrăinările din mințile noastre, de a fi târâți de cuvintele și de gândurile noastre. Tăcerea așternută peste lume, devenind surzi la mizeriile, la zvonurile lumii, muți pentru vorbele pe care lumea rostește prin noi. Tăcerea face oprire, afirmă Învățăturile. Oprire a amăgirii, a valului pe care ne poartă lumea, lucrurile. Ne oprim, ne înfrânăm, desființăm prin tăcere oprindu-ne, oprind lumea, oprind, respingând, desființând totul…O suspendare a lumii care seamănă cu cea a lui Descartes din Meditațiile sale, observă Noica, scoțând cu spiritul său încă ceva din odihna  sufletului românesc, din Învățăturile atribuite lui Neagoe Basarab.

Ceasul bate mai repede în blogosferă și nu-l vom mai urma pe filosof întru ce scoate la iveală din urcarea către dragostea cea vorbitoare cu îngerii. Ne vom grăbi în schimb pe subt vremi.

De la Conta și Pârvan până la Motru și Blaga, se arată o filosofie în consonanță cu țărănescul și cultura populară, având continuitatea dintre fire și spirit. Ondulațiunea universală a lui Conta, ritmica universală la Pârvan, personalitatea energetică legată de celelalte energii din natură la Motru sau matricea stilistică legată de om la Blaga adeveresc în filosofia românească  continuitatea fire/natură – spirit uman.  Vorbind Vasile Băncilă  despre  Blaga, numindu-l energie românească, menționează o intuiție a armoniei cosmice, o participare la cosmos, un cosmicism tipic sufletului românesc.

Dar această trăire în prelungirea naturii duce doar la o înțelepciune și Noica vede o fundătură pe linia filosofilor menționați. Spiritul trebuie să se rupă de natură, să fie excesiv pentru a crea o filosofie, așa cum s-a întâmplat în Occident. Dar Noica are și speranțe. Blaga poartă în filosofia sa și românescul și maniera occidentală de a face filosofie. Sau o filosofie de inspirație ortodoxă ca a lui Nae Ionescu, pe care o găsește construită ca în Occident. Fiindcă teologicul poate da sentimentul rupturii, dezastrului din care se poate naște o filosofie…

Situat în prelungirea naturii, sufletul românesc nu are sentimentul rupturii de ea, al devenirii și al dezastrului. Poate și pentru că natura a fost o apărare, un fundament în fața unei istorii, de multe ori un dezastru înfrumusețat postmortem, de naționalismul și de patriotismul miop, înșelător și ignorant. Trece și asta, crede și spune românul…

Trece și astatrece și asta…în bătaia ceasului, în lovitura lui neîncetată, orice trece…

Orice trece în vremuirea vremii, întru vremea care stă și-n care au trecut și trec toate, lovite de ceas, bătute de timp: cuvintele, tâlcurile, paginile, Noica, eu, tu, oamenii cu toate ale lor…

https://deveghepatriei.wordpress.com/

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 Martie 2017 în ROMANIA

 

Dedic aceasta poezie tanarului legionar ortodox de pe blogul „De Veghe Patriei”

Tinere ce lupți cu sete
Pentru neamul tău iubit,
Nu lăsa lupta cea sfântă
Până nu-l vezi izbăvit.

Luptă pentru pacea țării
Și pentru sfânta dreptate,
Și cu Dumnezeu ’nainte
Tu vei birui în toate.

Nu lăsa mișeii țării
Să ne calce-acest pământ,
Să ne fure în neștire
Tot ce-avem aici mai sfânt.

Nu te teme de dușmanii
Care zilnic te-asupresc,
Mergi biruitor ’nainte
Căci ai sânge românesc.

Nu te alipi în viață
De nimic ce-i pământesc,
Căci tu vei muri departe
Ca un străin ne-nțeles.

Nu-ți cruța nici tinerețea,
Și nici libertatea ta,
Căci menirea ta e alta:
Dumnezeu jertfă te vrea.

Sus ridică a ta frunte
Și crucea legionară,
Căci cu Dumnezeu în frunte
Toți vrăjmașii or să piară.

Fii străjer Ortodoxiei,
Stai de veghe Patriei
Cum stăteau odinioară
Eroii României.

Elena J.

 
4 comentarii

Scris de pe 28 Februarie 2017 în ELENA J., ROMANIA

 

Rugaciune pentru tara mea

Toți strămoșii s-au luptat,
Sângele și l-au vărsat,
Numele să ni-l păstreze,
Țara s-o încreștineze.

De dușmani să o păzească,
Credința să înflorească,
Și s-avem astăzi o țară,
Râvnită de mulți din afară.

Eu pe unde am umblat,
Nicăieri n-am mai aflat,
Troițe ca-n a mea țară,
Mănăstiri ca o comoară.

Nici colinde românești,
Nicăieri n-ai să găsești,
Tradiții ca-n astă țară,
Nu ai să găsești pe-afară.

Iar credința noastră vie,
Trăiește-n Ortodoxie,
Căci ea dă dreaptă slăvire,
Și ne-aduce mântuire.

Te rog, Doamne, fă ceva,
Pentru scumpă Țara mea,
Căci trăiește-n amorțire,
Și se duce spre pieire.

Fă să fie cum ai spus,
O țară fără apus,
Și să fie în lumină,
Maicii Domnului Grădină.

Elena J.

 
3 comentarii

Scris de pe 1 Decembrie 2016 în ELENA J., ROMANIA

 

Romania, te iubesc oricum ai fi!

România ta e Parângul, Rarăul şi Sfinxul din Bucegi, e Delta Dunării, Transfăgărăşanul şi Putna cu straie de sărbătoare. Dar şi magherniţele de la periferiile urbane, încâlceala din labirintul Bucureștiului şi glodul de-ți dă peste cizmă, pe ulitele satelor îmbătrânite de așteptare.

România ta e Nadia Comăneci şi Ivan Patzaichin, Gică Hagi şi Ana Aslan. E Djuvara, e Pleşu, e Cioran, e Eminescu. Dar şi liceele pline de nepăsători care scriu cu emoticoane.

România ta e grâul Bărăganului, ţiţeiul Subcarpaţilor, podgoriile Murfatlarului, turmele Sibiului şi huila de la Petroșani. Dar şi uzinele dezafectate, pădurile defrişate şi câmpurile năpădite de buruieni. Şi de… Pet-uri.

România ta e Sinaia cu Peleşul, Braşovul cu Biserica Neagră, Bucovina plină ochi de mânăstiri. Dar şi bisericile părăsite ori cvasigoale duminica, orfelinatele şi azilele de bătrâni.

România ta e capra neagră, zimbrul Haţegului şi ursul carpatin. E barza, egreta şi ciocârlia. Dar şi câinii vagabonzi ce muşcă pe furiş prin spatele blocurilor.

România ta e Ștefan, Ţepes şi Cuza. E Carol, e Mihai Viteazul şi Brâncovenii. Dar şi Ceaușescu, Năstase, Băsescu. Ori politicienii care mint ca meteorologii şi parlamentarii care nu văd viața searbădă a țării decât prin geamurile lor fumurii.

România ta eşti tu. Sunt eu. Sau Basarabia. E o Ţară frumoasă, cu oameni harnici, bătrâni simpatici şi tineri inventivi. Dar cu copii puţini, cu manele, cu mașini înscrise în Bulgaria şi şpăgi.

România e petecul de pământ binecuvântat de Dumnezeu pentru tine. Şi pentru mine. Doar în funcție de tine, române, își va da rodul sau spinii. În funcție de tine va fi fericită sau ridată. În funcție de tine va fi vorbită pe la colţuri, de rău sau de bine! Elogiată sau blestemată. În funcție de tine va fi creştină sau păgână! Va sta lângă Hristos sau contra Lui!

La mulți ani România! Te iubesc oricum ai fi!

Nicolae G.

 
Un comentariu

Scris de pe 1 Decembrie 2016 în ROMANIA

 

Scrisoarea Sf. Andrei catre romani

POPOR ROMÂN,

Îţi scriu cu drag. Scriu pentru fiii mei, pe care i-am născut prin Evanghelie. Scriu ca un tată fiilor săi, cărora le-am lăsat toată moștenirea! Cu ochii umezi, îmi amintesc cum am pășit în pământul vostru. Da, la Tomis m-a lăsat corabia, parcă era ieri… În port, învălmășeală, iar eu nu cunoșteam pe nimeni. Eram doar un bătrân străin și zdrențuit. „Doamne, de ce m-ai adus aici? Eu nu cunosc pe nimeni în aceste ținuturi! De unde să încep, cui să vestesc că Tu ai înviat? Mă simt în mijlocul lupilor, Doamne! Tu știi sunt bătrân și bolnav…”. În momentul descumpănirii, pe malul mării… am plâns…!

Cu toiagul în mână și desaga în spate am început să cutreier țara necunoscută. Atunci am descoperit frumusețile pământului dintre Dunăre și mare: păduri nesfârșite, munți și râuri, câmpii mănoase și lunci roditoare. Am găsit pârâiașul și peștera în care, după cum știți, am locuit la voi! Rugăciune după rugăciune, lacrimă după lacrimă, am început să zidesc Biserica Neamului Românesc! Să știți că nu mi-a fost ușor! A trebuit mai întâi să învăț limba și obiceiurile. Atunci, am văzut că acest popor are o inimă bună și un suflet mare. Niciodată, nimeni nu mi-a închis ușa – în realitate, nu mie, ci lui Hristos pe care L-am vestit în pământul vostru! De la zi la zi, poporul lui Dumnezeu a început să crească. Peștera devenea neîncăpătoare, iar eu nu mai făceam față noilor frați! Atunci am hirotonit primii episcopi și preoți, bărbați din neamul vostru. Atunci am știut că aici o să se nască un popor de sfinți.

Am plâns din nou, când a trebuit să mă despart cu trupul de voi! Hristos avea nevoie de mine în alte locuri. „Doamne, sunt bătrân, de acum mă pregătesc să vin la Tine! Lăsă-mă să îmi trăiesc ultimele clipe cu poporul acesta pe care îl iubesc și care mă iubește…”, am insistat, dar Domnul avea alte planuri cu mine.

Din nou, la Tomis mă aștepta corabia. Frații au umplut portul. „Doamne, minunat ești Tu! Când am venit eram singur, iar acum suntem o adevărată Biserică!”. Am pășit în corabie dar, de fapt, nu m-am despărțit niciodată de voi. Gândul și rugăciunea la voi mi-au fost. Mă simt tată și apostol al neamului vostru! Orice tată are bucurii și tristeți de la fiii săi.

Bucurii au fost multe, de fapt, cele mai multe! Când am văzut că nu v-ați lepădat credința în fața popoarelor migratoare, care au fost cu sutele, că nu v-ați pierdut în marea islamică, mare care v-a înconjurat timp 400 de ani, că ați păzit întreaga Europă, că ați ținut credința așa cum eu v-am lăsat-o, curată și sinceră, deși au fost mulți care au vrut să o fure, că ați avut domnitori sfinți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Miron Barnovschi și Constantin Brâncoveanu, m-am bucurat că eu am fost ales să fiu apostolul vostru!

Când am văzut că sămânța semănată de mine, la bătrânețe și cu multe lacrimi, rodește, a înflorit în mine nădejdea că neamul meu românesc o să se mântuiască! Sămânța udată de mine în pământul românesc a rodit și a umplut raiul cu sfinți, deloc puțini: Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, Sfinții nemțeni…

Cimitirele voastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile voastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile voastre, casele voastre sunt înconjurate de sfințenie. De la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile voastre sfinte… Din plămada voastră s-au născut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Eliade, Iorga, Grigorescu și Tătărăscu…

Sunt nume la care sufletul vostru tresaltă! Și al meu tresaltă! Pentru că au răsărit din osteneală, din muncă și prin lacrimi! După cum bine știți, au fost și întristări… dar, nu vi le mai amintesc, că să nu stric inima voastră!

De fapt… de ce v-am scris… e să vă previn că vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă!

Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea! Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite.

Al vostru, Părinte întru Evanghelie, Andrei Apostolul!

http://www.doxologia.ro/

 
Un comentariu

Scris de pe 23 Iulie 2016 în ROMANIA, SCRISOARE

 

Hora fecioarelor

Peste câmpul dat în floare, priveam cerul ca-ntr-un vis,
Iar în jurul meu o horă cât cuprinsul s-a încins.
Dar nu-s păsări şi nici fluturi, sunt copile, sunt fecioare,
Ce aveau priviri de rouă, de iubire şi de soare…

Părul galben, strâns în coade, adieri în lan de grâu…
Şi cămăşi cu flori cusute, poale albe prinse-n brâu.
Straie vechi din in ţesute, prinse-n horă laolaltă,
Parcă-s iele, parcă-s zâne, ce se pierd în iarba-naltă.

Prinsă de o vrajă adâncă, o copilă, o codană,
Însoţită de-o bătrână, cu chip sfânt ca din icoană,
Ce purta în mâini o pânză, coală albă de hârtie,
Să înveţe pe copilă, cum să coase-o mândră ie…

Adunară de pe pajişti florile. Din iarba moale
Şi din boabele de rouă, au ales mărgăritare…
Să le prindă acum pe pânză cu mătase şi mărgele,
Au cules din bolta-naltă, de pe cerul nopții stele!

Toate-s prinse-n fir de aur şi de in şi de mătase,
Mâinile parcă vrăjite, învăţau cu drag să coase.
Şi când ia a fost gata, aşa-n văzul tuturora,
O copilă, o codană… învăţa să joace hora!

Mariana Adascalitei

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Iunie 2016 în ROMANIA