RSS

Arhive pe categorii: IAD

Daca barfesti, chiar daca nu mananci nimic, tot in iad te duci

Cel ce posteşte de bucate, posteşte zădarnic dacă postul lui nu este însoţit şi de postul celălalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de păcate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pildă, dacă bârfeşti, chiar daca nu mănânci nimic, tot în iad te duci.

Cine osândeşte pe altul, acela e mai vinovat decât cel care nu posteşte, pentru că intră în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Părinţii ne îndeamnă mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: „Pune, Doamne, pază gurii mele”. O vorbă odată spusă, nu mai poţi fi stăpân pe ea. Zboară de la tine şi este mereu comentată şi răstălmăcită în toate chipurile. De aceea, ţineţi-o pe loc, mai ales când e vorba de un cuvânt rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de asta sunt dinţii şi buzele în faţa limbii, că doar-doar vom putea înfrâna această limbă şi Doamne, Doamne, cât venin şi cât vicleşug ştie ea să verse de multe ori!

 Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?

Pr. Sofian si Pr. Ioanichie Bălan, ganduridinierusalim.com

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 Noiembrie 2016 în CLEVETIRE, IAD

 

„Mama, si daca iadul chiar exista?”

Avea numai 12 ani, dar pe ea o preocupa veșnicia. Veșnicia aceea despre care auzise la ora de religie și nu de la mama ei. Chiar citea în particular cărți împrumutate de la biblioteca școlii, cărți religioase, duhovnicești în care nu lipseau subiecte precum: Dumnezeu, suflet, rai, iad, păcat, veșnicie…

Mama ei nu-i vorbise niciodată despre așa ceva pentru că mai întâi ea însăși nu credea. Ba chiar o prigonea pe fata ei, zicându-i să mai înceteze cu lecturarea unor astfel de cărți până nu ajunge spălată pe creier detot. Dar fata nu se lăsa, credea mai tare în cuvântul ce-l auzea la ora de religie și pe care-l iubea așa de mult, decât în cuvântul rece și indiferent al mamei. Fiind, totuși, constrânsă și nevoită să renunțe la a mai citi texte religioase, a avut într-o zi o discuție foarte aprinsă cu mama ei:

„Mamă, eu nu cred că noi, oamenii, am apărut din neant, din întâmplare. Nu cred că n-ar exista cineva care să dirijeze întreg universul acesta. Nu cred că noi ne „tragem” din maimuță și nu dintr-un Dumnezeu. Nu pot crede că am fost creați de Dumnezeu doar pentru acest pământ. Nu cred că totul se sfârșește aici. Trebuie să fie ceva mai mult de atât, mai mult decât putem vedea noi aici și percepe. Nu cred că preoții chiar spun minciuni. Nu cred că toți cei ce merg la biserică sunt niște proști. Or fi 2, 3, 10… dar toți, mamă? Toți cei care stau la rând ore în șir la Sfintele Moaște, chiar sunt toți atât de naivi? Toți cei care și-au dat viața pentru Hristos, oare s-au jertfit în zadar? Cine ar accepta să moară fără a urmări un scop anume? Oare de ce erau toți bucuroși și senini când îi chinuiau prigonitorii? Oare chiar nu-i durea? Nu vedeau ei nimic în acele momente? Oare să fi fost atât de proști încât să accepte să fie jigniți și chinuiți fără a avea un crez anume, fără a aștepta ceva în schimb? Oare cei ce mor chiar să se sfârșească cu ei totul în mormânt?…

Sunt lucruri pe care nu le pot înțelege în profunzimea lor, mamă, dar cu toate acestea le cred pentru că le simt. Și chiar de-aș închide ochii să nu le mai văd și să nu le mai aud, mă mustră conștiința fiindcă mi le dovedește relitatea zilnic.

Oare chiar și bunicii – părinții tăi – la care spui că ai ținut atât de mult, dacă au plecat dintre noi cei vii, oare chiar nu mai există? Oare să-i pierdem atât de ușor și să nu ne mai aducem aminte de ei printr-un niciun fel de pomenire, amintire? Oare, dacă au ajuns în iad? Dacă acel iad în care tu nu crezi, chiar există? Dacă totuși putem face ceva pentru cei morți, pentru sufletul lor și noi nu facem pentru că nu credem? Dacă slujbele de la biserică chiar au putere să-i scoată pe cei adormiți din chinuri și noi nu o facem? Dacă vei ajunge și tu acolo din cauza necredinței tale? Dacă eu nu-ți voi face nicio pomană, pentru că așa am fost învățată, pentru că nici tu nu le faci bunicilor?”…

La auzul acestor întrebări și zbucium interior al fetei sale, mama nu a fost înduioșată așa cum ar fi trebuit, dar a fost pusă pe gânduri serios și căuta de atunci să afle răspunsul la toate acele întrebări înfricoșătoare pe care i le pusese fata sa, nemaiinterzicându-i de atunci să cerceteze cărți despre credință, ba mai mult, se documentau împreună, întărindu-se duhovnicește și luminându-se de noile descoperiri și totodată bucurându-se.

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 15 Octombrie 2016 în ELENA J., IAD

 

Imparatul care a fost ingropat de viu

Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de împărăţia lui trebuia îngropat de viu.

După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află şi spaima îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul.

De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul păcătos, osândit în întunericul cel mai dinafară. Câtă jale şi frică se simte în întunericul acela!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 9 Mai 2016 în IAD

 

De ce sunt mai multe femei in iad ?

Se povesteşte într-o carte bisericească numită Patericul, că un sfânt părinte l-a legat pe un diavol ce venise la el să-l ispitească, să nu poată pleca până nu-i va spune unele amănunte; printre altele l-a întrebat sfântul părinte pe diavol, de care suflete sunt mai multe în iad, de femei sau bărbaţi? Diavolul i-a spus că sunt mai multe femei. Şi l-a întrebat sfântul: Dar pentru ce sunt mai multe femei în iad, căci la biserică sunt femei mai multe? Iar diavolul i-a răspuns: sunt într-adevăr la biserică mai multe, dar degeaba, deoarece pentru trei feluri de păcate sunt mai multe femei în iad.

În primul rând pentru păcatul mândriei, căci ele sunt cele mai bune curse ale noastre cu care lucrăm şi le învăţăm cum să se împodobească şi cum să atragă bărbaţii în păcatul desfrânării. În al doilea rând, pentru că ele sunt foarte bune de gură şi prin ele facem noi cele mai bune certuri, pârâciuni, spargeri de case şi tot prin ele lucrăm şi farmecele, spurcând sufletele şi trupurile oamenilor; adevărat este că femeile se ocupă mai mult cu descântatul, cu vrăjile, cu ghicitul, aleargă pe la aceste ghicitoare.

În al treilea rând, după ce au făcut fără frică şi ruşine toate acestea, când se duc la spovedanie nu se spovedesc cu sinceritate şi nu spun păcatul aşa cum l-au făcut. Se spovedesc spunând păcatele ca şi când n-ar fi ele de vină, aruncă vina ori pe bărbaţii lor, ori pe vecinii lor, sau pe copii ori pe altcineva, pentru că aşa le învăţăm noi, zice diavolul şi le dăm ruşine ca să rămână nespovedite cum trebuie, cu păcatele neiertate, sau chiar dublate. Iar când le iese sufletul, vin în ghearele noastre căci nu s-au spovedit cum trebuie. Iată de ce sunt mai multe femei în iad, a zis diavolul. Fraţi creştini, să luăm aminte să nu ne înşelăm singuri, că dacă ne-am pierdut sufletul, am pierdut tot.

 
7 comentarii

Scris de pe 30 Ianuarie 2015 în FEMEIA, IAD, ISPITE

 

Cum sa luptam cu dracii de la iad

Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:

a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:

a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti…

Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:

1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.

Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: “Războiul este permanent si întotdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem”.

2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: “Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule de toată forta si viclenia de care dispun”.

Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Intr-un citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că “Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce si scăparea din ea” (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. “Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui”.

3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: “Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori”. In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.

0 altă “calitate” a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se mărgineste numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti, întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.

4. Războiul diavolilor este înversutat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa, uzează de toate armele si uneltele sale.

Sfântul Teodor Studitul spune că “Diavolul umblă ca un leu ce răcneste, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic”.

Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli “ucigasi de oameni”, căci ce altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine si rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. “In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să rămâneti în picioare” (Efes 6,11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si El de voi” (Iacob 4,6-8).

http://deveghepatriei.wordpress.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Aprilie 2014 în DIAVOL, IAD, SFATURI

 

Iadul poate fi rezumat in doua vorbe: prea tarziu !

Dostoievski, în Fraţii Karamazov, spune că iadul poate fi rezumat în două vorbe: prea târziu! Numai amintirea morţii poate să ne motiveze să trăim astfel încât niciodată să nu fie cazul să ne confruntăm cu acest cuvânt înfricoşător, cu această evidenţă înfricoşătoare: „E prea târziu!” Cuvinte ce ar putea fi spuse, gesturi ce ar putea împlini o relaţie, nu mai pot fi făcute. Asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm orice intenţie de a mai făptui ceva în acest sens; acestea se vor putea împlini altcumva, dar vor fi scump plătite, cu preţul unei mai mari frământări a sufletului.

Aş dori să ilustrez cu un exemplu, ca să fie mai pe înţeles. Cu mulţi ani în urmă, un bătrân de vreo 80 de ani a venit să mă vadă. Voia să-mi ceară un sfat, fiindcă nu mai putea continua să trăiască în starea de zbucium şi neîmpăcare ce-l stăpânise timp de 60 de ani. În timpul războiului civil din Rusia, el ucisese o fată pe care o iubea şi care îl iubea. Se îndrăgiseră mult şi intenţionau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri ea a ţâşnit dintr-o dată, traversând linia de foc, şi a fost prea târziu ca el să oprească împuşcătura. Vreme de 60 de ani nu şi-a mai putut afla liniştea. Nu numai că pusese capăt unei vieţi care îi fusese infinit de dragă, dar curmase în plină floare firul vieţii nespus de preţioase a fetei pe care o iubea. Mi-a spus că s-a rugat, implorând iertare de la Domnul, spovedindu-se cu pocăinţă, primind dezlegare şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, şi că făcuse tot ceea ce-i trecuse prin minte lui şi celor către care se îndreptase pentru sfat, dar tot nu-şi putea găsi pacea.

Sub inspiraţia harului şi mişcat de o profundă simpatie şi compasiune i-am spus: „Te-ai adresat lui Hristos pe Care nu L-ai ucis, unor preoţi cărora nu le-ai făcut nici un rău. De ce nu te-ai gândit însă niciodată să te adresezi şi tinerei fete pe care ai ucis-o, cerându-i iertare?” S-a arătat surprins. Oare Dumnezeu nu poate ierta? Nu este singurul care poate ierta păcatele oamenilor pe pământ? Desigur că aşa este. Dar i-am sugerat că dacă fata pe care o împuşcase îl iartă, ea ar putea chiar mijloci pentru el şi atunci Însuşi Domnul nu ar fi indiferent la cererea ei. I-am sugerat că ar trebui ca după rugăciunea de seară să stea şi să-i spună fetei durerea şi zbuciumul minţii şi a inimii pustiite, suferinţele pe care le îndurase în toţi aceşti 60 de ani, şi să-i ceară iertare, cerându-i apoi să mijlocească pentru el şi să-L roage pe Dumnezeu să-i trimită pace în inimă ca semn că a fost iertat. Aşa a şi făcut şi astfel a dobândit într-un sfârşit pacea sufletului. Deci ceea ce a rămas nerezolvat pe pământ, îşi poate găsi o dezlegare, şi ceea ce nu şi-a aflat iertare pe pământ, poate fi tămăduit mai târziu, dar cu preţul unor ani de durere şi remuşcări, de zbucium şi de lacrimi.

Mitropolitul Antonie al Surojului

 
5 comentarii

Scris de pe 14 Aprilie 2014 în IAD

 

25 de ani de iad

Părintele Petru Vamvulescu, din Sibiu, are o amintire cu totul cutremurătoare: „Mi-am adus aminte că, prin 1980, vara, la un moment dat, eram singur cu Părintele Arsenie în biserică. Deodată, uitându-se foarte atent la mine, strigă: Ia uite, mă, Petre! Acum iese din iad sufletul Mitropolitului Sibiului, Nicolae Bălan. Vezi, mă? După vreo 25 de ani de iad, pentru cât de mult a fost pomenit de Biserică şi de mulţi dintre credincioşi! Adevărul este – a adăugat – că cei mai mulţi dintre noi vom trece prin iad şi nu puţină vreme, chiar dacă ne-am spovedit, dar nu am ajuns să ne ispăşim prin canon de la duhovnic şi prin suferinţele crucii, de la Dumnezeu, pentru păcatele noastre, care vin uneori şi de la al patrulea neam din urmă. Crucea mântuirii noastre este de fapt aceasta, ca, peste aspiraţiile şi dorinţele noastre, care se ridică spre Dumnezeu, formând verticala crucii, Dumnezeu trage orizontala Lui, ca o dungă peste voia noastră.”

Uneori credem că numai pentru simplul motiv că suntem ortodocși, că mergem la biserică, sau că dăm din când în când câte 2 lei la vreun sărac… este suficient să ne mântuim, uitând că Dumnezeu Se uită la inima omului, să nu fie vicleană, Se uită la intenție și nu la faptele „mărețe” ale omului, pe care, de cele mai multe ori le face din interes, sau pentru slavă deșartă. Până la Judecata de Apoi, Dumnezeu va aplica atât Bunătatea cât și Dreptatea, însă bunătatea o va folosi la superlativ, la maxim – până atunci avem posibilitatea să ne căim – la Judecată, Dumnezeu va aplica numai Dreptatea. „Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.” Ieșire Cap. 20 – 5, 6.

 
8 comentarii

Scris de pe 19 Martie 2014 în IAD