RSS

Arhive pe categorii: LACRIMI

Oare cat pot lacrimile tale ?

Oare cât pot lacrimile tale? Pot mult. Deschid cerul, inundă pământul. Spală mintea, ușurează sufletul. Durerile de peste zi, încercările, ghinioanele, nu sunt altceva decât butoane prin care ajungem la starea în care să ne eliberăm. La început, lacrimile sunt de furie sau de durere, de pierdere sau de iertare, apoi se fac perle, lacrimi dulci și curate. Țâșnește după ele izvorul curat. După ce iese murdăria, se curăță fântâna sau izvorul sufletului. Vor picura în inimă multe daruri. Am înțeles lecția: puține lacrimi, multă bucurie. Sau multe lacrimi, multă bucurie. Și nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem de ele și suntem anesteziați. Câtă iubire necondiționată, atâtea lacrimi. Lacrima este 1% apă și 99% sentimente. Există un drum al sufletului către inima curată, pe care lacrima, picătura aceea binefăcătoare, te însoțește. Este eliberatoare! Dar numai Dumnezeu știe cât pot lacrimile. Lacrimile le adună îngerii, le așază pe chipurile lor și le prefac în zâmbete.

Ierom. Hrisostom Filipescu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Ianuarie 2015 în LACRIMI

 

O lacrima de pocainta varsata echivaleaza in putere cu apa Sfantului nostru Botez

O lacrimă de pocăință vărsată echivalează în putere cu apa Sfântului nostru Botez. Sfinții Părinți ai bisericii, care de-a lungul veacurilor au trăit aceste stări duhovnicești, ne-au lăsat atâtea scrieri și sfaturi din propria lor experiență, pe care le citim și le cercetăm în cărțile lor. Un asemenea Părinte spunea că lacrimile pocăinței sunt sudoarea inimii. Precum transpiră trupul scoțând sudoarea, așa transpiră și inima și sufletul, omul lăuntric, iar aceasta se manifestă prin lacrimile pocăinței. Un alt părinte a mers mai departe și a spus că lacrima pocăinței este lacrima inimii, plânge și inima, iar atunci când plânge inima, plânge și trupul împreună cu ea.

Toată discuția noastră este legată de lacrima pocăinței și numai de aceasta, nu discutăm despre lacrimile pricinuite de emoții sau de dureri specific omenești (trupul suferă, mă doare, a murit o rudă și lăcrimez, lacrimi de durere sau intenționate). E vorba doar de lacrima pocăinței, căci atunci când sufletul suferă și trupul împreună suferă. Acestea două – trupul și sufletul – sunt legate între ele, sunt vase comunicante.

Această lacrimă, această picătură, acest bob mic, are o asemenea putere, încât dacă ar fi fost vopsită în roșu, o lacimă de pocăință ar fi putut colora în roșu un ocean întreg. Ce densitate ar avea acea culoare, încât să aibă puterea să coloreze atâtea molecule de apă, dacă e cu putință așa ceva? Acesta este un exemplu cam prozaic, căci cele materiale sunt de necomparat cu cele spirituale, dar această exagerare a cuvântului nostru vrea să arate puterea deosebită și harul deținut chiar și numai de o picătură de lacrimă a pocăinței. Această picătură, fiecare picătură, sau mai multe picături, au, deci, aceeași putere și aceeași greutate a apei din sfânta cristelniță. Cât cântărește apa dintr-o cristelniță, unde se botează un om, la vârstă mică sau mare? Atâtea sau atâtea kilograme. Adică exact atât cât cântărește și lacrima de pocăință.

Alți Sfinți Părinți au spus că de Dumnezeu purtătorii Părinți, mai vechi decât ei, plângeau întru pocăință și în decursul vieții lor vărsau atâtea lacrimi, cât era și greutatea apei din cristelnița unde fuseseră botezați. Câți dintre aceștia nu s-au botezat la o vârstă înaintată, în cristelnițe-baptisterii, sau în râuri su în lacuri; poate cineva să calculeze, să aprecieze cumva cantitatea lacrimilor de pocăință? Iar în mod firesc, lacrimile lor nu erau toate de pocăință, erau și ale dumnezeieștii iubiri și ale mângâierii celei de sus. Însă aceste prime lacrimi, ale pocăinței, au curs vreme de mulți ani, până când s-au umplut și trupul, și sufletul de pocăință, și ca urmare și de har dumnezeiesc.

Majoritatea medicilor consideră că lacrimile orbesc ochii. Ei sfătuiesc: „Să nu plângi mult, vei orbi, te vei îmbolnăvi, vei avea probleme de sănătate.” „Eu cunosc”, zice alt doctor, „pe cineva care plângea și a orbit.” Acesta este adevărul. Am avut și eu o rudă, pe bunica Maria, care atunci când i-a murit soțul, Anghelis, din pricina mulțimii lacrimilor vărsate, fiindcă a plâns 30 de ani, a orbit în final. A devenit oarbă, oarbă de-abinelea. Însă aceste lacrimi nu erau nicidecum de pocăință. Alt lucru vedea Dumnezeu înlăuntrul sufletului ei. Acele lacrimi erau lacrimi de durere sufletească, lacrimi sentimentale. Acestea fiindcă nu izvorăsc din inimă, din dorul dumnezeiesc, cel după Dumnezeu, în loc să tămăduiască durerea, pricinuiesc boală. Nu afectează numai ochii, ci și mintea, și inima și sufletul; adică Dumnezeu nu vrea ca cineva să plângă în modul acesta. Demonul vrea, fiindcă-i convine.

Astfel, nu toate lacrimile au rezultatul dorit, nici nu atrag Harul divin, pentru a le cântări și a le aprecia. Ca urmare, din rezultatul obținut, dacă a ajuns sau nu la cunoașterea lui Dumnezeu, dar și din ceea ce îi mărturisește propria conștiință, poate creștinul nevoitor să înțeleagă, cu aproximație, care este țelul cel mai adânc al lacrimilor sau al stării avute pentru a lăcrima; cu alte cuvinte, lacrimile acestea din adâncul sufletului sunt manifestarea stării de pocăință, dar țelul este întotdeauna unirea cu Hristos.

Acest dar, al lacrimilor, nu doar curăță pur și simplu și face iarăși să strălucească, dar și mai mult, adaugă și iar adaugă, pentru că păcătoși mari, dar și sfinți mari, prin lacrimile pocăinței, nu doar s-au mântuit și s-au sfințit, dar au ajuns la măsurile cele mai înalte. Că plângeau pentru păcatele sale, este foarte firesc, nu este ciudat, dar cei mai mulți sfinți, ajunși la desăvârșirea sfințeniei, plâng pentru păcatele lumii. Ca urmare, din toate punctele de vedere, lacrimile pocăinței sunt folositoare și nouă și celorlalți. Este vorba de această ploaie tainică ce stropește și unge, cum spun Părinții, acest munte, acest pământ, pământul inimii, fie că acest lucru se vede sau nu se vede în ochii oamenilor.

Dacă nu am fi avut acest mare dar al pocăinței, cine s-ar fi mântuit, cine ar mai fi ajuns în Rai? Însă, fiindcă în vremea noastră ce este caracterizată de multe lacrimi (să nu o numim vremea plângerii), din multe motive, cele mai multe lacrimi, nu sunt lacrimi de pocăință, de aceea nu sunt recomandate de Biserică. Lacrimile dragostei dumnezeiești și ale mângâierii celei de sus ne sunt în marea lor majoritate neștiute. Restul lacrimilor ce se varsă necontenit pe acest pământ, sunt lacrimi obișnuite: pentru durerea fizică, pentru rudele cele după fire ce le pierdem; dar aceste lacrimi nu au nici cea mai mică legătură cu curățirea sufletească. Sunt vărsate în mod firesc, căci așa funcționează omul biologic și sentimental, de aceea spunem că aceste lacrimi sunt simțitoare, mișcătoare; acestea mișcă pericardul, partea exterioară a inimii, nu inima în adâncul ei, și firește, dacă nu va fi mișcată inima de către cugetele smerite, nu va locui harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru. Nu se va face o împreună lucrare a inimii cu Harul dumnezeiesc. Să nădăjduim că Hristos ne va dărui lacrimi de pocăință și vom viețui în acest fel astfel încât să avem nu numai lacrimi de pocăință, ci și lacrimi ale iubirii și mângâierii dumnezeiești. Amin !

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

 
2 comentarii

Scris de pe 9 Mai 2014 în BOTEZ, LACRIMI, POCAINTA