„Lasati-l sa moara linistit ca nu mai avem ce-i face!”

Alt copil pe care l-am avut, cu două cancere. În seara când îşi trăgea ultima răsuflare acel copil, au venit toţi doctorii, s-au uitat şi au zis: „Lăsaţi-l să moară liniştit, că nu mai avem ce-i face.” Avea doi ani şi numai şase kilograme, era tot uscat… mirosea de la el, de-acuma, se strica copilul… era într-o stare foarte grea. Şi l-am luat în braţele mele, am început să plâng tare, că mi-era milă şi mila m-a biruit tare mult, pentru că am zis: „Dacă ar fi fost mama…!” – în durerea mare, numai mama poate să-i aline durerea. Fiecare am avut mame sau le mai avem şi ştim că atunci când ne este greu, mama numai dacă se alipeşte cu buzele de fruntea noastră sau ne cuprinde lângă ea, uităm tot. Şi în durerea asta, eu plângeam cu copilul în braţe şi m-am gândit: dacă ar fi mama acuma, să-l cuprindă, lui i-ar fi mult mai uşor chiar şi să moară. Dar Dumnezeu a lucrat prin minune, că l‑am luat şi l-am dus înaintea unei icoane – Maica Domnului de la Boian. L-am pus aşa, cu mâinile, cum îl ţineam, înaintea icoanei, şi am început să mă rog – nu mai era nimeni cu mine – şi am putut să-mi răcoresc şi eu sufletul prin rugăciune. şi am spus: „Maica Domnului, el nu are pe nimeni în lumea asta. El este un orfan. Dacă poţi, ajută-l!” Şi copilul a început să respire din nou – că respira foarte rar. A început să respire mai des, să dea din cap, din mânuţe, din picioare… dimineaţa a început să mănânce. Şi acuma a venit frate în mănăstire. Îl cheamă Ionel.

ÎPS Longhin Mihail Jar

 

Sa nu-ndraznesti sa iubesti

Să nu-ndrăznești să iubești
De nu știi să te jertfești,
Căci iubirea-i lucru sfânt
Și în cer, și pe pământ.

În iubire dăruiești,
Lupți, înduri și prețuiești,
Nu renunți la cel iubit,
Ierți mereu ce ți-a greșit.

În iubire nu faci rău
Și renunți la dreptul tău,
Nu porți ură, nu rănești,
Nu compari, nu umilești.

În iubire lupți, ajuți
Și ridici pe cei căzuți,
Cauți pacea, rămâi blând,
Nu porți cuget rău în gând.

În iubire te jertfești
Pentru cel ce îl iubești,
Îl așezi pe locu-ntâi,
Te pe locul doi rămâi.

În iubire vezi frumos
Pe tot omul, luminos,
Prin iubire te sfințești
Și iubind veșnic trăiești.

ELENA J.

 

Daca nu esti iubit, nu cere dragoste! Nu cersi iubirea de la omul care nu te poate iubi!

Dacă nu ești iubit nu cere dragoste. Nu cerși iubirea de la omul care nu te poate iubi, nu-l obliga să-ți ofere ceea ce nu-ți poate da și nu vrea să dea, nu ai dreptul să-l forțezi să simtă niște emoții sau să-l faci să mimeze niște trăiri.

Nu e corect să te faci dorit acolo unde nu bucură pe nimeni prezența ta. Nu poți să faci pe cineva să se simtă vinovat pentru faptul că nu te poate iubi. Pur și simplu trebuie să înțelegi că unii oamenii nu sunt potriviți, în schimb sunt unii care au nevoie de tine, iar de la ei nu vei cere dragoste, ei te vor iubi necondiționat.

Degeaba încerci să-l ții lângă tine dacă ești departe de acel suflet. Dacă nu mai puteți salva nimic, pleaca! Uneori, oricât de greu ar fi, trebuie să renunțăm la oamenii pe care îi iubim și pentru care am da orice să-i avem aproape.

Degeaba te zbați încercând parcă să muți munții din loc dacă persoana pentru care până de curând erai totul s-a oprit. Te va respecta, îi va fi greu să se desprindă de cel pe care l-a iubit și alături de care a împărțit poate cele mai frumoase momente, însă, mai devreme sau mai târziu, va pleca. Acum, chiar dacă fizic încă este lângă tine, sufletul s-a desprins demult.

Degeaba pui întrebări ce nu-și mai găsesc răspunsul, căci timpul lor a trecut, iar tot ce ați fi putut salva s-a năruit odată cu certurile nerezolvate, cu nemulțumirile care v-au încărcat sufletele și cu vorbele aruncate aiurea la nervi. Toate aceste lucruri v-au înecat iubirea.

Degeaba duci războaie să o ai înapoi. Cel mai important război va fi cel cu tine însuți și cu timpul pe care îl vei petrece analizând fiecare moment al relației voastre pentru a vedea ce ți-a scăpat. În timp, după ce toată durerea va dispărea, vei realiza care v-au fost greșelile și pe ce drumuri v-ați pierdut.

Chiar dacă ai pierdut un om, prețuiește ceea ce ți-a dăruit! Nu-i arunca la gunoi identitatea și nu da cu imaginea lui de pământ în fața altora. Păstrează respectul pentru acel suflet și pentru toate momentele frumoase. Pune-le într-un colț de suflet, ridică fruntea sus și mergi mai departe!

Nu dispera după iubirea pe care ai purtat-o. Important este să vă respectați și sa prețuiți în măsuri aproximativ egale, să nu vă neglijați sufletele și să fiți mereu acolo, în cele mai grele momente, unul pentru celălalt.

devorbacutine.eu

 

Caminul fara iubire este ca Biserica fara Dumnezeu…

Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori, de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un prinț care să ne salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o poveste. O poveste numai a noastră.

Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri, vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte din reflex. Din obișnuință. Din inerție.

Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă. Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre.

Am renunțat să închegăm, să frământăm și să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.

Totuși, lipsește ingredientul principal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu.

E greu să ții o relație pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla, să știi. Să știi că la capătul mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său! Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din care se va naște un lanț puternic.

Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.

http://webcultura.ro

 

Aminteste-ti sa petreci timp cu cei dragi

Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate. Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine. Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic. Aminteşte-ţi să spui “Te iubesc” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine. Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

Octavian Paler

 

Frumusetea dragostei

Dragostea este esenta si izvor de frumusete intrucat ea le face fermecatoare pe toate cele asupra carora se asaza sau pe care le inconjoara.  Folosind o imagine din Symposionullui Platon, Teodoret zice ca „dupa cum cei care sunt indragostiti de trupuri isi alimenteaza iubirea privind pe cei iubiti si-si maresc si mai mult dorinta, tot asa cei care primesc boldul dumnezeiestii dragoste, vazand cu sufletul acea divina si pura frumusete, ascut si mai mult sagetile dragostei si cu cat doresc mai mult s-o impartaseasca cu atat isi indeparteaza mai mult saturarea, in timp ce placerea trupeasca e urmata de satiu, dragostea dumnezeiasca nu admite legea indestularii”.

Aceasta dragoste trezeste imaginea afectiunii dintre mire si mireasa pe care o invoca Sfantul Pavel pentru noi dupa tabloul Cantare Cantarilor: „V-am unit unui singur barbat ca sa va infatisez ca pe o fecioara neprihanita” (II Cor. XI, 2). Aceasta striga in Cantarea Cantarilor catre mire: „Arata-mi fata ta si fa-ma sa aud glasul tau, caci glasul tau e dulce si fata ta frumoasa” (II, 14).

Inaripata de istorisirile despre frumusetea lui, ea doreste sa-i vada si fata indragostit de aceasta frumusete, petitorul si insotitorul miresei, dumnezeiescul Pavel, a spus acest cuvant: „Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos?”.

Frumusetea duhovniceasca este expresia si rodul dragostei. E o lege care e aplica tuturor si lui Dumnezeru si fapturilor Sale rationale. Atletii virtutii s-au indragostit de frumusetea lui Dumnezeu, pe care o releva texte din Sfanta Scriptura, indeosebi din Psalmi: CIII; XCIII; XCV; XLN, apoi in Isaia LXIII, Cantarea Cantarilor 1, 2, 3 etc., texte folosite in cult sau la imbracarea vesmintelor sacre. Aceste texte subliniaza intelepciunea, frumusetea si puterea lui Dumnezeu ca imparat, creator al lumii si forta irezistibila. Intelepciunea si puterea formeaza cununa frumusetii divine.

Frumusetea omeneasca a Logosului depaseste pe aceea a oamenilor, dupa cuvantul psalmistului: „Impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor si har se revarsa de pe buzele tale” (Psalmul XLII, 3). Ca fiinta divina Logosul era si este frumos, deoarece Dumnezeu ca dragoste absoluta nu putea si nu poate fi decat frumusete absoluta.

Cand in faimosul text mesianic, Isaia zice despre Logos ca: „Chipul lui era hidos, dispretuit si nesocotit” (Isaia LIII, 3), aceasta dizgratiozitate se datora, probabil apasarii pacatelor noastre asupra firii sale omenesti, care o faceau sa zica in gradina Ghetsimani: „Parinte, fa sa treaca de la mine paharul acesta” (Matei, XXVI, 42). In alta parte, Isaia prezinta pe Logos ca fiind frumos (XXXIII, 17). Cantarea Cantarilor (V, 13-16), il infatiseaza ca pe o minune de frumusete si dulceata.

Teodoret pune accentul intai pe frumusete, pentru ca frumusetea este manifestarea vazuta a dragostei. Intrupandu-se, Logosul a luat in El tot neamul omenesc, care e frumos, ca chip al lui Dumnezeu. Prin aceasta El si-a insusit, in trup omenesc, propriul Sau chip, pe care-l daduse primului om nealterat de pacat.

Actul intruparii fiind un act al dragostei, cel intrupat nu putea avea, in general, decat expresia dragostei, adica a frumusetii. Daca frumusetea fizica a naturii sale umane a putut ceda, catva timp, din cauza poverii pacatelor noastre, ea a fost suplinita de frumusetea sufleteasca a Logosului fata de rastignitorii Sai prin cuvintele: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac”.

Continutul mantuirii: adevarul, blandetea si dreptatea sunt aratate ca elemente ale frumusetii Logosului de Psalmist cand zice: „Cu podoaba si frumusetea ta, inainteaza, sporeste si imparateste pentru adevar, blandete si dreptate” ( Psalmul XVIV, 5).

Intelepciunea sprijinita pe textul: „S-a revarsat harul de pe buzele tale” (Psalmul XLIV 3) deriva din frumusetea divina, adica din dragoste. Puterea emana din aceeasi dragoste, caci nici o putere nu se poate compara cu cea a dragostei. Aceeasi este situatia bogatiei pe care Teodoret o prezinta in acelasi context al dragostei cand zice: „Acestea sunt ale lui: si frumusetea si bogatia si puterea”, motivand cu textul din Isaia: „Acesta era frumos in vesmantul lui, mandru de belsugul puterii lui” (LXIII, 1).

Frumusetea Logosului intrupat venea din frumusetea Sa divina: „Vesmantul omenesc n-a acoperit frumusetea dumnezeiasca; desi imbracat in acest vesmant, (Logosul) slobozea margaritarele din Frumusetea Lui, ca sa-i oblige si sa-i atraga la dragoste pe cei care-L priveau”.

Profetii, apostolii si martirii cunosc in chip deosebit frumusetea dragostei. Cununa lor filosofica este „virtutea cea mai desavarsita”, orientarea lor este lasarea de o parte a lucrurilor de aci si indragostirea de frumusetea dumnezeiasca sau de frumusetea de negrait. De aceasta frumusete s-au aprins si noii atleti ai virtutii a caror viata a descris-o Teodoret.

Ce e, in fond, aceasta frumusete „Dumnezeiasca” sau de „negrait”? Ca element divin ea nu poate fi analizata sau cunoscuta pe cale obisnuita, ca orice act sau fenomen estetic, ci printr-o puternica incordare spirituata a credintei.

Contemplarea dragostei

Dragostea dumnezeiasca n-are satietate. Cei cuprinsi de ea nu vor avea niciodata indestulare, ci doresc din ce in ce mai mult sa vada, sa contemple aceasta dragoste. Asa s-a intamplat cu Moise, care fiind invrednicit de dumnezeiasca contemplare, cat e cu putinta unui om, auzea adesea glasul unui Dumnezeu. Stand 40 de zile inlauntrul norului, unde a primit legea dumnezeiasca, nu numai ca nu s-a saturat, dar a capatat o dorinta si mai puternica si mai fierbinte. Ca si cum ar fi fost toropit de betia acelei dragoste si agitat peste masura de nebunia iubirii, nu si-a mai cunoscut propria-i fire si a dorit sa vada lucrurile pe care nu-i era ingaduit sa le vada. Ca si cum ar fi uitat de stapanire si neingaduindu-se decat la dragoste, a zis catre Dumnezeu: „Iata, Tu imi spui: „Ai aflat har inaintea mea, si eu te cunosc inaintea tuturor”. Daca am aflat har inaintea fetei Tale, arata-mi-te ca sa te cunosc.” (Iesirea XXXIII, 12-13).

Moise a primit asemenea imbatare din dumnezeiasca dragoste, iar imbatarea n-a stins setea, ci a facut-o si mai arzatoare. Adaosul de bautura a intensificat dorinta si consumul ei a sporit pofta. Dupa cum focul cu cat e alimentat mai mult, cu atat arata o putere mai mare, intrucat aceasta creste prin adaosul materiei, si nu se slabeste, tot asa si dragostea de Dumnezeu se aprinde prin contemplarea celor Dumnezeiesti si primeste din aceasta o lucrare mai puternica si mai calda.

Sfantul Pavel a contemplat si el pe Dumnezeu sub aceeasi imbatare de dragoste. Se cunosc aprecierile lui asupra acestui stadiu al filosofiei monahale si crestine in general. Marele David a ranit cu dragostea de Dumnezeu pe multi prin psalmii sai, ca de pilda prin cuvinte ca acestea: „Cat de dulci sunt cuvintele tale pentru gatlejul meu! Pentru gura mea ele sunt mai dulci ca mierea” (Psalmul CXVIII, 103). Sau: „Judecatile Domnului sunt adevarate: toate-s deopotriva drepte. Mai dorite-s decat aurul si pietrele scumpe si-s mai dulci decat mierea si fagurul”. (Psalmul XVIII, 9-10) sau: „Veseleste sufletul robului tau, caci catre tine Doamne, inalt sufletul meu” (Psalmul LXXXV, 4); „Sa se bucure inima celor ce-L cauta pe Domnul” (Psalmul CIV, 3) sau: „Gustati si vedeti, caci bun este Domnul” (Psalmul XXXIII, 8) sau: „Insetat este sufletul de Dumnezeu cel tare si viu” (Psalmul XVI, 2). Aceasta dulceata, bucurie si sete dupa dragoste dumnezeiasca au experimentat-o monahii cu viata imbunatatita ca, de exemplu, Julian, pe care bastinasii il numeau Sava si altii.

Contemplarea, cea mai inalta treapta a „filosofiei” dragostei, pe care Teodoret o numeste uneori si „ranire de dragoste dumnezeiasca”, nu e un act de natura speculativa sau o privire aievea a unui obiect care ar fi dragostea dumnezeiasca sau Dumnezeu Insusi; ea este inundarea in suflet a unei mari lumini si bucurii duhovnicesti, ca rod al unei credinte puternice si incununare a unei cautari indelungate a desavarsirii potrivit legii lui Dumnezeu.

Contemplarea nu este si nu ramane un act abstract, rod al efortului religios individual. Cu cat virtutea se mareste cu atat colaborarea harului Sfantului Duh sporeste, si prin aceasta, energiile divine revarsa in suflet frumusetile dumnezeiesti, pe Dumnezeu insusi, dupa cuvantul Fericitului Augustin, contemporanul mai in varsta al lui Teodoret: „Doamne, m-ai chemat, m-ai strigat si ai rupt surzenia mea. Ai raspandit bun miros, eu l-am aspirat si acum ti-l respir tie. Am gustat, dar mi-e foame si mi-e sete. M-ai atins si m-am aprins de pacea Ta”.

Fericitul Augustin face aluzie la convertirea sa, act in fond asemanator cu acela al contemplarii. Contemplarea e insotita sau urmata de realizari mari ca acelea ale lui Moise, David, Pavel sau ale „iubitorilor de Dumnezeu, monahi care aveau grija de cei lipsiti, de vaduve si de orfani, osandeau pe cei ce faceau nedreptati si ajutau pe cei nedreptatiti”.

Contemplarea nu era un simplu deliciu al intalnirii credintei cu dragostea dumnezeiasca; ea se reflecta uneori prin puterea facerii de minuni si filadelfia.

protos. conf. dr. Justinian Carstoiu, crestinortodox.ro

 

Despre dragoste

E un singur fel de prietenie, sunt multe feluri de dragoste.
-Iubind pe cineva, l-ai luat in sufletul tau fara ca el sa piarda ceva.
-Sufletul nu ti-l da decat cui iti da sufletul lui. Altfel tu ramai fara nimic.
-Cel mai trist lucru in dragoste e ca uneori sufletul ti-l ia cine n-are nevoie de el.
-In dragoste, a iubi inseamna de multe ori a nu intelege.
-Infrangerile in dragoste dor mai mult decat celelalte, fiindca in ele intreg omul e respins.
-Dupa furtunile sufletului ca si dupa ale naturii invie flori ce se credeau uscate.
-Maniile de iubire sunt mai strasnice decat oricare altele pentru ca vin din credinta ca ai risipit in zadar ce e mai adanc si sfant in fiinta ta.
-Nu uita niciodata ca oricine te iubeste cere de la tine o iluzie de ideal.Da-o ori nu te lasa iubit.
-Deplin nu e nimeni, prin iubire cautam de fapt intregirea noastra: tindem spre ce nu avem noi insine.

Nicolae Iorga

 

Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa

„Fara Dumnezeu, orice iubire moare” 

– Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata –

„Iubirea e fundamentul fiintei noastre”

– Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

– As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

– De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

– Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

– Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

– Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

– Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

– Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

– Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea…

– Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat.

In biserica de la Oasa, langa icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului

Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

– Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

– Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

– Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel…

– Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

„Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da
de-a gata si o mare iubire”

– Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

– Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

– Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

– Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

– Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.

– Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

– In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

„Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie”

– Si atunci care e rostul casniciei?

-Relatia, casnicia sunt doar un cadru in care noi ne manifestam, ne desavarsim. Ne exersam iubirea, aceasta capacitate de a iesi din noi insine, de a deveni transparenti, ca Dumnezeu sa se poata manifesta deplin in noi, iar noi sa ajungem la acea patrundere reciproca intre oameni, sa putem iubi tot mai mult. Numai daca ne exersam deschiderea, devenim niste vase largi care pot primi mult mai mult decat pe celalalt. Si atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, intreaga natura si toate animalele, pot cuprinde in inima mea toata creatia lui Dumnezeu. Exersand comuniunea in doi ne pregatim pentru comuniunea cu toti, care va fi in Imparatia Cerurilor.

– Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

– Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

– Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

– Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

– Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

Pictandu-l pe Sfantul Pantelimon

– Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

– Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine…

– Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.

„Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii”

– De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

– Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

– De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

– Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

– Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

– Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

„Fericirea se munceste in fiecare zi”

– Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata…

– Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

– Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

– Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Formula As

 

Asa vei sti ca ai intalnit-o pe ea

Orice bărbat care are un ţel şi un scop în viaţă, are nevoie de o inspiraţie. Ea poate intra în viaţa ta ca o inspiraţie ca să îţi împărtăşească momentele bune şi mai puţin bune, care să înjumătăţească povara sentimentelor, şi să dubleze momentele plăcute.

Ea poate să te facă să înţelegi că îi eşti atât de important, încât ce mănânci, ce porţi, ce vorbeşti, nu mai contează doar pentru tine, ci şi pentru ea.

Ea reuşeşte să-ţi demonstreze, fără să fie necesare cuvintele, că o viaţă care nu e trăită în doi, este o viaţă pustie.

Ea face din tine un bărbat mai bun, prin simplul fapt că are încredere în tine, în visele tale şi te sprijină în ceea ce faci.

Ea schimbă sensul cuvântului „acasă”, pentru că vei simţi că acasă e în inima ei.

Ea o să fie lângă tine şi o să te ţină de mână chiar şi atunci când nu a mai rămas nimeni în jurul tău.

Ea ştie că dragostea trece şi prin stomac, de aceea o să învăluie casa cu miros de prăjitură proaspăt scoasă din cuptor.

Ea nu o să încerce să te schimbe pentru binele ei, ci se va schimba pentru binele tău.

Ea se va ruga pentru tine mai des decât pentru ea, iar tu o să vrei să-i săruţi fiecare lacrimă care curge din ochii ei.

Ea o să fie în mintea ta în fiecare zi, iar zâmbetul ei va fi cel mai bun medicament pentru tristeţea ta.

Ea o să te facă să-ţi doreşti să o vezi şi să o savurezi în fiecare etapă a vieţii ei: acum, când e tânără, şi în viitor, când va îmbătrâni frumos alături de tine.

Vocea ei va fi sunetul tău preferat, iar chipul ei, dependenţă pentru ochii tăi.

Numele ei va trezi în tine emoţii puternice, şi mereu îl vei asocia cu iubirea.

Pentru ea vei fi gata să renunţi la tot, pentru că oricum fără ea nu ar mai avea valoare.

Tu îl vei căuta pe Dumnezeu, pentru că vei înţelege că nu există alt drum spre ea, decât prin El.

Când o vei privi, vei avea siguranţa că va fi cea mai bună soţie pentru tine şi mamă pentru copiii tăi.

Alina Ilioi

 

Fara dragoste vie, oamenii seamana cu tarana moarta

O altă sarcină a legăturii conjugale este depăşirea singurătăţii. Omului îi este greu, „nu-i este bine” să fie singur. Dezbinarea dintre oameni, izolarea constituie un simptom îngrijorător al vremii noastre. Familia este o biruinţă asupra dezbinării. Statul care constă din familii armonioase este puternic, şi acest lucru ne lipseşte foarte mult acum.

Atunci când omul nu este singur, atunci când are o familie armonioasă, îşi va iubi şi patria, nu va fi nepăsător faţă de problemele ei. Omul de familie va lucra pentru bunăstarea patriei sale, o va păzi, fiindcă în ea vor trăi copiii şi nepoţii lui. Societatea alcătuită din oameni singuri este fragilă. Cel singur nu este legat de nimic: nu se simte bine în ţara lui, pleacă în alta, unde va avea burta mai plină.

Din nefericire, problema principală nu constă însă nici măcar în faptul că acum se întemeiază foarte puţine familii şi mulţi preferă singurătatea, ci în acela că oamenii rămân singuri chiar şi după ce şi-au întemeiat o familie. Este vorba de aşa-numita singurătate psihologică, atunci când oamenii trăiesc împreună, dar nu simt unul faţă de celălalt ataşament, dragoste, înrudire sufletească. Şi tocmai această singurătate a devenit în lumea contemporană, după părerea psihologilor, o adevărată epidemie.

Ivan Ilin scria: „Fără dragoste vie, oamenii seamănă cu ţărâna moartă… Însă prietenia adevărată sfărâmă această singurătate, o depăşeşte şi îl eliberează pe om ca să poată ajunge la dragostea vie şi creatoare. Prietenia adevărată… Dacă oamenii ar şti să o preţuiască şi s-o întărească… Pe lume este o singură putere capabilă să depăşească singurătatea omului: această putere e dragostea.”

Pr. Pavel Gumerov