RSS

Arhive pe categorii: TIMP

Oamenii marturisesc tot mai mult lipsa de timp…

timp-ceas-600x394

Omul vremii noastre nu are timp. E activ la disperare şi nici nu ştie măcar de ce; mărturiseşte deseori că-l forţează lupta pentru viaţă. El nu are timp pentru sine, pentru familie, pentru prieteni, pentru nimeni, nu are timp să cugete, să lucreze, să se odihnească, nu are timp să trăiască. Şi-a pus rotiţele lui Mercur la picioare şi i-a dat drumul.

Un mare industriaş american, când i-a venit sfârşitul, se spune că ar fi exclamat: ce am făcut, unde e viaţa mea? Nu am trăit! Şi omul fusese foarte activ; dovadă, averea pe care o acumulase. Sensul vieţii noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic. Timpul spaţializat, cum ar spune un filosof, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii.

Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar putea centra viaţa şi ne-ar da sentimental că existăm în lume. Acesta este timpul meşterului medieval care a lucrat în lemn şi sidef o operă ce a durat 40 ani, e timpul lui Fra Angelico care picta, cânta şi se ruga deodată şi al lui Antonie Mogoş, ce a făcut dintr-o gospodărie ţărănească o operă de artă. Aceştia aveau timp. Lipsa de timp a dus la lipsa de conştiinţă şi la superficialitate. Activ continuu şi grăbit, omul de azi nu are bucuria lucrului bine împlinit; el nu e stăpânit de acel fior al conştiinţei superioare prin care se desăvârşesc lucrurile, fie că învaţă litera, că sădeşte un pom, că face o spiţă la roată sau o poesie, că are răspunderea unei opere personale sau colective.

Pe acest om febril consumat de ritmul unei vieţi trepidante, conştiinţa nu l-a mai cercetat, aspiraţiile nobile nu l-au mai tulburat şi răspunderile nu l-au mai cutremurat.

Dacă e serios şi conştient, cucerit de munca lui ca de o misiune, omul e mare şi când crede că e mic, în sforţarea sa modestă. Măestria sa în formă şi în sens, păstrează continuu ceva din fiorul viu al creaţiei. Ţăranii vechiului sat, când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată. În acest caz, meşteşugul şi fapta, în general, sânt în contact cu arta şi creaţia. Se pare că, între noi, doar marii savanţi şi artişti mai păstrează profunzimea gândirii, consumul interior şi creaţia aproape religioasă a operei lor. Cei mai mulţi dintre noi am pierdut aceste simţuri şi ne irosim inutil şi trişti.”

Ernest Bernea  

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 februarie 2020 în TIMP

 

Intr-o zi vom lasa totul

bucurie.jpg

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine. Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă. La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura? Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?

Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei.

Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Pe la 35 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine.

Căușul meu de prețuit timpul: scrisul. Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori! Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!”

Luminita Popescu

 
Un comentariu

Scris de pe 30 mai 2019 în TIMP

 

Mai tarziu…

fata la geam

Mai târziu, voi vorbi cu tine..
Mai târziu te sun,
Mai târziu ne vedem,
Mai târziu, facem o plimbare..
Mai târziu îți spun ce simt,
Mai târziu vei știi ce însemni pentru mine..
Mai târziu, poate te voi iubi.., sau poate te voi uita…
Lăsăm totul pe mai târziu, și uităm că „mai târziu”, nu e al nostru
Că „mai târziu”, oamenii s-ar putea sa nu mai fie aici, lângă noi..
Că „mai târziu” s-ar putea să nu ne mai auzim, sau sa nu ne mai pese..
Că „mai târziu”, cel care aleargă azi sa te strângă în brațe, poate fi legat cu fire la aparate..
Că „mai târziu”, copiii nu mai sunt copii…, și părinții nu ne mai sunt decât amintire..
Că „mai târziu”, ziua se transforma în noapte, puterea în neputință, zâmbetul în grimasă de durere…, și viata în moarte..
„Mai târziu”, va fi prea târziu…

Ana Abraham

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 mai 2019 în TIMP

 

Timpul – blestem sau binecuvantare ?

Simțim la propriu cum timbul zboară, nu are răbdare cu noi și nu reușim să facem tot ce ne propunem. În înceracrea noastră de a face cât mai multe ne pierdem și nu reușim să-l drămuim așa cum ar trebui.
Însă timpul este un mare dar. Doar el este capabil să ne facă să înțelegem ce contează cu adevărat în viață, el ne dă răspuns la toate.

Timpul este făcut din clipe, dacă știm să trăim clipa ca și Acolo ea poate deveni „veșnicie” .
Un zâmbet durează o clipă, dar el poate să rămână mult timp în memoria aproapelui.
O îmbrățișare durează câteva clipe, dar cu siguranță nu se va putea uita ușor.
O strangere de mână durează o clipă, dar cu siguranță căldura ei va rămâne mult timp.
O vorbă bună spusă atunci când trebuie nu durează multe clipe, dar amintirea ei timp îndelungat.
O rugăciune poate dura 20 de clipe sua 50, dar jertfa ei va cunoaște timpul veșniciei.

Pronia poate dura doar 100 de clipe sau o veșnicie, depinde doar de noi.
Să prețuim timpul și să-l folosim în scopuri bine plăcute lui Dumnezeu.

Nu am timp, dar am înțeles că trebuie să-mi fac!

Sfinti si Eroi

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 ianuarie 2015 în TIMP

 

Dupa un anumit timp …

După un anumit timp, omul învață să perceapă diferența subtilă între a susține o mână și a înlănțui un suflet, și învață că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva și a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranță, și așa, omul începe să învețe…

Că săruturile nu sunt contracte și cadourile nu sunt promisiuni, și așa omul începe să-și accepte căderile cu capul sus și ochii larg deschiși, și învață să-și construiască toate drumurile bazate în astăzi și acum, pentru că terenul lui “mâine” este prea nesigur pentru a face planuri … și viitorul are mai mereu o mulțime de variante care se opresc însă la jumătate drumului.

Și după un timp, omul învață că, dacă e prea multă, până și căldura cea dătătoare de viață a soarelui arde și calcinează. Așa că începe să-și planteze propria gradină și-și împodobește propriul suflet, în loc să mai aștepte ca altcineva să-i aducă flori, și învață că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forță, că într-adevăr e valoros, și omul învață și învață… și cu fiece zi învață.

Cu timpul înveți că a sta alături de cineva pentru că îți oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înțelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îți poate aduce toată fericirea pe care ți-o dorești. Îți dai seama cu timpul că, dacă ești alături de această persoană doar pentru a-ți întovărăși singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înțelegi că adevărații prieteni sunt numărați și că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu, se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveți că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieții să facă rău celui rănit. Cu timpul înveți că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari pot.

Cu timpul înțelegi că, dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodată prietenia să nu mai fie la aceeași intensitate. Cu timpul îți dai seama că, deși poți fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îți dai seama că fiecare experiență trăită alături de fiecare ființă nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îți dai seama că cel care umilește sau disprețuiește o ființă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleași umilințe și dispreț, dar multiplicate, ridicate la pătrat. Cu timpul înveți că grăbind sau forțând lucrurile să se petreacă, asta va determina ca în final ele să nu mai fie așa cum sperai. Cu timpul îți dai seama că, în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că, deși te simți fericit cu cei care-ți sunt împrejur, îți vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine și acum s-au dus și nu mai sunt… Cu timpul vei învăța că încercând să ierți sau să ceri iertare, să spui că iubești, să spui că ți-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens. Dar, din păcate, toate acestea se învață doar cu timpul…

Jorge Luis Borges

 
Un comentariu

Scris de pe 3 decembrie 2014 în SFATURI, TIMP

 

Fa-ti timp !

În trecerea grăbită prin lume către veci
Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi cu milă să le alini trecând,
Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce-ţi spune o floare, un cocor,
Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp, pe-un munte, seara, stând singur, să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini,
Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp — căci eşti de taine şi lumi înconjurat.
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic
Fă-ţi timp — căci viaţa trece şi când nu faci nimic!
Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp… căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.
Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi.

Traian Dorz

 
2 comentarii

Scris de pe 25 noiembrie 2013 în TIMP

 

Valoarea timpului

Dacă vrei să știi cât valorează un an, întreabă un student care a picat examenul.
Dacă vrei să știi cat valorează o lună, întreabă o mamă care a născut prematur copilul.
Dacă vrei să știi cât valorează o zi, întreabă pe cineva născut pe 29 februarie.
Dacă vrei să știi cât valorează o oră, întreabă doi îndrăgostiți care abia așteaptă să se întâlnească.
Dacă vrei să știi cât valorează un minut, întreabă un om care tocmai a pierdut trenul.
Dacă vrei să știi cât valorează o secundă, întreabă un șofer care tocmai a evitat un accident.
Dacă vrei să știi cât valorează o viață, întreabă-te ce simți când pierzi pe cineva drag.
Timpul este adevărata comoară. Prețuiește fiecare moment.

 
Un comentariu

Scris de pe 9 septembrie 2013 în TIMP