De ce sunt mai multe femei in iad ?

Se povesteşte într-o carte bisericească numită Patericul, că un sfânt părinte l-a legat pe un diavol ce venise la el să-l ispitească, să nu poată pleca până nu-i va spune unele amănunte; printre altele l-a întrebat sfântul părinte pe diavol, de care suflete sunt mai multe în iad, de femei sau bărbaţi? Diavolul i-a spus că sunt mai multe femei. Şi l-a întrebat sfântul: Dar pentru ce sunt mai multe femei în iad, căci la biserică sunt femei mai multe? Iar diavolul i-a răspuns: sunt într-adevăr la biserică mai multe, dar degeaba, deoarece pentru trei feluri de păcate sunt mai multe femei în iad.

În primul rând pentru păcatul mândriei, căci ele sunt cele mai bune curse ale noastre cu care lucrăm şi le învăţăm cum să se împodobească şi cum să atragă bărbaţii în păcatul desfrânării. În al doilea rând, pentru că ele sunt foarte bune de gură şi prin ele facem noi cele mai bune certuri, pârâciuni, spargeri de case şi tot prin ele lucrăm şi farmecele, spurcând sufletele şi trupurile oamenilor; adevărat este că femeile se ocupă mai mult cu descântatul, cu vrăjile, cu ghicitul, aleargă pe la aceste ghicitoare.

În al treilea rând, după ce au făcut fără frică şi ruşine toate acestea, când se duc la spovedanie nu se spovedesc cu sinceritate şi nu spun păcatul aşa cum l-au făcut. Se spovedesc spunând păcatele ca şi când n-ar fi ele de vină, aruncă vina ori pe bărbaţii lor, ori pe vecinii lor, sau pe copii ori pe altcineva, pentru că aşa le învăţăm noi, zice diavolul şi le dăm ruşine ca să rămână nespovedite cum trebuie, cu păcatele neiertate, sau chiar dublate. Iar când le iese sufletul, vin în ghearele noastre căci nu s-au spovedit cum trebuie. Iată de ce sunt mai multe femei în iad, a zis diavolul. Fraţi creştini, să luăm aminte să nu ne înşelăm singuri, că dacă ne-am pierdut sufletul, am pierdut tot.

 

Picaturi de intelepciune

Om minunat, nu uita să-ți faci primitoare inima, nu numai căminul. Nu uita să deschizi larg sufletul, nu numai ferestrele casei tale. Nu uita să fii generos cu toată lumea, nu numai cu cei pe care-i iubești. Nu uita să colinzi și casele mai singuratice, nu numai pe cele frumos laminate. Nu uita să aprinzi luminile din sufletele celor care te înconjor, nu numai pe cele din bradul de Crăciun. Nu uita să pui la masă cele mai frumoase și unice gânduri, pe lângă cele mai alese bucate. Nu uita să fii om, înainte de a fi gazdă. Acum, când încă-i mai avem pe parinti, nu le trecem pragul zile la rând. Nu le dăm un telefon să-i întrebăm măcar de sănătate. Nu mai avem timp pentru ei și nici răbdare să le ascultăm ofurile. Atunci când nu vor mai fi, ne vom dori ca ei să existe undeva, să-i putem vizita, să avem confortul psihic că suntem ai cuiva, că avem pe cineva extrem de drag care ne iubeşte şi ne preţuieşte mai mult decât oricine pe lumea asta. Ne vom dori șansa să le putem face o mică bucurie… Acum, când încă-i mai avem, nu ştim să apreciem câteva mere sau niște borcane cu dulceaţă pe care ei ni le dăruiesc cu atâta drag. Atunci când nu vor mai fi, ne va fi foarte dor de orice ne-ar mai fi putut ei oferi şi vom realiza că nimeni nu-i poate înlocui…

Irina Binder

 

Numai iubirea

Oricât de frumos, odată orice drum ţi-ajunge greu,
numai căile iubirii le-ai umbla cu drag mereu.

Oricât de plăcute-odată toate cântecele tac,
numai cântecul iubirii l-ai cânta cu drag în veac.

Cât de buni să-ţi fie anii toţi ţi-i uiţi nedezgropaţi,
numai anii daţi iubirii până-n veci ţi-s neuitaţi.

Cât de tari, se rup odată orice legături se fac
numai ce-a legat iubirea nu se poate rupe-n veac.

Orice rană se închide mai târziu ori mai curând,
numai ranele iubirii nu se mai închid nicicând.

Orice lacrimă fierbinte se mai uscă uneori,
numai lacrima iubirii nu se uscă până mori.

Orice soţ şi orice frate pot uita ce-au spus plângând,
numai dragostea curată nu te va uita nicicând.

Doamne, orişice pe lume pot să las şi să jertfesc,
numai fără-a Ta iubire nici să mor nici să trăiesc.

Traian Dorz

 

Intrebari fara raspuns

De ce nu avem răbdare să primim răsplata în Cer, de la Dumnezeu, și ne mulțumim cu laudele și răsplata vremelnică de la oameni?
De ce ne rușinăm când stăm lângă oameni săraci, mici, și de ce ne simțim bine când stăm pe lângă oameni celebri, bogați?
De ce este mai ușor să faci răul, decât să faci binele?
De ce ne preocupă mai mult sfârșitul lumii, decât sfârșitul personal?
De ce binele e răsplătit uneori cu rău?
De ce oamenii buni sunt considerați proști?
De ce nu știm să apreciem persoanele și lucrurile de lângă noi atunci când le avem, ci abia după ce le pierdem?
De ce ne atrage mai mult frumusețea exterioară a unei persoane, ambalajul, iar nu sufletul acesteia?
De ce ne simțim bine când coborâm pe ceilalți, deși nu avem nimic de câștigat?
De ce aceeași greșeală la noi o considerăm mică, iar la ceilalți de neiertat?
De ce avem satisfacție atunci când cel de lângă noi pierde, suferă, are necazuri, deși nu câștigăm nimic? …

Elena J.

 

Adevarata tarie a omului

Tăria unui om nu stă în lățimea sau grosimea umerilor lui, ci în mărimea brațelor lui când se deschid pentru îmbrățișare.
Tăria unui om nu stă în profunzimea tonului sau vocal, ci în noblețea cu care folosește cuvintele sale.
Tăria unui om nu stă în numărul de prieteni pe care îi are, ci în a se face cel mai bun prieten pentru copii săi.
Tăria unui om nu stă în modul în care este respectat la serviciu, ci în felul cum este apreciat şi respectat în propria casă.
Tăria unui om nu stă în capacitatea cu care poate lovi, ci în atenția şi grija arătate în mângâierile sale.
Tăria unui om nu stă în capul lui sau în pieptul (mușchii) lui, ci în inima lui.
Tăria unui om nu stă în femeile pe care le-a iubit, ci în puterea de a se dedica totalmente unei singure femei.
Tăria unui om nu stă în greutatea pe care o poate ridica, ci în poverile pe carele poate duce în spinare.

Viorel Dan

 

Despre vicii

Povestea un preot de la ţară un caz care m-a înduioşat până la lacrimi. Preotul acesta era nou în Parohie şi nu cunoştea lumea. Spunea că într-o zi a fost chemat să spovedească şi să împărtăşească o femeie care zăcea de multă vreme.
– Când m-am dus – zice el – am crezut că mă aşteaptă o bunică înconjurată de fii şi nepoţi. Pe prispă m-au întâmpinat patru copii. Cel mai mare era o fetiţă de12 ani. M-aşteptam să le văd bunica bolnavă, dar ei mi-au deschis uşa la o cameră sărăcăcioasă, unde zăcea mama lor. Lângă patul ei era un copil de câteva luni într-o albie. Femeia mi-a cerut s-o spovedesc şi s-o împărtăşesc că e foarte bolnavă de inimă şi de câtva timp nu s-a mai coborât din pat.
Privind şi ascultând această femeie, cercetam viaţa acestor oameni tineri: soţul ei era muncitor în pădure şi un beţiv înrăit. Venea acasă numai sâmbătă seara şi pleca luni dimineaţă. Bănişorii pe care-i câştiga, îi da mai pe toţi pe băutură şi ţigări. Acasă ducea foarte puţini bani şi mai nimic de-ale mâncării. Toată agoniseala o da pe tutun şi pe rachiu. Bolnava nu se putea da jos din pat; singurul lucru pe care mai putea să-l facă era acela de a legăna copilul de la picioarele ei, când plângea. Tot oful şi lipsa bietei femei se strânseseră la inimă şi o puseseră la pat. Deşi era o femeie tânără cu dorinţă de muncă şi de a-şi creşte copilaşii, acum îşi aştepta moartea. Era mama a cinci copii pe care simţea că-i părăseşte pentru totdeauna.
Apropiindu-i Sfânta Împărtăşanie şi-a aruncat privirile spre copii, care erau în spatele meu şi lacrimile îi umplură ochii.
– De ce plângi în clipa aceasta? am întrebat-o.
– Mi-au dat lacrimile de milă părinte – răspunse ea – mai mult pentru Lenuţa care poartă grijă de fraţii ei. Dacă mor, ea le rămâne mamă şi n-are decât 12 ani. N-a mai mers la şcoală de când am căzut bolnavă. N-am avut ce face că n-are cine să îngrijească de ceilalţi, nici de mine şi nici de taică-su, că şi el trebuie spălat şi îngrijit.
– Cred că mai vin vecinele să te ajute?
– Foarte rar, la o săptămână odată trece câte una.
– Rude aveţi?
– Părinte, nu am, iar fraţii ce pot să facă? Cumnatele vin şi mai rar ca vecinele.
– Lenuţa poate să le facă pe toate? Ştie să facă mâncare?
– Nu prea ştie; ea stă acolo lângă plită şi eu îi spun de aici din pat tot ce să facă!
– Aveţi ce vă trebuie?
– Avem foarte puţin părinte; tot Lenuţa merge şi mai cumpără câte ceva din puţinii bani pe care îi aduce taică-su.
M-am uitat în cameră şi într-adevăr nu aveau nimic. Prin curte nici o vită, nici o pasăre. Ascultând spovedania acestei femei m-am înduioşat până la lacrimi. După ce am văzut suferinţa şi mizeria în care trăia, am înţeles că numai moartea putea s-o scape de dureri. Mi-am întors privirile spre copiii nevinovaţi şi m-a cuprins mila, impresionându-mă mai ales fetiţa de 12 ani care îngrijea de mama ei ca o soră de spital, iar de fraţii ei ca o adevărată mamă.
Uitasem toată suferinţa mamei şi măsuram povara vieţii, care apăsa tot mai greu pe umerii unui copil care la această vârstă ar fi trebuit să râdă, să se bucure şi să zburde cu ceilalţi copii. Simţeam o datorie să înţeleg cât mai adânc tragedia acestor suflete, însă atâta suferinţă mi se părea că e prea trist numai să ascult şi am plecat luând pe fratele Lenuţei, numai de 10 anişori, zicând că nu ştiu drumul, ca la despărţire să-i dau cele ce se cădea şi să vin cât de puţin în ajutorul acestor năpăstuiţi.
Iată câtă suferinţă aduc în casă patimile şi viciile omului.

 

Oare cat pot lacrimile tale ?

Oare cât pot lacrimile tale? Pot mult. Deschid cerul, inundă pământul. Spală mintea, ușurează sufletul. Durerile de peste zi, încercările, ghinioanele, nu sunt altceva decât butoane prin care ajungem la starea în care să ne eliberăm. La început, lacrimile sunt de furie sau de durere, de pierdere sau de iertare, apoi se fac perle, lacrimi dulci și curate. Țâșnește după ele izvorul curat. După ce iese murdăria, se curăță fântâna sau izvorul sufletului. Vor picura în inimă multe daruri. Am înțeles lecția: puține lacrimi, multă bucurie. Sau multe lacrimi, multă bucurie. Și nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem de ele și suntem anesteziați. Câtă iubire necondiționată, atâtea lacrimi. Lacrima este 1% apă și 99% sentimente. Există un drum al sufletului către inima curată, pe care lacrima, picătura aceea binefăcătoare, te însoțește. Este eliberatoare! Dar numai Dumnezeu știe cât pot lacrimile. Lacrimile le adună îngerii, le așază pe chipurile lor și le prefac în zâmbete.

Ierom. Hrisostom Filipescu

 

Timpul – blestem sau binecuvantare ?

Simțim la propriu cum timbul zboară, nu are răbdare cu noi și nu reușim să facem tot ce ne propunem. În înceracrea noastră de a face cât mai multe ne pierdem și nu reușim să-l drămuim așa cum ar trebui.
Însă timpul este un mare dar. Doar el este capabil să ne facă să înțelegem ce contează cu adevărat în viață, el ne dă răspuns la toate.

Timpul este făcut din clipe, dacă știm să trăim clipa ca și Acolo ea poate deveni „veșnicie” .
Un zâmbet durează o clipă, dar el poate să rămână mult timp în memoria aproapelui.
O îmbrățișare durează câteva clipe, dar cu siguranță nu se va putea uita ușor.
O strangere de mână durează o clipă, dar cu siguranță căldura ei va rămâne mult timp.
O vorbă bună spusă atunci când trebuie nu durează multe clipe, dar amintirea ei timp îndelungat.
O rugăciune poate dura 20 de clipe sua 50, dar jertfa ei va cunoaște timpul veșniciei.

Pronia poate dura doar 100 de clipe sau o veșnicie, depinde doar de noi.
Să prețuim timpul și să-l folosim în scopuri bine plăcute lui Dumnezeu.

Nu am timp, dar am înțeles că trebuie să-mi fac!

Sfinti si Eroi

 

Ce te clatini, omule ?

Ce te clatini, omule,
Fără reazem, fără scut,
Cu nădejdea la pământ?…

Doamne, de ce nu m-aș clătina,
Dacă trece viața mea,
Ziua-i scurtă, noaptea crește,
Moartea-n umbră mă pândește.

Și de ce să nu plâng, Doamne?
Fiindcă diavolul m-adoarme,
Păcatele mă biruiesc,
Plăcerile m-ademenesc.

Vin ispite, mă doboară,
Cele rele mă-mpresoară,
Gândurile mă robesc,
Faptele mă înjosesc.

Și mă lasă pustiit,
Rătăcit și dezgolit,
Și cu sufletul stingher,
Și cu răni adânci în el…

Elena J. (adaptare după „Ce te legeni, codrule?” de Mihai Eminescu)

 

Un adevar mai putin cunoscut despre marele poet Mihai Eminescu

Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi.Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?

Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea!

Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: Părintele Arsenie a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult. Voi publica în continuare versurile scrise de Mihai Eminescu, închinate Maicii Domnului:

Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Din valul ce ne bântuie
Ne apără, ne mântuie!
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Noi, ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Fii scut de izbăvire
Şi zid de mântuire!
Din neguri te arată,
Senină, dulce clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Iată încă o perlă de duh creştin din poeziile marelui Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…” Regretatul preot Constantin Galeriu, care a fost şi întemniţat pentru credinţă, i-a alcătuit marelui Eminescu, din preţuire, un Acatist. Părintele Nicodim Bujor s-a rugat pentru sufletul lui Eminescu şi i s-a arătat marele poet, în chilia lui, şi i-a zis zâmbind: „Acum văd faţa Maicii Domnului în ceruri.” Aceasta pentru că a preamărit-o pe pământ…

Pr. Arsenie Boca “Mărturia mea” Pr. Petru Vamvulescu