RSS

Arhivele lunare: ianuarie 2015

Timpul – blestem sau binecuvantare ?

Simțim la propriu cum timbul zboară, nu are răbdare cu noi și nu reușim să facem tot ce ne propunem. În înceracrea noastră de a face cât mai multe ne pierdem și nu reușim să-l drămuim așa cum ar trebui.
Însă timpul este un mare dar. Doar el este capabil să ne facă să înțelegem ce contează cu adevărat în viață, el ne dă răspuns la toate.

Timpul este făcut din clipe, dacă știm să trăim clipa ca și Acolo ea poate deveni „veșnicie” .
Un zâmbet durează o clipă, dar el poate să rămână mult timp în memoria aproapelui.
O îmbrățișare durează câteva clipe, dar cu siguranță nu se va putea uita ușor.
O strangere de mână durează o clipă, dar cu siguranță căldura ei va rămâne mult timp.
O vorbă bună spusă atunci când trebuie nu durează multe clipe, dar amintirea ei timp îndelungat.
O rugăciune poate dura 20 de clipe sua 50, dar jertfa ei va cunoaște timpul veșniciei.

Pronia poate dura doar 100 de clipe sau o veșnicie, depinde doar de noi.
Să prețuim timpul și să-l folosim în scopuri bine plăcute lui Dumnezeu.

Nu am timp, dar am înțeles că trebuie să-mi fac!

Sfinti si Eroi

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 ianuarie 2015 în TIMP

 

Ce te clatini, omule ?

Ce te clatini, omule,
Fără reazem, fără scut,
Cu nădejdea la pământ?…

Doamne, de ce nu m-aș clătina,
Dacă trece viața mea,
Ziua-i scurtă, noaptea crește,
Moartea-n umbră mă pândește.

Și de ce să nu plâng, Doamne?
Fiindcă diavolul m-adoarme,
Păcatele mă biruiesc,
Plăcerile m-ademenesc.

Vin ispite, mă doboară,
Cele rele mă-mpresoară,
Gândurile mă robesc,
Faptele mă înjosesc.

Și mă lasă pustiit,
Rătăcit și dezgolit,
Și cu sufletul stingher,
Și cu răni adânci în el…

Elena J. (adaptare după „Ce te legeni, codrule?” de Mihai Eminescu)

 
Un comentariu

Scris de pe 14 ianuarie 2015 în ELENA J.

 

Un adevar mai putin cunoscut despre marele poet Mihai Eminescu

Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi.Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?

Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea!

Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: Părintele Arsenie a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult. Voi publica în continuare versurile scrise de Mihai Eminescu, închinate Maicii Domnului:

Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Din valul ce ne bântuie
Ne apără, ne mântuie!
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Noi, ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Fii scut de izbăvire
Şi zid de mântuire!
Din neguri te arată,
Senină, dulce clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară, Marie.

Iată încă o perlă de duh creştin din poeziile marelui Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…” Regretatul preot Constantin Galeriu, care a fost şi întemniţat pentru credinţă, i-a alcătuit marelui Eminescu, din preţuire, un Acatist. Părintele Nicodim Bujor s-a rugat pentru sufletul lui Eminescu şi i s-a arătat marele poet, în chilia lui, şi i-a zis zâmbind: „Acum văd faţa Maicii Domnului în ceruri.” Aceasta pentru că a preamărit-o pe pământ…

Pr. Arsenie Boca “Mărturia mea” Pr. Petru Vamvulescu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 ianuarie 2015 în MIHAI EMINESCU

 

Degeaba ai postit, degeaba ai tacut …

O femeie a venit la duhovnic si i-a spus: – Părinte, anul trecut, de Crăciun, mi-ati dat canon să învăt câtiva psalmi si să îi rostesc ori de câte ori pot. Si mi-ati dat binecuvântare ca în fiecare zi de vineri să ajunez, si să încerc să nu mai clevetesc si să nu mai vorbesc fără rost. Am învătat pe de rost toată Psaltirea, am ajunat nu numai vinerea, ci si lunea si miercurea. Iar de vorbit, am început să vorbesc din ce în ce mai putin, si la serviciu toti mă lasă în pace, mă privesc ca pe o ciudată. Tac aproape tot timpul. Îi salut pe colegi când vin si când plec, iar în rest nu am nimic de împărtit cu nimeni. Am citit o carte despre marii pustnici yoghini si m-am gândit că trebuie să duc si eu o viată mai aspră. – Ti-am spus eu să înveti toti psalmii? – Nu. – Ai zis psalmi? – În fiecare zi spun o Psaltire întreagă. – Trebuia să vii să îmi ceri binecuvântare pentru asa un canon. Spune-mi, îti dai seama când te ispiteste mândria? – Părinte, asta este singura mea patimă. Că mă tot compar cu altii, si îmi dau seama că nimeni nu e ca mine. Nu zic că sunt sfântă, dar, dacă nu as fi mândră, poate că as ajunge la sfintenie. – Eu nu ti-am spus nici să ajunezi lunea, miercurea si nici să taci tot timpul. Ai făcut astea de capul tău si, prin mândrie, ai pierdut plata ostenelii tale. Nu esti la măsura la care să postesti atât si nici la cea la care să taci atât. Îl iubesti mai mult pe aproapele tău? – Părinte, dar am încercat să mă ocup doar de desăvârsirea mea. Nu am mai avut timp să mă gândesc la altii sau să mă rog pentru ei. – Degeaba ai postit, degeaba ai tăcut. Dacă vrei să dobândesti raiul, fă ceea ce îti spune duhovnicul. Eu stiu mai bine cum trebuie să urci pe scara virtutilor. Dar, dacă modelele tale sunt pustnicii yoghini, care erau înselati de puterile întunericului, cazi la rândul tău în înselare.

Patericul Mirenilor, Moldova Ortodoxă

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 ianuarie 2015 în ASCULTARE, SPOVEDANIE

 

Blestemul naste blestem

“Dumnezeu să-l vadă!” Acesta este blestem. Dumnezeu însă ne-a învăţat: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” Blestemul naşte blestem şi doxologia naşte doxologie. Când omul nu blesteamă pentru un necaz care vine asupra lui, Îl preamăreşte pe Dumnezeu. Şi atunci diavolul crapă şi pleacă la altul care blesteamă, ca să i le facă pe toate de-a-ndoaselea. Pentru că, cu cât cârteşte cineva, cu atât strică. Cârtire înseamnă blestem. Este ca şi cum omul se blesteamă pe sine ori de câte ori vine mânia lui Dumnezeu. Există unii diavoli necuraţi care, atunci când cineva începe studiul Sfintei Scripturi, îi descoperă tâlcuirea ei. Le place în mod special s-o facă în inimile oamenilor robiţi de slava deşartă, şi mai ales ale celor iniţiaţi în cultura lumească, şi urmăresc să-i arunce în păreri eretice şi blasfemiatoare, înşelându-i încetul cu încetul. Ne vom da seama bine de această teologie demonică, sau mai bine zis de grăirea în deşert, din tulburarea şi din mulţumirea nestatornică şi plină de neorânduială care se creează în suflet la vremea tâlcuirii. Lumânarea s-o oferim pentru cei care suferă trupeşte şi sufleteşte, şi pentru cei care au cea mai mare nevoie, printre care se numără şi unii dintre cei vii şi dintre cei morţi. Bunul Dumnezeu este în întregime mărinimos şi este mişcat chiar şi de darul nostru de nimic. În timp ce noi mâncăm mierea, lui Dumnezeu Îi oferim ceara, şi El se mulţumeşte cu acest dar al nostru.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Moldova Ortodoxă

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 ianuarie 2015 în BLESTEM

 

Dumnezeu mi-a vorbit

Ascultă! Simte! Privește! Trăiește! Crede!
Omul a soptit:
– Doamne, vorbeste-mi!
Si o ciocarlie a inceput sa cante, dar omul nu a auzit.
Asa ca omul a strigat:
– Doamne, vorbeste-mi!
Si bubuitul tunetului a rasunat de la o margine a cerului la cealalta, dar omul nu a ascultat.
Omul a privit in jurul sau si a spus:
– Dumnezeule, da-mi voie sa Te vad!
Si o stea a stralucit scanteietoare, dar omul nu a observat-o.
Si omul a strigat:
– Doamne, arata-mi o minune!
Si o viata s-a nascut, dar omul nu i-a dat importanta.
Asa ca omul a strigat in disperare:
– Doamne, atinge-ma ca sa stiu ca esti aici!
La care Dumnezeu s-a aplecat si l-a atins pe om. Insa omul a dat cu mana, alungand fluturele, si si-a vazut mai departe de drum.
Nu lăsa să-ţi scape vreo binecuvântare, numai fiindcă nu o primeşti in felul in care o aştepţi!

 
Un comentariu

Scris de pe 10 ianuarie 2015 în DUMNEZEU, NECREDINTA

 

Tinerii nu ‘traiesc’ impreuna, ci curvesc impreuna

Maica Domnului este mama mamelor, să alergăm la ea cu lacrimi şi să strigăm să se milostivească asupra copiilor noştri, pentru ca ei, cei tineri, să înţeleagă că legătura dintre bărbat şi femeie este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru perpetuarea vieţii noastre, nu este un mijloc de plăcere pe care îl faci printr-o învoială. Tinerii noştri declară că „trăiesc împreună” (nu trăiesc împreună, ci curvesc împreună!) până la momentul în care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de multe ori părinţii sunt obligaţi să accepte (sau trec cu nepăsare faţă de această situaţie) şi să îi ţină sub ocrotire. Vin unii şi spun: „Ne-am programat nunta peste doi ani.” „Dar de ce peste doi ani?” „Pentru că numai atunci am găsit sală.” „Dar ce faceţi încă doi ani?” „Păi ce am făcut şi în ultimii doi-trei ani, stăm împreună.” Sunt conştienţi aceştia de ce fac? Vă doriţi să vină lumea la nuntă şi să vă vadă, să vă laude că sunteţi tineri miri, sărmanii de voi, după atâţia ani de „osteneală” zadarnică şi de irosire a vieţii şi a ceea ce este mai frumos din viaţa voastră: tinereţea.

ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Moldova Ortodoxă

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 ianuarie 2015 în DESFRÂNARE