RSS

Arhive pe categorii: DUMNEZEU

Lucian Mihai, povestea unui om fara Dumnezeu. Cum s-a intors catre credinta

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 decembrie 2018 în DUMNEZEU, NECREDINTA

 

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse

tristete.jpg

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: “Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind “izvor de bucurie”, creştinismul fiind “religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: “Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

“Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”. Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. “Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai justifici, atunci “nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Părintele Arsenie Boca, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 decembrie 2018 în DUMNEZEU, SFATURI

 

GEORGE ENESCU: Cum cred in muzica pe care am iubit-o, asa cred si in Dumnezeu care m-a creat

g-enescu

Cum cred în muzica pe care am iubit-o, atât cred şi în Dumnezeu care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii un adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuşi faptul că e invizibil ne face să-L adorăm.

Părinţii mei, care proveneau fiecare din familie de preoţi ortodocşi, se rugau cu ardoare şi plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. Ruga lor s-a împlinit în anul 1881… Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei şi ca mistic.

Cuvântul pe care mi-l repet zi de zi, de când mă ştiu: îndeplinirea datoriei. În realizarea acestui lucru, se cuprind şi bunătatea şi loialitatea, cinstea, corectitudinea, exactitatea. Să ne facem cu toţii datoria şi lumea îşi va recăpăta sensul ei suprem.

Pământul şi religia au fost cele două divinităţi ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieţii.

Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea. Ne-am pierdut manierele și educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtam elegant. Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal. Suntem departe, foarte departe de ce am fost cândva. Iar eu nu pot sa fiu decât frustrat și trist. Ma simt exponentul unei lumi în destrămare. Dar am credința fermă că ceva se va schimba într-o zi, că vom ajunge la o societate cu respect pentru valoare, prin care sa construim alta Românie, la nivel spiritual. Asta e ceea ce ne lipsește la momentul actual.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 decembrie 2018 în DUMNEZEU

 

Dostoievski: Nu e nimic mai frumos decat Hristos!

dostoevsky-1872

Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata. La fiecare preselecţie, din orice domeniu, valorile sunt îndepărtate. Scara axiologică e inversată, spre a noastră duioasă îndobitocire… Ce sentimente! Într-o lume rece, care ţine cont doar de profit, sentimentul e o slăbiciune. Incultura a devenit pasiunea principală a maneliştilor de pretutindeni, a bădăranilor, a nesimţiţilor şi a parveniţilor. Iată tabloul lumii fără Dumnezeu, imaginea iadului. Salvarea vine tot din regăsirea chipului divin din fiecare: vindecarea este exclusiv spirituală. Copiii sunt cocoloşiţi (şi întreţinuţi) de părinţi mult după majorat. Primesc totul de-a gata, se plictisesc repede, cad în depresie, sunt indiferenţi faţă de lacrimile altora. Omul virtuos devine înger, cel pătimaş devine bestie. Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!(Dragostea jertfelnică ce ne graţiază). Există luptă duhovnicească: Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Şi încă ce război! Credinţa este altarul sufletului: Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi. Recitind Dostoievski, mă bucur de prospeţimea lui Vali Balcan, care se înscrie pe acest filon: „Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început”. Un liant potrivit pentru a continua cu Dostoievski: Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt atât de prost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte?

Oamenii îşi resping profeţii şi îi măcelăresc; dar îşi iubesc martirii şi îi iubesc pe cei care i-au măcelărit. Scriptura confirmă acest fapt. Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi. Însingurare, lipsă de comuniune. Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsa de zel. Râvna ne trezeşte, ne zvârle-n rai. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. O nostalgie a Paradisului, o dorinţă de reîntoarcere acasă, la Tatăl. Îngerii nu au părăsit Casa părintească şi „sting” dorul Tatălui după noi: ne înlesnesc, în acelaşi timp, întoarcerea.

Nu există bunăvoinţă şi caritate dacă nu există credinţa în nemurire. Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. Un duhovnic bun trasează corect calea spre rai: Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

http://www.lumeacredintei.com

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10 decembrie 2018 în DUMNEZEU, IISUS

 

Caminul fara iubire este ca Biserica fara Dumnezeu…

camin-iubire

Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori, de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un prinț care să ne salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o poveste. O poveste numai a noastră.

Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri, vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte din reflex. Din obișnuință. Din inerție.

Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă. Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre.

Am renunțat să închegăm, să frământăm și să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.

Totuși, lipsește ingredientul principal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu.

E greu să ții o relație pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla, să știi. Să știi că la capătul mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său! Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din care se va naște un lanț puternic.

Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.

http://webcultura.ro

 
Un comentariu

Scris de pe 8 noiembrie 2018 în DRAGOSTEA, DUMNEZEU, IUBIREA

 

„DA” lui Dumnezeu

Oameni buni și dragi, mai întâi de toate țin să vă mulțumesc! Dumneavoastră, celor ce v-ați ostenit mărturisind frumusețea familiei creștine, precum și tuturor celor ce nu ati dorit acest lucru, va mulțumesc! Va mulțumesc și pentru cuvintele ne la locul lor, pentru toate ironiile nenecesare, pentru toate gândurile îndreptate cu patimă, pentru cei ce îl cinstesc pe Hristos, dar nu și familia Sa, dar mai ales pentru cei ce nu-l doresc pe Hristos!

Noaptea trecută, ca să-mi ascund ochii înlăcrimați din fața copiilor, m-am refugiat undeva într-un ungher, într-o carte, luată la intâmplare dintr-un raft în „așteptare”. S-au scurs minute, ceasuri de călătorii imaginare, alături de tot felul de personaje, de durerile și bucuriile lor, până ce soția mi-a reamintit că este vremea de începe o nouă zi, cu tot ce presupune acesta (copii, mic dejunuri, pachete, trafic și un pic de rugaciune). Paradoxal, deși gandeam ca voi avea o dimineață și o zi adormite, de undeva, din Cer sau din adâncul sufletului, mă trezesc cu o pofta de treabă și de cugetare neașteptetată. Gândul la dramele copiilor din orfelinatele comuniste (eroii nopții mele trecute) mi-a luat parcă cu mâna povara gândurilor întristate ce au năvălit de cu seară asupra mea. Iar îl locul speranță și dor de misiune în ogorul Domnului.

Ce dacă am pierdut validarea, cu doar patru milioane de voturi? Domnul Hristos ne-a dat în dar o Biserica Vie, în care trebuie readucem cei 14 milioane de copii ai Săi, supărați de limitele slujitorilor ei. Deci, avem de muncă.

Ce dacă mass media nu ne-a băgat în seamă, în timpul campaniei? Ea și-a făcut treaba pentru care și de la cine a fost plătită. Poate ca este timpul ca și noi, creștinii, preoți și popor, să ne-o facem mai bine. Deci, avem de munca.

Ce dacă partidele și mai marii țării n-au fost alaturi de electoratul creștin, ba din contră, au reușit să încurce nițel ițele? Era de așteptat acest moment istoric în se vor limpezi cu adevărat apele. Și politicienii sunt oameni, și ei trebuiesc câștigați pentru Hristos, dar după model apostolic, așezându-se nu cu ei în capul mesei, ci în mijlocul oamenilor care ne-au investit cu încrederea și speranțele lor. Deci, avem de munca.

Ce dacă am fost acuzați de corupție? În numele Domnului Hristos ar trebui sa luăm asupra noastră toate păcatele lumii și să învățăm că, mai presus de toate, vom putea determina românul și creștinul nostru sa apere familia și copiii de mizeria acestei lumi, doar atunci când cuvântul Evangheliei va ajunge mai aproape de inima fratelui nostru, decât al carciumarului satului sau DJ-ului olandez, doar atunci când rugaciunile noastre ii vor încălzi mai ceva decât ierburile și soarele Mamaiei. Deci, avem de treabă.

Și vom avea de treabă pana când nici un prunc nu va mai fi ucis prin avort chiar lângă casele și bisericile noastre, pana când nici o mamă nu va mai fi alungat de lângă prunci pentru o bucată de pâine mai albă, pana când nici un copil de-al nostru și-al lui Hristos nu va mai fi izgonit sa crească porcii, în țări depărtate.

Așadar, iubiților, nimeni nu a pierdut nimic ieri seară. Am câștigat cu toții o minunată lecție de viață în Hristos, care ni se dăruiește în suferință pe Cruce pentru ca toți să-nviem cu El.

Pr. Dan Damaschin

 
3 comentarii

Scris de pe 11 octombrie 2018 în DUMNEZEU

 

Vizita – Vasile Voiculescu

vasile-voiculescu-4.jpgEu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine,
Tu, însă, Doamne, cobori când vrei: măcar în treacăt
Vino, Te-aştept în cămăruţă la mine…
Cum n-am pe nimeni, nici zăvor, nici lacăt,

Pune straja Ta la uşă şi la fereastră,
Să nu intre peste noi nici bine nici rău
Care să tulbure petrecerea noastră,
O zi întreagă, Doamne, să fiu numai al Tău.

 
8 comentarii

Scris de pe 25 septembrie 2018 în DUMNEZEU