RSS

Arhive pe categorii: DUMNEZEU

Dumnezeu este o mare dragoste

pentru mine

Pentru mine Dumnezeu este o mare dragoste.
Stiti oamenii aceia, care te iubesc si te tot iubesc si iarasi te iubesc, indiferent cat i-ai alunga, cat i-ai ocari, cat i-ai rani si i-ai lovi…ei te tot iubesc si te tot iubesc”

…Ne batem in piept cu credinta noastra… dar picam la primul hop, la prima cearta, la primul impas, la prima ispita…
… la prima femeie mai frumoasa, inselam…
… la primul barbat cu bani parasim…
… la primul cuvant dur,la prima cearta rupem prietenii…
… uitam sa iubim pe cei ce ne gresesc…
… uitam sa apreciem pe cei ce ne sunt alaturi la greu
… uitam pe cei ce ne cerceteaza cand nimeni nu-si mai aduce aminte de noi…
…uitam pe cei ce ne-au facut bine…
…uitam ca Dumnezeu prin altii ne cerceteaza…
…uitam sa avem rabdare….
…uitam sa imbratisam cand e nevoie
…uitam sa iubim…asa fara margini…
…suntem slabi in credinta noastra…

Sa ne amintim zic eu… sa spunem ”te iubesc” cateodata… sa iertam… sa nu lasam nimicurile vietii sa ne fure pace si dragostea noastra…

Natalia Luchita

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 iunie 2018 în DRAGOSTEA, DUMNEZEU

 

Iuda Il vinde pe Hristos

Era seară liniştită cu cerul senin,
Când fu cina pregătită Fiului divin.
El era cu-ai Săi la masă, la locul gătit.
Domnul cu voce duioasă astfel le-a vorbit:
„Fraţilor, sosit-a ceasul să ne despărţim.
Voi să nu pierdeţi curajul căci iar am să vin.
Dar vă spun mai dinainte pentru ca să ştiţi,
Unul dintre voi Ma vinde pe treizeci de-arginţi.
Trebuie să se-nplinească cele ce s-au scris;
Voi fi judecat la moarte şi pe cruce-ntins”.
Atunci toţi se îndreptară către-Învăţător,
Şi pe rând Îl întrebară care-i trădător?
Când veni rândul lui Iuda, a-ntrebat şi el:
„Nu cumva voi fi eu Doamne, fiul cel mişel?”
„Tu eşti Iuda!” – zise Domnul, „Du-te mai curând,
Iată-acum sosit-a ceasul, fă ce ai de gând”.
Şi-atunci Iuda-n grabă merse către-acel sobor,
Unde aşteptau cu sete al Domnului omor.
Acolo-şi vându Stăpânul, Iuda cel mişel,
Şi printr-un sărut făţarnic Îl predă pe El.
Ei L-au dus la judecată, şi L-au osândit,
Ca pe cruce cu ocară să fie răstignit.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 aprilie 2018 în DUMNEZEU

 

Blaise Pascal – despre existenta lui Dumnezeu

Blaise_Pascal._Lithograph_after_G._Edelinck_after_F._Quesnel_Wellcome_V0004512-998x740

“Pariul lui Pascal” este numele dat unui argument al credintei in Dumnezeu de catre Blaise Pascal. Numele este inselator, deoarece intr-un singur paragraf din lucrarea sa, “Pensées”, Pascal prezinta cel putin 3 astfel de argumente, toate putand fi numite “pariuri”. Ultimul dintre ele este numit, in mod traditional, Pariul lui Pascal. In el se incruciseaza cateva curente importante de gandire: justificare teismului, teoria probabilitatii si teoria deciziilor, folosite aproape pentru prima oara in istorie, voluntariatul (ideea ca credinta tine de liberul arbitru), si folosirea conceptului de infinit.

Rezumatul pariului, conform acelui paragraf din cartea sa:

  1. Daca crezi in Dumnezeu si Dumnezeu exista, o sa fii rasplatit cu o viata vesnica in rai, deci un castig infinit.
  2. Daca nu crezi in Dumnezeu si Dumnezeu exista, o sa fii condamnat la un iad vesnic, deci o pierdere infinita.
  3. Daca crezi in Dumnezeu si Dumnezeu nu exista, nu o sa fii rasplatit, deci o pierdere finita.
  4. Daca nu crezi in Dumnezeu si Dumnezeu nu exista, nu o sa fii rasplatit, dar ti-ai trait viata asa cum ai vrut, deci o pierdere finita.

descopera.org

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 martie 2018 în DUMNEZEU

 

Omule, oare de ce ai inteles totul gresit?

Tu, uită-te la ochii tăi, uită-te la ei: pătaţi, coloraţi, fiecare unic. Eu i-am creat pe fiecare. Am creat totul. Universul. Şi pe tine. Te-am făcut frumos după Chipul Meu, dar tu l-ai necinstit şi ai preferat să crezi că eşti fiul maimuţei. Ţi-am dăruit trup, am reflectat Chipul Meu dumnezeiesc în tine, dar tu l-ai vândut pe bani pentru o plăcere de o clipă.  Nemulţumit de felul cum arăţi, te-ai gândit să Mă „corectezi”, însă te-ai sluţit că ai ajuns cea mai josnică făptură, de batjocură, deşi eşti creaţia Mea cea mai aleasă, singura căreia i-am dăruit suflet nemuritor. Da, am avut încredere în tine că Mi-l vei înapoia în aceeaşi stare de neprihană pe care ai avut-o la început.

Ţi-am dăruit lumină în ochi ca să te bucuri de tot ce te-nconjoară. Ţi-am dăruit putere şi sănătate ca să poţi lucra cu propriile-ţi mâini, să mângâi şi să îmbrăţişezi, dar tu ai lovit cu ele, ai rănit. Ţi-am dăruit picioare ca să alergi spre fapte bune, spre folosul aproapelui, dar tu ai alergat numai după plăceri şi în locurile nepermise unui creştin. Ţi-am dăruit grai ca să mângâi cu vorbe bune, dar tu ai înjurat, ai rănit inimi. Ţi-am trimis soarele Meu ca să-ţi lumineze dimineţile, însă iritat de căldura lui, te-ai arătat nemulţumit. M-am gândit să te răcoresc şi astfel ţi-am trimis o ploaie binecuvântată, dar tu M-ai înjurat.

Te-am chemat în Casa Mea, dar deşi ai auzit clopotele, te-ai arătat nepăsător la chemare. Ţi-am dăruit Crucea Mea ca armă asupra diavolului, dar tu ai batjocorit-o, ai necinstit-o. La fel şi pe Maica Mea, pe Sfinţii Mei pe care ţi i-am trimis în ajutor. Ţi-am dăruit tămâia Mea să fii ferit de duhurile necurate, dar tu ai preferat tămâia vrăjmaşului. Neîncrezător în puterea Mea, ai alergat la vrăjitoare, la puterile întunericului. M-ai trădat. Din nou!

La toate acestea tu mi-ai răspuns cu indiferenţă. Eşti rece şi nepăsător, deşi Eu te iubesc cu gelozie. Te vreau numai al Meu şi sufăr când Mă trădezi, făcându-te prieten cu vrăjmaşul. Dar te iert fiindcă te iubesc! Te aştept fiindcă te iubesc! Mulţi îţi spun zilnic că te iubesc, dar niciunul nu şi-ar da viaţa în locul tău. Numai Eu M-am jertfit pentru tine. Am murit Eu pentru ca tu să fii viu şi să ai viaţă veşnică. Eu ţi-am pregătit o fericire veşnică în Împărăţia Mea, însă tu ai preferat-o pe cea de jos, trecătoare.

Ţi-am dăruit minte şi cunoaştere pentru ca să inventezi, să cercetezi, să descoperi spre folosul celorlalţi, dar tu ai făcut o afacere din asta. Ai necinstit Taina Cununiei căci trăieşti precum dobitoacele, îţi saturi numai trupul. Ţi-am binecuvântat familia cu copii, dar tu i-ai aruncat la gunoi, i-ai avortat. N-aveai cu ce-i hrăni? Oare nu port Eu grijă şi de cel mai mic viermişor? Oare nu sunt Eu Stăpân peste toate? Îţi dau viaţă în fiecare zi şi îţi înnoiesc aerul cu fiecare respiraţie.

Am pus Harul Meu în tine ca să lucreze şi să înmulţeşti talanţii. Te-am sădit cu raţiune şi înţelepciune. Oare de ce ai înţeles totul greşit? Te aştept în Casa Tatălui Meu. În fiecare duminică e Ziua Mea. Te invit la Cină. Vino cât încă eşti în viaţă, pe picioarele tale, căci legat la mâini şi la picioare, adus de alţii între patru scânduri, e prea târziu!

ELENA J.

 

 
2 comentarii

Scris de pe 13 martie 2018 în DUMNEZEU, ELENA J., OMUL

 

Cersetorul, iarna cea grea si rugaciunea Mariei

Untitled

Lapovița care cădea era supărătoare. Crivățul puternic care sufla nu lăsa nimic în picioare. Frigul pătrunzător era de nesuferit. Marcu s-a învelit într-o pătură și s-a ghemuit pe niște cartoane pe care le întinsese pe jos. Suspina din adânc. A băut o gură de apă din sticla ce-o avea. Toate arătau că noaptea care va urma avea să fie de coșmar. Se întreba în sinea sa dacă zorii zilei îl va apuca viu sau înghețat. Privea în dreapta și în stânga, poate ar fi zărit vreun trecător ca să vorbească puțin cu el, dar Centrul comercial de alături se golise. Atunci în mod inconștient a privit cerul și a șoptit: „De ce, Dumnezeul meu, am ajuns în această stare? De ce mă pedepsești atât de aspru?”. Privea ca și cum ar aștepta un răspuns, însă în zadar.

Ceasul de la Centrul comercial arăta 1:45 după miezul nopții. Apoi și-a îndreptat privirea vizavi la blocurile de locuințe. Toate luminile de la apartamente erau stinse. Numai luminile de la o cameră erau aprinse. „Vreun bolnav sau vreun copil mic îi ține treji”, se gândea el. Cel puțin le este cald și au pe cineva care să se îngrijească de ei. Deodată vede o rază de lumină albastră care cobora din cer și care a intrat în acel apartament prin ușa de la balcon. A tresărit! S-a speriat și a început să-și frece ochii gândind ca are halucinații.

„Măi-măi, ce mai poți pătimi din pricina unei beri!”, se gândea el. Se străduia să gândească altceva ca să scape de halucinații. Însă nu-și putea stăpâni ochii, care erau pironiți asupra acelei ciudate lumini albastre care se sfârșea în apartament. A început să se ciupească, să vadă dacă nu cumva doarmea. I se părea că vede un vis. A hotărât să se ridice și să umble puțin, crezând că astfel va scăpa de halucinații. „Să fi avut vreo plantă ciudată în el micul pe care l-am mâncat, de mi-a pricinuit o astfel de tulburare?”, se gândea el în timp ce făcea vreo doi-trei pași. „Oare nu cumva aceasta este ultima mea noapte și Dumnezeu mi-a dat acest semn?”.

A privit din nou spre apartament. Lumina devenise și mai puternică. „Poate este vorba despre un laser. Poate cel care locuiește în apartament creează tot acest spectacol și în timp ce lumina iese din apartament, eu să cred că vine din cer. Aceasta este. Cu frigul acesta se vede că m-am zăpăcit de tot”. Acestea le cugeta în sine Marcu, întorcându-se la locul său. „Degeaba m-am sculat”, a murmurat. S-a așezat din nou jos și s-a înfășurat cu păturile ce le avea. Și-a făcut inconștient semnul Crucii și și-a întors capul în cealaltă parte.

„Au mai rămas trei ore. Pune-ți în minte că faci plantonul al treilea în armată”, s-a mângâiat pe sine… „Ah, mamă, bine că nu mai trăiești, ca să vezi în ce hal a ajuns fiul tău. Desigur, dacă trăiai, cu siguranță toate ar fi fost diferite. Nu cred că aș fi ajuns cerșetor și fără adăpost. Mamă, multe greșeli am făcut în viața mea. Mi-am distrus-o. Pe toate le-am pierdut. Credeam că toată lumea se învârte în jurul meu. Nu țineam cont de nimic. Am vândut și casa părintească. Și acel teren mic pe care îl aveam amintire de la tatăl meu. Acela despre care spuneai că pe el a fost cândva o bisericuță a Maicii Domnului, pe care au ars-o comuniștii. Și pe acela l-am vândut, iar banii de pe el i-am cheltuit în distracțiile de noapte și la jocurile de cărți.

Nu am respectat nici făgăduința pe care ți-am făcut-o, încă copil fiind, cu puțină vreme după moartea tatălui meu, că voi rezidi casa Maicii Domnului și voi aprinde zilnic candela ei… Ah, mamă, dacă te-aș fi ascultat, aș fi făcut familie cu Hrisula, care mă iubea cu adevărat, dar eu am vrut o viață pe picior mare. Acum însă am ajuns un om de nimic. Și lucru ciudat este că Îl învinuiesc pe Dumnezeu. Adică pe Acela cu care mă luptasem, fiindcă Îl vedeam o piedică în calea vieții mele destrăbălate… Îți aduci aminte când îți spuneam cât de neghiob a fost fiul risipitor care, deși putea să trăiască o viață plăcută în casa părintească, a preferat și acela o viață pe picior mare?

Ei, mamă, mult mai neghiob decât acela este fiul tău. Am urmat pașii aceluia, iar acum mănânc rămășițele altora și cerșesc. Nici în sat nu îndrăznesc să merg, atât de netrebnic am ajuns”. Acestea le cugeta Marcu, încercând să facă față nopții înghețate.

Inconștient a aruncat din nou privirea spre blocul de locuințe. Lumina cerească albastră era acolo. „Atunci am văzut cum o rază de lumină vine spre mine. Toate în jurul meu s-au luminat și tot locul s-a umplut de căldură”. A simțit atunci o mână cum se atinge de el. S-a întors să vadă cine era, dar nu a văzut pe nimeni. Într-o clipeală de ochi cineva l-a ridicat pe mâini și așa cum era, plin de lumină, s-a aflat deodată pe balconul apartamentului luminat din blocul de vizavi.

Când a privit înăuntru, a văzut o fată care se ruga cu mâinile întinse în sus. O vedea atât de clar, de parcă și jaluzelele dispăruseră. Niște Îngeri stăteau alături de ea. Citea niște rugăciuni dintr-o carte. Chipul ei strălucea ca soarele. Apoi a pus cartea alături – Psaltirea era titlul ei – și a deschis un caiet din care a început să citească diferite nume. Iar Îngerul care stătea de-a dreapta ei le însemna. „Doamne, trimite căldura Ta și la săracul necunoscut care stă vizavi în frig. Mântuiește-l, Hristoase al meu! Cheamă-l iarăși lângă Tine și povățuiește-l la pocăință!”. Acestea le-a spus tânăra. Apoi îndată a început să-L implore pe Dumnezeu să facă să înceteze criza din țară, spunând: „Doamne, trimite-o pe Preasfânta Ta Maică și pe Sfinți să zdrobească egoismul nostru și să pună capăt apostaziei noastre. Trimite pe Îngerii Tăi să înmoaie sufletele și inimile noastre și să readucă dragostea și adevărata credință în poporul nostru. Fă ca patria noastră să fie inundată iarăși cu lumina cea neînserată a Învierii Tale, ca să-i alunge pe demonii care o defaimă și o umilesc. Doamne, vino degrabă și nu întârzia! Iată roaba Ta, Maria, este gata să se jertfească pentru Tine…”

Astfel de rugăciuni nu am auzit niciodată în viața mea. Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Era atât de frumos acolo sus pe balcon și atât de cald! Nu știu cât am stat acolo. Știu numai că atunci când aceleași mâini, care în chip minunat m-au înălțat pe balcon, m-au coborât și m-au lăsat acolo unde fusesem, se luminase deja de ziuă. A fost cea mai dulce noapte din viața mea.

Ceasul de la Centrul comercial arăta ora 6:00 și mașinile de făcut curățenie începuseră lucrul. Lumina albastră dispăruse. Deși nu dormisem deloc, mă simțeam odihnit și puternic. Am alergat vizavi și m-am așezat într-un loc ferit de vânt. Voiam s-o întâlnesc pe acea tânără și să-i mulțumesc pentru darul pe care mi-l făcuse și pentru rugăciuni. În jur de ora 9:00 am văzut-o ieșind din bloc. Am alergat spre ea, iar aceea de îndată ce m-a văzut, și-a deschis geanta, crezând că o să-i cer ajutor.

 – Nu! Nu, Maria! Nu vreau ajutor, ci vreau să-ți mulțumesc pentru marele dar pe care mi l-ai făcut și pentru rugăciunile tale.

 – Dar de unde știi numele meu?, m-a întrebat aceea.

 – Astă noapte ți-am auzit rugăciunile, am șoptit mecanic. Sunt cerșetorul fără adăpost pentru care L-ai rugat pe Dumnezeu să-l mântuiască și să-i dăruiască pocăință. Spune-mi, Maria, ce să fac?

– Am înțeles! Tu ești cel care-ți făceai semnul Crucii, a spus atunci fata. Te priveam printre jaluzelele de la ușa de la balcon. Voiam să te chem să vii să dormi împreună cu noi, însă nu știam cum ar fi reacționat părinții mei, pentru că era trecut de miezul nopții. Și fiindcă nu am putut să te ajut, am cerut s-o facă Hristos, ca să treci timpul nopții fără să îngheți. Hristos a făcut încă o minune. Așteaptă s-o sun pe mama ca să-ti pregătească un mic dejun, pentru că eu trebuie să plec, ca să nu întârzii la serviciu.

Înainte de a apuca să spun ceva, m-a și împins în ascensor. A ajuns, a sunat sus și după ce s-a deschis ușa, Maria i-a spus mamei sale:

 – Dulcea mea mămică, poți să faci un ceai cald pentru domnul, pentru că eu trebuie să plec?

– Desigur, Maria, cu plăcere!, a spus aceea și mi-a făcut semn să intru în casă.

Mă simțeam foarte stingher. Nu știu de câtă vreme nu mai intrasem în vreo casă. Am privit în salon, unde era o icoana a Maicii Domnului, înaintea căreia ardea o candelă. Într-o cățuie mai ardea încă niște tămâie. Maria a plecat spunându-mi:

 – Simte-te comod și nu te mâhni! Hristos te iubește.

După puțin a venit din camera alăturată tatăl Mariei, domnul Lambru, cum mi s-a recomandat. M-a salutat și s-a așezat lângă mine. Din fericire oamenii tămâiaseră, căci altfel nu ar fi putut suporta mirosul meu. Doamna Urania i-a șoptit ceva bărbatului ei, care a intrat în camera sa și s-a întors cu niște haine noi, proaspăt călcate.

 – Marcu, copilul meu, cred că acestea îți vin. Dacă nu, voi merge imediat la Centrul comercial și-ți voi cumpăra o pereche de pantaloni și o cămașă. Canadiană și bluze am multe și sunt pe măsura ta. Urania a aprins deja boilerul ca să faci baie, până ce ea va pregăti ceva să mâncăm.

 – Nu-i nevoie, domnule Lambru. Voi bea un ceai și voi pleca, am spus și mi-am plecat capul de rușine.

– Nu te rușina, copilul meu, căci noi, creștinii, suntem frați. Avem Același Tată și aceeași mamă, pe Maica Domnului.

În timp ce eram în baie, domnul Lambru, a alergat și a cumpărat vreo 2-3 perechi de pantaloni, lenjerie, o curea și un rucsac. Hainele lui mi se potriveau întocmai. De multe luni nu mă mai îmbrăcasem cu haine curate și călcate. De altfel nu cred că domnul Lambru era cu mult mai mare decât mine. Doamna Urania a mai adăugat în rucsac 2-3 bluze, o cutie de plastic cu dulciuri, destule șosete. M-a întrebat dacă port la încălțăminte numărul 43, iar după ce i-am răspuns afirmativ, mi-a adus o pereche de cizmulițe.

Am rămas vreo 2-3 ore cu ei și le-am istorisit cu amănunte cele pe care le trăisem în noaptea precedentă. Aceia își făceau adeseori semnul Crucii și mulțumeau lui Dumnezeu. După cum mi-a spus doamna Urania, Maria dorește să se asemene Sfintei Paraschevi. Să se învrednicească ca ea să dăruiască oamenilor lumina lui Hristos.

Plecând, domnul Lambru mi-a dat 300€ și mi-a propus să merg în Peloponez la o mănăstire de lângă Corint. Acolo se află un anume stareț.

– Spune-i că te-am trimis eu și cere-i să te primească să lucrezi în mănăstire, a adăugat el.

„Faptul că și-a revenit și că a intrat în rânduială este o minune. Dar cea mai mare minune este că încă mai există familii sfinte, familii creștine, familii ortodoxe”, după cum s-a destăinuit starețul lui Marcu. I-a cerut chiar să devină monah, ca să se învrednicească să retrăiască lumina necreată. Să retrăiască acea noapte dulce și caldă, care a alungat iarna cea grea și a topit gheața din inima sa. Să trăiască lumina lui Hristos pe care i-au oferit-o rugăciunile curate ale Mariei.

https://marturieathonita.ro

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 februarie 2018 în DUMNEZEU

 

Holderlin – Amintirea

holderlin

De multe ori pe-al vieţii drum
M-am îngropat în mari păcate.
Nu mă-ntreba de ce şi cum
Judecătorule-ndurate
Lasă mormântul lor uitării
Să-l înveselească pentru veci
Sângele fiului pierzării.

Puţine zile-ncununate
Cu har smerit am adunat.
Sunt ale Îngerului, toate;
La veşnic tron le-a aşezat
Să se prenumere cândva
La dreaptă judecata Ta
A lor puţină licărire.

https://veghepatriei.wordpress.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 februarie 2018 în DUMNEZEU, POCAINTA, ZIUA JUDECĂŢII

 

DIMINEATA CARE NU SE VA SFARSI – Un film ce trebuie vizionat

Povestea din „Dimineața care nu se va sfârși” izvorăște, cum mărturisește autorul, dintr-o mare durere: o durere preoțească, a duhovnicului pentru suferințele altora. La prima spovedanie pe care a asistat-o ca duhovnic, preotul-cineast a aflat o poveste similară cu a eroinei din film, o româncă fugită dintr-o familie dezorganizată, ajunsă să se prostitueze în Cipru. Au urmat la scaunul spovedaniei nu mai puțin de două sute (!) de mărturisiri de aceeași factură, povestește regizorul. O dramă socială a cărei amplitudine nu ne-o imaginăm, despre care nimeni nu vorbește, mușamalizată de ambasadă, de presă și de justiție. E vorba de tragedia româncelor sosite în Cipru prin firme de recrutare-fantomă, obligate ani de zile să se prostitueze, devenite prizoniere în mafia acestei ilegale industrii, cu complicitatea tacită a autorităților locale și a diplomației române.

Eva, eroina filmului, este una din ele. Violată de tatăl-vitreg în România, emigrată în Cipru, unde ajunge victimă a traficului de carne vie, devine mamă în urma unei căsătorii forțate care, însă, o elibera de sclavia sexuală. Rămasă singură ca urmare a morții soțului narcoman, Eva revine la fatidica profesie ca să-și întrețină copilul. Află că are SIDA, dar nu are puterea să o rupă cu trecutul. Banii câștigați îi trimite în țară mamei sale, care îi crește fetița, singura ființă pe care Eva o iubește. Abia când se simte la capătul puterilor, ajunge la parohia românească pentru a cere sprijin moral, cu toate că nu crede în Dumnezeu. Acesta e momentul crucial al întâlnirii cu preotul, care îi va schimba destinul; nu pe cel exterior, deja pecetluit, ci pe cel interior. În urma discuțiilor cu parohul român, Eva „Îl iartă” pe Dumnezeu, pe care până atunci Îl învinovățise de nenorocirile ei, deblocându-și ea însăși drumul către iertarea divină, pe care abia acum îndrăznește să spere că o va putea primi. Pe patul de spital, eroina muribundă, abandonată de falșii săi prieteni și vegheată doar de preotul român, are în sfârșit curajul să-și încredințeze sufletul lui Dumnezeu, după ce mai întâi imaginează un ceai cu Cel pe care-L considerase dispărut din viața ei.