RSS

Arhive pe categorii: DUMNEZEU

Cersetorul, iarna cea grea si rugaciunea Mariei

Untitled

Lapovița care cădea era supărătoare. Crivățul puternic care sufla nu lăsa nimic în picioare. Frigul pătrunzător era de nesuferit. Marcu s-a învelit într-o pătură și s-a ghemuit pe niște cartoane pe care le întinsese pe jos. Suspina din adânc. A băut o gură de apă din sticla ce-o avea. Toate arătau că noaptea care va urma avea să fie de coșmar. Se întreba în sinea sa dacă zorii zilei îl va apuca viu sau înghețat. Privea în dreapta și în stânga, poate ar fi zărit vreun trecător ca să vorbească puțin cu el, dar Centrul comercial de alături se golise. Atunci în mod inconștient a privit cerul și a șoptit: „De ce, Dumnezeul meu, am ajuns în această stare? De ce mă pedepsești atât de aspru?”. Privea ca și cum ar aștepta un răspuns, însă în zadar.

Ceasul de la Centrul comercial arăta 1:45 după miezul nopții. Apoi și-a îndreptat privirea vizavi la blocurile de locuințe. Toate luminile de la apartamente erau stinse. Numai luminile de la o cameră erau aprinse. „Vreun bolnav sau vreun copil mic îi ține treji”, se gândea el. Cel puțin le este cald și au pe cineva care să se îngrijească de ei. Deodată vede o rază de lumină albastră care cobora din cer și care a intrat în acel apartament prin ușa de la balcon. A tresărit! S-a speriat și a început să-și frece ochii gândind ca are halucinații.

„Măi-măi, ce mai poți pătimi din pricina unei beri!”, se gândea el. Se străduia să gândească altceva ca să scape de halucinații. Însă nu-și putea stăpâni ochii, care erau pironiți asupra acelei ciudate lumini albastre care se sfârșea în apartament. A început să se ciupească, să vadă dacă nu cumva doarmea. I se părea că vede un vis. A hotărât să se ridice și să umble puțin, crezând că astfel va scăpa de halucinații. „Să fi avut vreo plantă ciudată în el micul pe care l-am mâncat, de mi-a pricinuit o astfel de tulburare?”, se gândea el în timp ce făcea vreo doi-trei pași. „Oare nu cumva aceasta este ultima mea noapte și Dumnezeu mi-a dat acest semn?”.

A privit din nou spre apartament. Lumina devenise și mai puternică. „Poate este vorba despre un laser. Poate cel care locuiește în apartament creează tot acest spectacol și în timp ce lumina iese din apartament, eu să cred că vine din cer. Aceasta este. Cu frigul acesta se vede că m-am zăpăcit de tot”. Acestea le cugeta în sine Marcu, întorcându-se la locul său. „Degeaba m-am sculat”, a murmurat. S-a așezat din nou jos și s-a înfășurat cu păturile ce le avea. Și-a făcut inconștient semnul Crucii și și-a întors capul în cealaltă parte.

„Au mai rămas trei ore. Pune-ți în minte că faci plantonul al treilea în armată”, s-a mângâiat pe sine… „Ah, mamă, bine că nu mai trăiești, ca să vezi în ce hal a ajuns fiul tău. Desigur, dacă trăiai, cu siguranță toate ar fi fost diferite. Nu cred că aș fi ajuns cerșetor și fără adăpost. Mamă, multe greșeli am făcut în viața mea. Mi-am distrus-o. Pe toate le-am pierdut. Credeam că toată lumea se învârte în jurul meu. Nu țineam cont de nimic. Am vândut și casa părintească. Și acel teren mic pe care îl aveam amintire de la tatăl meu. Acela despre care spuneai că pe el a fost cândva o bisericuță a Maicii Domnului, pe care au ars-o comuniștii. Și pe acela l-am vândut, iar banii de pe el i-am cheltuit în distracțiile de noapte și la jocurile de cărți.

Nu am respectat nici făgăduința pe care ți-am făcut-o, încă copil fiind, cu puțină vreme după moartea tatălui meu, că voi rezidi casa Maicii Domnului și voi aprinde zilnic candela ei… Ah, mamă, dacă te-aș fi ascultat, aș fi făcut familie cu Hrisula, care mă iubea cu adevărat, dar eu am vrut o viață pe picior mare. Acum însă am ajuns un om de nimic. Și lucru ciudat este că Îl învinuiesc pe Dumnezeu. Adică pe Acela cu care mă luptasem, fiindcă Îl vedeam o piedică în calea vieții mele destrăbălate… Îți aduci aminte când îți spuneam cât de neghiob a fost fiul risipitor care, deși putea să trăiască o viață plăcută în casa părintească, a preferat și acela o viață pe picior mare?

Ei, mamă, mult mai neghiob decât acela este fiul tău. Am urmat pașii aceluia, iar acum mănânc rămășițele altora și cerșesc. Nici în sat nu îndrăznesc să merg, atât de netrebnic am ajuns”. Acestea le cugeta Marcu, încercând să facă față nopții înghețate.

Inconștient a aruncat din nou privirea spre blocul de locuințe. Lumina cerească albastră era acolo. „Atunci am văzut cum o rază de lumină vine spre mine. Toate în jurul meu s-au luminat și tot locul s-a umplut de căldură”. A simțit atunci o mână cum se atinge de el. S-a întors să vadă cine era, dar nu a văzut pe nimeni. Într-o clipeală de ochi cineva l-a ridicat pe mâini și așa cum era, plin de lumină, s-a aflat deodată pe balconul apartamentului luminat din blocul de vizavi.

Când a privit înăuntru, a văzut o fată care se ruga cu mâinile întinse în sus. O vedea atât de clar, de parcă și jaluzelele dispăruseră. Niște Îngeri stăteau alături de ea. Citea niște rugăciuni dintr-o carte. Chipul ei strălucea ca soarele. Apoi a pus cartea alături – Psaltirea era titlul ei – și a deschis un caiet din care a început să citească diferite nume. Iar Îngerul care stătea de-a dreapta ei le însemna. „Doamne, trimite căldura Ta și la săracul necunoscut care stă vizavi în frig. Mântuiește-l, Hristoase al meu! Cheamă-l iarăși lângă Tine și povățuiește-l la pocăință!”. Acestea le-a spus tânăra. Apoi îndată a început să-L implore pe Dumnezeu să facă să înceteze criza din țară, spunând: „Doamne, trimite-o pe Preasfânta Ta Maică și pe Sfinți să zdrobească egoismul nostru și să pună capăt apostaziei noastre. Trimite pe Îngerii Tăi să înmoaie sufletele și inimile noastre și să readucă dragostea și adevărata credință în poporul nostru. Fă ca patria noastră să fie inundată iarăși cu lumina cea neînserată a Învierii Tale, ca să-i alunge pe demonii care o defaimă și o umilesc. Doamne, vino degrabă și nu întârzia! Iată roaba Ta, Maria, este gata să se jertfească pentru Tine…”

Astfel de rugăciuni nu am auzit niciodată în viața mea. Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. Era atât de frumos acolo sus pe balcon și atât de cald! Nu știu cât am stat acolo. Știu numai că atunci când aceleași mâini, care în chip minunat m-au înălțat pe balcon, m-au coborât și m-au lăsat acolo unde fusesem, se luminase deja de ziuă. A fost cea mai dulce noapte din viața mea.

Ceasul de la Centrul comercial arăta ora 6:00 și mașinile de făcut curățenie începuseră lucrul. Lumina albastră dispăruse. Deși nu dormisem deloc, mă simțeam odihnit și puternic. Am alergat vizavi și m-am așezat într-un loc ferit de vânt. Voiam s-o întâlnesc pe acea tânără și să-i mulțumesc pentru darul pe care mi-l făcuse și pentru rugăciuni. În jur de ora 9:00 am văzut-o ieșind din bloc. Am alergat spre ea, iar aceea de îndată ce m-a văzut, și-a deschis geanta, crezând că o să-i cer ajutor.

 – Nu! Nu, Maria! Nu vreau ajutor, ci vreau să-ți mulțumesc pentru marele dar pe care mi l-ai făcut și pentru rugăciunile tale.

 – Dar de unde știi numele meu?, m-a întrebat aceea.

 – Astă noapte ți-am auzit rugăciunile, am șoptit mecanic. Sunt cerșetorul fără adăpost pentru care L-ai rugat pe Dumnezeu să-l mântuiască și să-i dăruiască pocăință. Spune-mi, Maria, ce să fac?

– Am înțeles! Tu ești cel care-ți făceai semnul Crucii, a spus atunci fata. Te priveam printre jaluzelele de la ușa de la balcon. Voiam să te chem să vii să dormi împreună cu noi, însă nu știam cum ar fi reacționat părinții mei, pentru că era trecut de miezul nopții. Și fiindcă nu am putut să te ajut, am cerut s-o facă Hristos, ca să treci timpul nopții fără să îngheți. Hristos a făcut încă o minune. Așteaptă s-o sun pe mama ca să-ti pregătească un mic dejun, pentru că eu trebuie să plec, ca să nu întârzii la serviciu.

Înainte de a apuca să spun ceva, m-a și împins în ascensor. A ajuns, a sunat sus și după ce s-a deschis ușa, Maria i-a spus mamei sale:

 – Dulcea mea mămică, poți să faci un ceai cald pentru domnul, pentru că eu trebuie să plec?

– Desigur, Maria, cu plăcere!, a spus aceea și mi-a făcut semn să intru în casă.

Mă simțeam foarte stingher. Nu știu de câtă vreme nu mai intrasem în vreo casă. Am privit în salon, unde era o icoana a Maicii Domnului, înaintea căreia ardea o candelă. Într-o cățuie mai ardea încă niște tămâie. Maria a plecat spunându-mi:

 – Simte-te comod și nu te mâhni! Hristos te iubește.

După puțin a venit din camera alăturată tatăl Mariei, domnul Lambru, cum mi s-a recomandat. M-a salutat și s-a așezat lângă mine. Din fericire oamenii tămâiaseră, căci altfel nu ar fi putut suporta mirosul meu. Doamna Urania i-a șoptit ceva bărbatului ei, care a intrat în camera sa și s-a întors cu niște haine noi, proaspăt călcate.

 – Marcu, copilul meu, cred că acestea îți vin. Dacă nu, voi merge imediat la Centrul comercial și-ți voi cumpăra o pereche de pantaloni și o cămașă. Canadiană și bluze am multe și sunt pe măsura ta. Urania a aprins deja boilerul ca să faci baie, până ce ea va pregăti ceva să mâncăm.

 – Nu-i nevoie, domnule Lambru. Voi bea un ceai și voi pleca, am spus și mi-am plecat capul de rușine.

– Nu te rușina, copilul meu, căci noi, creștinii, suntem frați. Avem Același Tată și aceeași mamă, pe Maica Domnului.

În timp ce eram în baie, domnul Lambru, a alergat și a cumpărat vreo 2-3 perechi de pantaloni, lenjerie, o curea și un rucsac. Hainele lui mi se potriveau întocmai. De multe luni nu mă mai îmbrăcasem cu haine curate și călcate. De altfel nu cred că domnul Lambru era cu mult mai mare decât mine. Doamna Urania a mai adăugat în rucsac 2-3 bluze, o cutie de plastic cu dulciuri, destule șosete. M-a întrebat dacă port la încălțăminte numărul 43, iar după ce i-am răspuns afirmativ, mi-a adus o pereche de cizmulițe.

Am rămas vreo 2-3 ore cu ei și le-am istorisit cu amănunte cele pe care le trăisem în noaptea precedentă. Aceia își făceau adeseori semnul Crucii și mulțumeau lui Dumnezeu. După cum mi-a spus doamna Urania, Maria dorește să se asemene Sfintei Paraschevi. Să se învrednicească ca ea să dăruiască oamenilor lumina lui Hristos.

Plecând, domnul Lambru mi-a dat 300€ și mi-a propus să merg în Peloponez la o mănăstire de lângă Corint. Acolo se află un anume stareț.

– Spune-i că te-am trimis eu și cere-i să te primească să lucrezi în mănăstire, a adăugat el.

„Faptul că și-a revenit și că a intrat în rânduială este o minune. Dar cea mai mare minune este că încă mai există familii sfinte, familii creștine, familii ortodoxe”, după cum s-a destăinuit starețul lui Marcu. I-a cerut chiar să devină monah, ca să se învrednicească să retrăiască lumina necreată. Să retrăiască acea noapte dulce și caldă, care a alungat iarna cea grea și a topit gheața din inima sa. Să trăiască lumina lui Hristos pe care i-au oferit-o rugăciunile curate ale Mariei.

https://marturieathonita.ro

 

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Februarie 2018 în DUMNEZEU

 

Holderlin – Amintirea

holderlin

De multe ori pe-al vieţii drum
M-am îngropat în mari păcate.
Nu mă-ntreba de ce şi cum
Judecătorule-ndurate
Lasă mormântul lor uitării
Să-l înveselească pentru veci
Sângele fiului pierzării.

Puţine zile-ncununate
Cu har smerit am adunat.
Sunt ale Îngerului, toate;
La veşnic tron le-a aşezat
Să se prenumere cândva
La dreaptă judecata Ta
A lor puţină licărire.

https://veghepatriei.wordpress.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Februarie 2018 în DUMNEZEU, POCAINTA, ZIUA JUDECĂŢII

 

DIMINEATA CARE NU SE VA SFARSI – Un film ce trebuie vizionat

Povestea din „Dimineața care nu se va sfârși” izvorăște, cum mărturisește autorul, dintr-o mare durere: o durere preoțească, a duhovnicului pentru suferințele altora. La prima spovedanie pe care a asistat-o ca duhovnic, preotul-cineast a aflat o poveste similară cu a eroinei din film, o româncă fugită dintr-o familie dezorganizată, ajunsă să se prostitueze în Cipru. Au urmat la scaunul spovedaniei nu mai puțin de două sute (!) de mărturisiri de aceeași factură, povestește regizorul. O dramă socială a cărei amplitudine nu ne-o imaginăm, despre care nimeni nu vorbește, mușamalizată de ambasadă, de presă și de justiție. E vorba de tragedia româncelor sosite în Cipru prin firme de recrutare-fantomă, obligate ani de zile să se prostitueze, devenite prizoniere în mafia acestei ilegale industrii, cu complicitatea tacită a autorităților locale și a diplomației române.

Eva, eroina filmului, este una din ele. Violată de tatăl-vitreg în România, emigrată în Cipru, unde ajunge victimă a traficului de carne vie, devine mamă în urma unei căsătorii forțate care, însă, o elibera de sclavia sexuală. Rămasă singură ca urmare a morții soțului narcoman, Eva revine la fatidica profesie ca să-și întrețină copilul. Află că are SIDA, dar nu are puterea să o rupă cu trecutul. Banii câștigați îi trimite în țară mamei sale, care îi crește fetița, singura ființă pe care Eva o iubește. Abia când se simte la capătul puterilor, ajunge la parohia românească pentru a cere sprijin moral, cu toate că nu crede în Dumnezeu. Acesta e momentul crucial al întâlnirii cu preotul, care îi va schimba destinul; nu pe cel exterior, deja pecetluit, ci pe cel interior. În urma discuțiilor cu parohul român, Eva „Îl iartă” pe Dumnezeu, pe care până atunci Îl învinovățise de nenorocirile ei, deblocându-și ea însăși drumul către iertarea divină, pe care abia acum îndrăznește să spere că o va putea primi. Pe patul de spital, eroina muribundă, abandonată de falșii săi prieteni și vegheată doar de preotul român, are în sfârșit curajul să-și încredințeze sufletul lui Dumnezeu, după ce mai întâi imaginează un ceai cu Cel pe care-L considerase dispărut din viața ei.

 

Rainer Maria Rilke – Cina cea de Taina

rilke

54

https://veghepatriei.wordpress.com/2018/01/04/rainer-maria-rilke-cina-cea-de-taina/

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 Ianuarie 2018 în DUMNEZEU

 

Mii de rusi bogati parasesc orasele si se retrag in zone izolate

În Rusia se naşte un fenomen cu iz apocaliptic: mii de ruşi bogaţi părăsesc oraşele şi se retrag în zone izolate, pentru a-şi duce viaţa cât mai departe de civilizaţie. Trăiesc in colibe, manâcă doar ce cultivă şi îşi cresc copiii în spirit liber. Pentru ei, banii şi cariera nu mai au valoare. Mai mult, sunt convinşi că în curând vom trăi toţi ca ei. Au fost profesori, ingineri, avocaţi, oameni de afaceri. Au avut bani şi cariere  de invidiat.  Dar într-o zi şi-au vândut casele, şi-au îngheţat conturile şi s-au retras în sălbăticie pentru a trăi ca la începuturile lumii.

Li se mai spune “Noii ruși” și numărul lor crește me­reu – atât cât să populeze astăzi 200 de sate și că­tu­ne, risipite în sălbăticia aspră a Siberiei. Aparent, “Noii ruși” sunt niște ființe ciudate – orășeni bogați și instru­iți (mulți milionari și oameni de afaceri), care, sătui de atâta bine, au decis să se refugieze cu întreaga familie la marginea lumii, fără a lua cu ei nimic care să le ușu­reze traiul sau munca zilnică. Au venit în grupuri mici sau pe rând, fiecare cu povestea lui de viață, cu îndem­nul și căutările personale.

Eduard e unul dintre ei. A lucrat in Occident şi a fost manager de talie internaţională. Acum locuieste la Alexandrovka, satul de la porţile Siberiei într-o iurtă – un fel de cort cu podea de lemn.  Are doi copii pe care refuză să-i dea la şcoală de teama că sistemul ii va transforma in marionetele civilizatiei. Dar in Alexandrovka toti au studii superioare, asa ca David si Danila au de la cine invata. Mănâncă simplu şi doar ce cultivă. N-au nici curent electric, nici apă curentă. Şi vara şi iarna se călesc cu galeti de apa aruncate peste ei, la temperaturi siberiene.

Altul, Constantin, a fost anchetator in miliţia rusească, dar la vară se va muta şi el în Alexandrovka, satul de la porţile Siberiei. Iulia a fost profesor universitar de matematica. S-a stabilit aici impreuna  cu sotul ei, care n-a mai suportat stresul functiei pe care o avea in domeniul constructiilor.

Cu totii vor sa traiasca in strictul necesar, fara bani si fara tehnocolie.  Lui Constantin, fostul securist, i se spune Şamanul şi e vraciul comunitatii . Isi vindeca pacientii cu rugaciuni,  plante  si ritualuri de imbaiere. Alexandrovka pare sa fie unul dintre putinele locuri pe Pamant in care singurul guvernator e NATURA. E o lume libera, care te contamineaza.

Numărul celor care îl caută pe Dumnezeu în pusti­etatea pădurilor crește mereu. Nimeni nu trișează când vine de bună voie în Siberia, și nimeni nu vrea să pară ce nu este. În Siberia rezistă doar cei puternici și deciși. Cu toții refuză banii, avantajele energiei electrice și chiar binefacerile medicamentelor, înlocuind totul cu rugăciunea, cu miracolul simplității și al remediilor na­turiste. Organizează singuri mici spitale și școli, or­ga­nizează concerte și spectacole culturale, încât ai zice că, împreună, formează o sectă mile­naristă, speriată de multele scenarii catastrofice ale pro­fe­țiilor nostra­da­mice. “Noii ruși” sunt însă ortodocși curați. Au preoți, au bise­rici, au icoane la care se roagă. De alt­fel, fiecare nouă așezare nu începe alt­cumva decât cu o cameră de bârne în­chinată lui Dumnezeu și, alături, un bor­dei săpat direct în pământ.

German Sterligov, al doilea milionar oficial al Rusiei de dupa caderea URSS si-a abandonat in 2005 averea pentru a trai ca un taran intr-o parte indepartata a Rusiei, fiind dovada ca se poate gasi fericirea. S-a bucurat de o avere impresionanta, a trait in vile somptuoase, a avut yachturi si avioane private, dar a renuntat la acest stil de viata in urma cu patru ani si a ales sa se mute cu familia sa intr-o zona rurala a Rusiei, unde a ales sa traiasca in mijlocul salbaticiei.

Majoritatea prietenilor mei au crezut ca mi-am pierdut mintile, dar dupa patru ani se dovedeste ca am facut alegerea corecta. Criza economica care i-a afectat pe majoritatea oligarhilor este departe de mine. Spre deosebire de ei, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni si am suficiente resurse pentru a supravietui”. La doar 24 de ani, German Sterligov a pus bazele propriei companii si in scurt timp, profitand de vidul de legislatie din acea vreme, a reusit sa construiasca un imperiu financiar, cu birouri in Londra si New York, si a devenit milionar.

In timp ce Sterligov isi facea un nume in domeniul afacerilor, amenintarile incepeau sa se intensifice, iar el si sotia sa traiau in permanenta cu frica de a nu fi rapiti, brutalizati sau chiar omorati. „In primii doi ani de relatie ne-am mutat de 23 de ori. El ma suna si-mi spunea: «Impacheteaza, iar ne mutam». In cercurile in care sotul meu activa aveau loc multe crime”, isi aminteste Alyona.

„Eram ca pasarile intr-o cusca aurie. Fiind foarte bogati, traiam intr-o sclavie, din care, din fericire, am scapat”, a completat German. Pentru a scapa de amenintari, in era presedintiei lui Boris Eltin, multe cupluri bogate declarau ca s-au despartit si se afisau la petreceri cu alte persoane pentru a distrage atentia de la familia adevarata. „Se prefacea ca nu mai suntem importanti pentru el si asa prevenea sa devenim tintele rivalilor sau a rapitorilor”, a confirmat Alyona. Un factor important in decizia lor de a-si schimba stilul de viata l-a constituit infrangerea lui German in alegerile prezidentiale din 2004, cand invingator a iesit actualul premier rus Vladimir Putin. „A venit acasa, si-a aruncat jacheta si a spus: «Nu mai pot face nimic aici. Hai sa plecam si sa incepem o noua viata»”, isi aminteste Alyona, care a fost ceruta in casatorie la doar trei minute dupa ce s-au cunoscut. Au ales ca locatie o zona impadurita, aflata la 60 de kilometri departare de Moscova, o zona lipsita de luxul cu care s-au obisnuit, dar pe care nu il regreta.

In perioada lui de prosperitate, German Sterligov a oferit locuri de munca pentru 2.500 de persoane. In prezent, acestia mai sunt doar in numar de doi, ambii muncitori, care il invata pe Sterligov cum sa faca lucruri precum constructia de ziduri sau repararea de garduri.

Dupa o viata traita in cel mai luxos cartier din Moscova, Sterligov si sotia sa si-au schimbat perspectivele asupra vietii si au decis sa-si vanda proprietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertatii din New York, birourile de pe Wall Street si din Londra, casa din Elvetia, castelul din Franta si apartamentul din Piata Rosie din Moscova pentru a se muta la tara.

Sterligov si-a vandut averea la licitatie dupa ce s-a ales praful de ambitiile sale politice, care incepusera cu o campanie pentru functia de guvernator al Siberiei si au fost urmate de candidaturile pentru primaria Moscovei si in final pentru presedentia Rusiei.

“Mi-am dorit sa schimb viata oamenilor din Rusia in bine…Mi-am dorit sa aduc o noua viziune acestei tari, pentru a crea o viata mai buna. Dar nu am reusit, si am ajuns sa imi dau seama ca, chiar daca nu voi putea fi alaturi de tara mea in acest mod, familia mea inca are nevoie de mine – si am putut face schimbari la acest nivel.”

A ajuns sa acumuleze datorii uriase din pricina costurilor campaniilor sale electorale, asa ca si-a vandut casa din Moscova, toate proprietatile si actiunile, si si-a platit datoriile, iar mai apoi, dupa o calatorie in padure, si-a construit o casa cu banii care ii mai ramasesera dupa ce totul fusese vandut.

Eliberat de boala materialismului si de traiul imbacsit intr-o mare capitala a lumii, Sterligov a gasit adevarata fericire, fericirea fara bani.

Acum, la 15 ani dupa ce a facut primul sau milion, a renuntat la afaceri si a optat pentru o viata traditionala taraneasca, traita in adancul zonei rurale rusesti, impreuna cu sotia sa si cei cinci copii. “Viata mea nu a fost niciodata mai buna – inca nu pot crede ca am o viata atat de implinita si interesanta”, a declarat el programului BBC World Service’s Outlook.

“Puii de curcan tocmai au iesit de sub closca – aceasta este o stire interesanta pentru noi in momentul de fata. Am reusit sa gasim fericire ca si familie – si inca nu pot sa cred ca am reusit sa parasim Moscova, cu toata atmosfera ei de mercenariat, ividie si ostilitate. Cu greu pot descrie starea sufleteasca in care ne aflam, exact cum nu poti descrie gustul unei inghetate. Trebuie sa o gusti pentru a stii asta.”

German Sterligov  traieste acum intr-o casa mica, pe care o descrie ca fiind “o soba ruseasca, cateva ferestre, pereti si un tavan”. Are deasemenea doua tractoare, un boldozer si o Toyota veche, desi pe timp de iarna la ferma se poate ajunge doar cu o caruta tarasa de cai. Ce mai apropiata casa se afla la 11 km distanta. Nu are electricitate si acum incearca sa se descotoroseasca si de telefonul mobil.

Cu toate acestea, el spune ca nici atunci cand era bogat nu a dus o viata tipica de magnat rus. “Nu aveam elefanti sau piscine”, spune el. “Dar este adevarat, am trait intotdeauna in cele mai bogate, elegante si exclusiviste cartiere, in case mari si scumpe”.

Pasul spre Siberia n-a fost totuşi uşor. “A fost greu pentru sotia mea, care nu era obisnuita cu viata la tara, ci mai degraba cu viata de milionar. Acum este recunoscatoare, deoarece copiii nostrii duc o viata normala, o viata reala. Familia mea este fara indoiala mai fericita.”

Copiii lui Sterligov primesc educatie acasa, deoarece el crede ca mediul din scoala “ii va corupe”. Nu le va permite sa urmeze studii universitare, din acelasi motiv: “Universitatile sunt pline de depravare – nu s-ar deprinde cu altceva de acolo in afara de corupere morala. Asadar, este in afara de orice discutie”, spune el. Este un nationalist convins si a devenit profund religios acum 10 ani – desi nu vrea sa vorbeasca despre acest lucru, descriindu-l ca fiind “prea personal.”

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/12/29/rusia-alba-si-ortodoxa-mii-de-rusi-bogati-parasesc-orasele-si-se-retrag-in-zone-izolate/

 

 

 
Un comentariu

Scris de pe 3 Ianuarie 2018 în BISERICA, CREŞTINUL, DUMNEZEU, Uncategorized

 

Despre frica – un articol de exceptie

steinNicolae Steinhardt fusese chemat în calitate de martor, să spună despre cei deja arestați că în prezența lui, au purtat „discuții dușmănoase”. Că au complotat „împotriva orânduirii de stat”. Nicilae Steinhardt trebuia să-i facă pe securiști să înțeleagă de la bun început că nu încape negociere: nu va fi martor al acuzării, nu-și va trăda prietenii.

După opt ore de discuții, tot n-a semnat  declarația în forma în care i se cere. I se dă timp de gândire până luni. Are trei zile să se hotărască. Când ajunge acasă, este întrebat de către tatăl lui:

„Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării”.

Fiul îi răspunde. Îi spune cât de teribilă e închisoarea, că el, tatăl lui, e bătrân și că va rămâne singur cu o pensie mică. Îi spune că „perspectiva închisorii, a suferinței și, pe deasupra, gândul la nenorocirea lui” – îl îngrozesc. Și iată răspunsul tatălui:

„E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro, de altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după șase luni tot te ia.  După alte opt ore de anchetă, refuzând statutul de martor al acuzării, Steinhardt e arestat.

Dacă i-a fost frică, știind ce-l așteaptă? Steinhardt povestește că, în luna decembrie a acelui an, 1959, bănuind iminența arestării, așteptând în fiecare zi să fie „luat”, a trăit frica în valuri.

„Mi-e frică (o frică bine înfiptă în tot trupul) și de mai mult. Mi-e teribil de frică, nici nu știam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, și nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică așa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuși în stare – încă în stare – s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănțăne dinții, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde.”

„Splendoarea” fricii constă în faptul că ne dă identitatea. Suntem, în măsura în care ne este frică. Pentru că în frică suntem confruntați cu posibilitatea de a nu mai fi, ne descoperim din plin ca fiind. Abia în fața perspectivei că nu voi mai fi îmi iau în brațe eul. Frica îi trasează acestuia conturul. Am nevoie de contracția de ființă pe care o obțin prin frică (în frică mă adun în mine), pentru a afla cât de mult sunt. Concluzia e că frica mă face neliber, de vreme ce ea mă ține agățat de viață și de ființa mea. Frica e capitalul meu de ființă șantajabilă. Din pricina ei se poate face cu mine orice. Prin frică aflu că-mi port ființa ca pe suprema povară a vieții. Instinctul fricii îmi spune că viața e bunul meu cel mai de preț și că, pentru ea, trebuie să fac orice. Din faldurile fricii se iscă „instinctul de conservare”. Vrând-nevrând, câtă vreme vreau să trăiesc, sunt, astfel, la cheremul ei. Sunt condamnat la frică. Dar ce lucru straniu! De aici rezultă, potrivit unei logici severe, că, pentru a mă elibera de frică și a deveni cu adevărat liber, puternic și curajos, trebuie să pot ca în orice clipă să mor. „Frica liberă” este frică învinsă și, de aceea, în mod esențial, curaj. Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber. Dar e cu putință, de pe teritoriul animalității mele, și temeinic înfipt în ființă cum sunt, un asemenea lucru?

Când Steinhardt își ia valiza și se duce la anchetă cu gândul că se află de-acum pe drumul închisorii, al suferinței și al morții, el realizează că a început să negocieze cu frica. Steinhardt duce cu el, în valiza lui, frica și curajul. El află că  negocierea care a început, ca să aibă ca rezultat preschimbarea fricii în curaj și neatârnare, trebuie să sfârșească cu învățarea morții. Dacă frica te ține cu orice preț lipit de viață, eliberarea de ea și curajul de a hotărî singur ceea ce urmează să faci presupun familiarizarea cu neființa ta.

contributors.ro

 

 
4 comentarii

Scris de pe 22 August 2017 în DUMNEZEU

 

Liviu Rebreanu – Padurea spanzuratilor: Dumnezeu si Neamul Romanilor

liviu-rebreanuNumai credinţa neclintită mântuieşte pe om aici şi dincolo deopotrivă. Credinţa e puntea vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat şi lumea plină de enigme, şi mai cu seamă între om şi Dumnezeu. Nu, nu legile… Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile. Mare deosebire.

Civilizaţia stârneşte în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ţi ofere niciun răspuns. În locul credinţei a pus formule, chiar pe Dumnezeu ar vrea să-l vâre într-o formulă ingenioasă, şi pe urmă să-şi frece mâinile şi să zică: „Poftim, am cucerit şi pe Dumnezeu!”.

Omul când suferă e mai egoist şi nu simte suferinţa aproapelui. Numai moartea ne împacă aievea cu lumina şi cu Dumnezeu. Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!… Dumnezeu e veşnic nou în sufletul bietului om. Deodată cu Dumnezeu se pierde şi liniştea sufletului, şi sufletul pe urmă se chinuieşte şi se zdrobeşte fără reazim în vâltorile vieţii şi bâjbâie în beznă, întocmai ca un copilaş care ar porni singur în lumea largă, în miez de noapte.

A iubi Romania, cel mai scump ideal!

Îmi fac impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin… Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunerecul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse? Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului? O fi deşartă chiar râvna aceasta? Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nicio valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!? Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă!

În clipa însă când îi era sufletul mai stors de nădejde, a văzut în peretele odăiţei o icoană cu Iisus Hristos răstignit pe cruce. Şi atunci toată întristarea i-a dispărut ca prin farmec. Nu mai era singur. Dumnezeu îi alina inima… O viaţă de om nu e îngăduit să primejduiască viaţa patriei! Trebuie să ne dăm toate silinţele ca să facem din odorul nostru un om şi un caracter!

În sufletul lui Iosif Bologa icoana străbunului erou şi martir a înteţit râvna de muncă şi a învăpăiat un ideal. Peste toate gândurile şi închipuirile micuţului însă plutea veşnic o iubire foarte nelămurită, în care stăpânea Dumnezeu… Domnişoara Maria, de altfel, îşi binemeritase norocul. Fusese fată cuminte, aşezată, fără fumuri şi cu mare credinţă în Dumnezeu.

Astfel întâile amintiri ale copilului au fost stăpânite de un Dumnezeu bun, blând şi iertător care, în schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruieşte oamenilor bucurii pe pământ şi veşnică fericire în cer. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: „Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol… Apostol… Apostol…”. Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit. Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri.

https://veghepatriei.wordpress.com/

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 August 2017 în DUMNEZEU, ROMANIA