RSS

Arhive pe categorii: DUMNEZEU

Personajele din romanele lui Dostoievski reprezinta modele pentru omul crestin de astazi

dostoievski1„Arta este o necesitate umană primară, ca pâinea şi apa. Nevoia de frumos, ca şi creaţia care o întruchipează, este inseparabilă de om, iar fără ea omul poate că n-ar dori să traiască pe pământ.” (Dostoievski)

F.M. Dostoievski este, siguranţă, cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt prezentate în continuare.

De vorbă cu părintele Zosima

La Dostoievski convertirile personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front, tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.

Dostoievski pune în stareţul Zosima tot ce este mai frumos în sufletul unui om: dragostea, blândeţea, bucuria, compasiunea, fericirea. Părintele Zosima, stareţ peste două sute de călugări, era un monah plin de viaţă, un om luminos care proclama iubirea ca fiind cel mai înalt sentiment. El considera că “oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că “viaţa e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Stareţul îi învăţa pe ucenicii săi că raiul este posibil şi pe pământ cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că “fiecare în parte este vinovat pentru toţi (…) şi pentru fiecare dintre ei în parte”.

Era înţelept cu adevărat, fiind în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul anilor, bătrânul stareţ a fost ca o “mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Zeci de oameni veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Zosima a îmbinat înlăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, mărinimia, simplitatea, o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Înţelepciunea Părintelui Zosima era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de profunde, încât era în stare să înţeleagă bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti.

Dostoievski pune în cuvintele stareţului Zosima esenţa teologiei Bisericii, mila lui Dumnezeu faţă de noi: “Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. De altfel, la întrebarea unei femei cum să creadă în Dumnezeu, stareţul îi răspunde: “Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi din toată inima pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. Din marea iubire a lui Zosima va izvorî smerenia, când acesta se scoală de pe patul de moarte şi face o metanie în faţa lui Ivan Karamazov, pentru ca acesta să îl ierte pe tatăl său.

Întreaga viaţă şi trăire duhovnicească ale stareţului Zosima devin pilde vii pentru ucenicii şi credincioşii săi. Acesta îi îndeamnă să citească în toată vremea Sfânta Scriptură: “Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e Sfânta Scriptură, ce har şi ce putere fost-au dăruite odată cu ea omului! Parcă lumea întreagă, şi omul, şi firea lui cea lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e arătat, totul capătă un nume, şi asta pentru vecie!” şi să se întoarcă la tradiţiile poporului: “Cine n-are credinţă în Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-I vadă cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să întoarcă la dreapta credinţă pe oaspeţii noştri ce s-u rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce preţ mai are învăţătura lui Hristos când nu vine să se adauge pilda? Fără cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, căci sufletul său este însetat de acest cuvânt şi de orice pildă grăitoare”.

Sonia – model de pocăinţă

Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.

Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre Învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.

Spre deosebire de Raskolnikov, care credea ca ucisese un parazit, şi nu se simţea deloc vinovat de fapta săvârşită, Sonia are mereu în faţă conştiinţa că greşeşte, că păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu, dar şi nădejdea iertării şi a mântuirii. Ea îl îndeamnă pe Raskolnikov să se predea, zicându-i că suferinţa e un lucru mare şi sfânt, că mereu în suferinţă respiră o idee.

Înainte de a se preda, Raskolnikov vine să ia de la Sonia crucea din lemn de chiparos, pe care şi-o atârnă de gât, semn că s-a decis să-şi poate crucea. Deşi Raskolnikov o respinge, Sonia îl urmează de departe pe acesta pe drumul spre poliţie, apoi se mută în Siberia unde fusese trimis pentru ispăşirea pedepsei, ca oarecând mironosiţele femei pe drumul Golgotei.

Sonia rămâne un mister pentru Raskolnikov, care nu pricepe cum, în Siberia fiind, ea reuşise să fie îndrăgită de toţi deţinuţii, care o cunoşteau foarte bine, la fel şi soţiile şi ibovnicele care o vizitau. Când o vedeau deţinuţii îşi scoteau căciulile, o salutau: “Măicuţă Sofia Semionovna, măicuţa noastră scumpă şi dragă!”. Ea devine model de viaţă şi trăire pentru acei oameni izolaţi, cărora le zâmbea cu blândeţe, ajutându-i, dându-le sfaturi şi leacuri când erau bolnavi. De ce mister? Pentru că însuşi Dostoievski nu vedea omul decât în mişcare, în contradicţii mistuitoare, în devenire: “Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, şi chiar dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om”.

Ultima scenă a romanului, cea a întâlnirii dintre Raskolnikov şi Sonia, reprezintă scena în care eroul este salvat, ca şi Faust de către Margareta, prin dragoste. Dragostea îi regenerează pe amândoi, căci inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.

Aleoşa Karamazov – omul lui Dumnezeu

Critica literară a apreciat că în romanul Fraţii Karamazov Dostoievski a pictat cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox. Viziunea serafică a scriitorului despre o societate creştină posibilă este reprezintă în roman de Aleoşa, mezinul Karamazovilor. Din spusele scriitorului aflăm despre el că este un tânăr de douăzeci de ani, în sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de semenii lui. Nu este nici fanatic, nici mistic, deşi “se hotărâse să ia calea mânăstirii, singura cale ce-i captase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina iubirii”.

Aleoşa este înclinat spre rugăciune, având o fire sensibilă moştenită de la mama sa. Discret până la anulare, fire cinstită, iubit de toţi, serios, fără de orgoliu şi răzbunare, lipsit chiar de instinctul erotic (chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul său, avea să-i spună: “Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi”), foarte apropiat de părintele Zosima, de care se legase cu toată ardoarea primei iubiri. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte, Aleoşa aplanează tensiunile şi aduce de fiecare dată pacea. Într-un singur cuvânt, se poate spune că Aleoşa este omul lui Dumnezeu în romanul Fraţii Karamazov, precum prinţul Mîşkin în romanul Idiotul.

Aleoşa Karamazov este, în subsidiar, un model mesianic, “un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat totul prin flacăra iubirii şi a desăvârşirii creştine”. S-a spus despre Aleoşa că este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. Autorul însuşi mărturisea, spre finalul vieţii: “Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist”. Este Aleoşa Karamazov un viitor sfânt? Posibil. Nichifor Crainic spunea că “Aleoşa este realismul creştin pe două picioare”.

O trăsătură caracteristică personalităţii lui Aleoşa Karamazov este dragostea pentru semenii săi. Îi erau dragi oamenii, toată viaţa păstrând o încredere oarbă în ei. În felul lui de a fi era ceva care te făcea să-ţi dai seama că nu voia să judece pe nimeni şi că în niciun caz n-ar fi fost în stare să condamne ceva. Ai fi zis, chiar, că admitea fără să cârtească orice josnicie, deşi adesea se simţea cuprins de o tristeţe amară. Poate tocmai de aceea, oriunde apărea Aleoşa toată lumea ajungea să-l îndrăgească. Trebuie adăugat că Aleoşa era o fire iubitoare de adevăr, un om care căuta cu stăruinţă adevărul şi credea în el şi care, purtând în sine aceste crez, era hotărât cu tot dinadinsul să lupte pentru el din răsputeri. Era însufleţit de râvna înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-şi jertfească şi viaţa pentru a le împlini. Începe să pătrundă în credinţa nemuririi sufletului şi în existenţa lui Dumnezeu, ceea ce îl face să exclame mai târziu: “Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de măsură”.

Sunt personajele lui Dostoievski modele pentru omul creştin de astăzi? O întrebare la care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să răspundă.

https://veghepatriei.wordpress.com/2017/06/09/dostoievski-dialectica-ortodoxa/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Iulie 2017 în DUMNEZEU, SFATURI

 

Conversatie cu Dumnezeu

Eu: Doamne, pot să-ți pun o întrebare?
Dumnezeu: Sigur!
Eu: Promite-mi că nu te vei supăra….
Dumnezeu: Promit!
Eu: De ce ai îngăduit ca astăzi să mi se întâmple atâtea lucruri?
Dumnezeu: Ce vrei să spui?
Eu: Ei bine, astăzi m-am trezit cam târziu…
Dumnezeu: Așa…
Eu: Tocmai astăzi, mi-a luat o veșnicie să pornesc mașina!
Dumnezeu: Bun…
Eu: La prânz, am comandat un sandwich, însă mi-au făcut sandwich-ul greșit și a trebuit să aștept ceva timp până am primit ce am dorit.
Dumnezeu: Hmmm…
Eu: În drum spre casă, telefonul meu a murit chiar atunci când am răspuns apelului pe care-l primisem!
Dumnezeu: În regulă…
Eu: Și una peste alta, când am ajuns acasă nu doream decât să-mi relaxez picioarele în noul meu aparat de masaj și relaxare. Dar nu funcționa! Nimic nu a mers bine azi! De ce ai făcut asta?
Dumnezeu: Păi… ia să vedem! În această dimineață, Îngerul morții a fost la căpătâiul tău și a trebuit să trimit unul dintre îngerii mei să se bată cu el pentru viața ta. Te-am lăsat să dormi până atunci!
Eu (umilit): Oh!
Dumnezeu: Nu am îngăduit ca mașina ta să pornească repede, deoarece pe drumul pe care trebuia să circuli era un șofer beat care te-ar fi lovit și accidentat foarte rău dacă ai fi fost atunci pe drum!
Eu: (rușinat)
Dumnezeu: Prima persoană care ți-a făcut astăzi greșit sandwich-ul avea o boală gravă și nu am vrut să iei boala, deoarece știam că nu-ți poți permite să-ți pierzi locul de muncă.
Eu (jenat): Ok
Dumnezeu: Telefonul tău a murit, deoarece persoana care te-a sunat avea de gând să dea o mărturie falsă despre ceea ce ai vorbit cu ea la telefon, astfel încât nu am îngăduit nici măcar să vorbești cu ea, în așa fel încât să fii acoperit.
Eu (încet): Înțeleg, Doamne…
Dumnezeu: Oh, cât despre acel aparat de masat picioarele… acesta avea un scurtcircuit care ar fi produs o avarie în seara asta, în casa ta. Nu cred că ți-ai fi dorit să stai în întuneric.
Eu: Of! Îmi pare rău, Doamne!
Dumnezeu: Să nu-ți pară rău, învață doar să ai încredere în mine …. în toate lucrurile care ți se întâmplă, fie ele bune sau rele!
Eu: Mă voi încrede în Tine, Doamne!
Dumnezeu: Și nu te îndoi niciodată, deoarece planul Meu pentru ziua ta este întotdeauna mai bun decât planul tău!
Eu: Nu mă voi îndoi, Doamne! Și lasă-mă doar să-ți spun, Doamne, că Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ai îngăduit să mi se întâmple astăzi.
Dumnezeu: Cu drag, copile. A fost o zi în care, ca de obicei, am fost Părintele tău, iar Eu, ador să am grijă de copilașii mei !

crestinortodox.ro

 

 
Un comentariu

Scris de pe 6 Iulie 2017 în DUMNEZEU

 

L-am rugat pe Dumnezeu

L-am rugat pe Dumnezeu sa ia mandria de la mine si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Mandria nu se ia, de ea trebuie sa te lepezi. L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea rabdare si El mi-a raspuns: NU, rabdarea este cununa incercarilor. Ea nu se da, ea se dobindeste. L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi daruiasca fericirea si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu, eu iti dau binecuvintarea, dar depinde de tine sa fii fericit. L-am rugat pe Dumnezeu sa ma fereasca de durere si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Suferintele il indeparteaza pe om de grijile lumesti si il apropie de Mine. I-am cerut lui Dumnezeu crestere duhovniceasca si Dumnezeu mi-a raspuns: Nu. Duhul trebuie sa creasca singur. Eu doar il altoiesc ca sa aduca roade. L-AM RUGAT PE DUMNEZEU SA MA AJUTE SA-MI IUBESC APROAPELE ASA CUM MA IUBESTE EL SI DUMNEZEU MI-A SPUS: IN SFARSIT AI INTELES CE TREBUIE SA CERI, i-am cerut lui Dumnezeu putere si El mi-a dat incercari ca sa devin puternic.

Pr. Irodion, Manastirea Lainici

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Iunie 2017 în DUMNEZEU

 

Viata legionara de Al. Bassarab

Presentation1Un artist plastic legionar trebuie sa se dăruiască în totul Legiunii. El nu mai cunoaşte în creatia sa, decît Legiunea şi Neamul. El îşi construieşte măreţele înfăptuiri pe piatra de unghiu a jertfei legionare şi-ntocmai Mesterului din legendă, meşterului Manole, el se smulge din dragostea omenească şi pentru Invierea neamului său, în orice clipă stă gata de moarte. Un artist legionar îsi conduce existenţa fizică după cele mai categorice principii de viaţă crestină. Rugîndu-se lui Dumnezeu, gîndindu-se în permanenţă la Căpitan şi ridicîndu-se cu sufletul la jertfa martirilor mişcării, el pune piatră peste piatră la înfătişarea
Romîniei legionare, sfărîmînd cu tîrnăcopul acele urme ale unor ziduri de ură şi de mişelie ce-au împresurat-o.

Artistul legionar nu e preocupat să redea frumosul natural, frumosul cotidian; el se ridică în a construi frumosul măreţelor înfăptuiri legionare. Opera artistului legionar e pusă pe viaţă, pe trăire interioară, prin participarea totală la viaţa legionară. Un artist legionar nu-şi recomandă sieşi un fel de viaţă, ci îşi ordonă şi consimte această viaţă. Şi construindu-si viaţa el îşi construeşte propria sa operă care e făcută după chipul sufletului său de legionar, aspră, scînteietoare, neclintită.

Un artist legionar nu e un om de afaceri, el nu umblă după lux, după trai bun, de a-şi satisface ambiţiile personale, sau poftele de mărire. El a înţeles în a se integra în elita legionară. El îşi supune fiinţa fizică la permanenta jertfire în slujba Neamului, el ştie că ideea de elită este legată de ideea de jertfă, de sărăcie, de trăire aspră şi severă a vieţii. El ştie că numai atunci va creea pentru Legiune, cînd va fi în permanentă jertfire de sine.
Un artist legionar nu se poate gîndi la o îmbogătire materială. In atelier el duce o viaţă aspră şi severă, fără lux, şi fără îmbuibare, o viaţă de absolută camaraderie; e camarad cu zidarul care-si pregăteşte zidul pentru a desăvârşi o icoană, e camarad cu tîmplarul care-i pregăteşte schela, e camarad cu toţi aceia care într-un comun efort tind spre desăvîrşirea operei concepută de el, şi mărturisită lor. Dragostea e cheia de boltă a înfăptuirilor sale. „Dragostea îndelung răbdătoare, dragostea plină de bunătate, dragostea fără pizmuire, dragostea care nu se laudă, dragostea care nu se umflă de mîndrie, care nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr. Crede totul, nădăjdueşte totul, suferă totul”.

Acesta este portretul unui artist legionar, al acelui artist legionar chemat să construiască o gospodărie romînească nouă, un sat romînesc nou, un oraş romînesc nou, o Capitală nouă. Numele lui e Legiunea. Temelia e pusă, urmează clădirea Palatului.

deveghepatriei / https://veghepatriei.wordpress.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 3 Iunie 2017 în DUMNEZEU, ROMANIA

 

Prefer sa fiu un nimeni!

Jim CaviezelAm transcris dintr-un interviu cuvintele actorului Jim Caviezel, cel care a jucat în rolul principal în filmul „Patimile lui Iisus” – o mărturisire emoționantă și cu un impact puternic: „Oscarurile sau laudele lumii s-ar putea să te ocolească, dar nu uita că Dumnezeu are pentru tine premii eterne. Lumea te va uita ușor când nu ești în vârf, te vor aclama când ești popular, iar apoi laudele lor vor înceta. Nu este la fel cu Dumnezeu, El nu uită niciodată, iar numele tău este în memoria Lui veșnică dacă tu crezi în Fiul Său. Nu mi-aș da numele scris sus, în Cer, oricât de neînsemnat ar fi, pentru toată gloria pământului. Prefer să fiu un nimeni pe pământ, dar să am numele scris în Cer. Trebuie să renunţăm la numele noastre, la reputaţiile noastre, la vieţile noastre pentru a spune adevărul.”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Mai 2017 în DUMNEZEU

 

Ideea de Dumnezeu este nemarginita

La Facultate îl studiasem pe Descartes. Profesorul loan Gh. Savin arăta în prelegerile lui cum a ajuns marele filozof francez la convingerea că există Dumnezeu. Filozoful porneşte de la un fapt sigur: în sufletul omului este sădită ideea de Dumnezeu. (Jean Jacques Rousseau făcuse – după câte mi-aduc aminte – experienţa cu un copil, pe care l-a izolat cu desăvârşire de oameni, situându-l într-o pădure şi aducându-i cele necesare, numai ca să nu audă de la nimeni vorbindu-i-se despre Dumnezeu. Dar mare i-а fost mirarea când l-a văzut pe băiat închinându-se Soarelui pe care îl considera Dumnezeu. Nu importă că se închina Soarelui, fapt este că într-însul era sădită ideea de Dumnezeu, înainte de а-i fi vorbit cineva despre o Fiinţă supranaturală).

Şi atunci Descartes îşi pune întrebarea: de unde vine această idee de Dumnezeu pe care el o găseşte aprioric sădită în sufletul său? Această idee, răspunde tot el, nu poate veni decât din trei izvoare: ori din lumea înconjurătoare, ori din el însuşi, ori într-adevăr există acea Fiinţă supranaturală care i-а sădit-o. Descartes le analizează pe rând.

Din lumea înconjurătoare nu poate veni, fiindcă zice el – ideea de Dumnezeu sădită în mine este infinită pe câtă vreme lumea înconjurătoare este finită. Iar ceva finit nu poate să-mi dea ceva ce este infinit. Din mine însumi, continuă filozoful – iarăşi nu poate veni, fiindcă şi eu sunt mărginit, în timp ce ideea de Dumnezeu este nemărginită. Cauza nu poate fi mai mică decât efectul.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea de Dumnezeu nu poate veni decât de la o Fiinţă supranaturală care într-adevăr există şi care mi-a sădit această idee. Dar filozoful care s-a îndoit până şi de propria sa existenţă (cogito, ergo suni; dubito, ergo sum) a pus la îndoială până şi această concluzie. Dar dacă, zice el – această idee mi-a sădit-o un spirit rău? Nu cumva în locul lui Dumnezeu stă diavolul care mă minte şi-şi bate joc de mine?Descartes a respins şi această îndoială, bazat pe faptul că ideea unui Dumnezeu infinit implică în sine Perfecţiunea. Iar o Fiinţă perfectă, desăvârşită în toate privinţele, nu poate minţi. Şi în acest caz, concluzia este că ideea de Dumnezeu a fost sădită de însuşi Dumnezeu care există într-adevăr.

Paulin Lecca, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 Mai 2017 în DUMNEZEU

 

O marturisire frumoasa

Am greşit mult până să mă îndrept, dar cu fiecare căzătură am devenit mai înţelept.
Am judecat pe alţii pe nedrept, dar mi-am deschis mai tare ochii să înţeleg.
Am plâns şi-am strigat a neputinţă, dar m-am ridicat din propria-mi voinţă.
Am rătăcit prin locuri nedorite, dar m-am întors acasă cu picioarele obosite.
Am crezut că tot ce zboară se mănâncă, când de fapt eu nu crescusem încă.
Am călcat prin bălţi şi prin noroi, dar m-am spălat cu lacrimi în şuvoi.
Am ajuns departe într-un loc de vanitate plin, dar m-am întors din drum, căci îmi era străin.
M-am luptat cu gândurile-mi multe, dar m-am predat, căci inima-mi nu dorea să lupte.
Am zburat din mândrie pe culmi înalte şi abrupte, dar m-am trezit o pasăre cu aripile rupte.
M-am pierdut în ale lumii lucruri trecătoare, până-n ziua în care a început să-mi cânte…o privighetoare.
Am căutat bogăţiile acestei lumi, dar unde căutam eu era doar aur transformat în scrum.
Am încetat să mă mai plâng şi-am învăţat să mă ridic râzând,
Căci te-am găsit pe tine, Doamne, într-o fărâmă de pământ,
Într-un strop de rouă, în al păsărilor cânt
În căderea ploii şi-ntr-un suflet blând.
Îmi ridic braţele acum şi închin aceste versuri în semn de mulţumire,
Căci am scris prea mult cu litere de fum şi prea puţin cu versuri de iubire.

Adela Moldovan

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 Martie 2017 în DUMNEZEU, SFATURI