Despre moartea clinica

Moartea cerebrală nu reprezintă şi moartea fizică, biologică a omului, de aceea este un mare păcat să fii de acord cu donarea de organe. Efectiv ai omorât omul. Cu ce garantează ei că prin expresia „moarte cerebrală” sufletul este ieşit din trup? Sau vor organele interne ale cuiva în timp ce acesta e încă însuflețit? Biserica vrea doar lucruri morale şi transparente. În plus, poți să primeşti organe interne de la oricine atât timp cât donatorul rămâne în viață. Oare medicina industrială şi tehnologizată doreşte organe deja moarte? Atunci poate lua de la trupuri din sicrie, din cimitir… Viața este un dar de la Dumnezeu care trebuie să se întoarcă la El când El hotărăşte, nu omul.

 

Crestinul muribund catre sufletul sau

 

Despre omul frumos – Dan Puric

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană“. O băbuţă care şi-a dovedit credinţa într-un caz de pericol, când tuturor celorlalţi le era frică, într-un avion, îl recreştinează repede, spunându-i că şi-a făcut cruce şi asta e suficient pentru Dumnezeu, deci nu insistă. Dan Puric este sigur că a văzut Omul Frumos, şi prin verbul său plin de forţă, ne face şi pe noi să îl vedem.Frumuseţea lui Hristos constă în fapul că în Grădina Ghetsimani a plâns, rugându-se Tatălui să fim împreună. Şi iată identitatea noastră de creştini: „suntem lacrima Lui pe obrazul lumii“.

Frumosul se naşte din umilinţă: „Căci naşterea frumosului pe pământ, al adevăratului frumos, s-a născut din cea mai cumplită umilinţă, din umilirea lui Hristos. Prin coroana de spini, prin bice, prin hulituri şi pietre aruncate, se strecura suspinând Frumuseţea Mântuitorului“.Frumosul este în legătură cu durerea, cu martiriul. Va creşte din ochii martirilor creştini, care ştiu să privească dincolo de ceea ce le aducea moartea, de obiectul de tortură; ochii murmură iertarea, iar inima poartă sămânţa iubirii.Realitatea, lumea căzută, nu este biruită de frumosul hristic.

Este biruit însă timpul acestei realităţi. Un alt prezent, care nu este promisiune, amăgire, ne dezvăluie frumosul lui Hristos.Memoria satului copilăriei, memoria părinţilor şi a unui naş care i-a dăruit cartea Don Quijote, memoria cărţilor ne fac să încadrăm până la urmă într-un chenar de lumină un chip care poate avea trăsăturile sfântului, dacă le punem cap la cap. În orice caz, nu numai că ni se face dor de frumuseţe, de frumuseţea lui Hristos, dar parcă începem să o zărim.Poate paginile cele mai emoţionante sunt cele despre maternitate, despre mama.

Până la a ajunge la frumuseţea sfântului, Dan Puric a cunoscut frumuseţea maternă, frumuseţea femeii pe care o vede capabilă „de a desmărgini bărbatul din stupiditate“.Iubirea ştie să vadă esenţialul. Mama lui era singura care înţelegea frângerea fiului ei pe scenă, şi privea cu îngrijorare, în timp ce spectatorii aplaudau. Dar scena în care Dan Puric povesteşte despre viaţa lui de soldat şi cum mama sa a reuşit să dezarmeze prin dragoste generalii care impuseseră reguli dure este excepţional scrisă. A înţeles atunci forţa feminităţii. „Şi mă uitam, povesteşte autorul, câtă ordine masculină făcută pulbere, zob, de ceea ce dă Bunul Dumnezeu. Le vorbea despre dragoste…“ Mama îi loveşte, pe un plutonier şi pe un colonel cu poşeta în cap pentru că „puiul mamii“ slăbise din cauza muncii şi a lipsei de mâncare.

Sentimentele ei materne trec peste disciplina militară şi produc perplexitate.Umorul şi o anumite tandreţe care rămâne în suflet sunt punctele tari ale lui Dan Puric în calitate de autor de cărţi. Multă sensibilitate, în special faţă de durere, şi un acces la cultură nu de tipul rece, academic, ci prin evidenţierea aspectelor esenţiale şi a necesităţii de a se transforma în viaţă, plecând de la viaţă. Naşul său, uimit că nu citise Don Quijote, l-a întrebat uimit: „Păi, atunci, ce fel de viaţă o să duci? Cum ai să ştii ce e iubirea?“. Trebuie, adică, să dăm vieţii sensul către frumos.

ziarullumina.ro

 

SOCRATE – despre nemurirea sufletului

Atîta vreme cît avem un trup şi cît sufletul nostru se află plămădit laolaltă cu asemenea năpastă, năzuinţa noastră, adică dobîndirea adevărului, nu va fi îndestulată vreodată. În nesfîrşite chipuri ne munceşte trupul datorită obligaţiei de a-l hrăni, iar dacă se adaugă şi vreo boală, iată-ne împiedicaţi în vînătoarea noastră de realitate. Trupul ne pîngăreşte cu iubiri şi pofte, cu spaime, cu tot felul de năluciri, cu fleacuri fără număr, astfel încît de răul lui, cum vine vorba, nu mai ajungem niciodată să «gîndim» cu adevărat. Cine altul decît trupul cu dorinţele lui ne aduce războaie, răzmeriţe, lupte?

Dacă sufletul este într-adevăr nemuritor, se cere ca el să fie îngrijit ţinînd seamă nu numai de acest răstimp pe care îl numim viaţă, ci de întreaga întindere a timpului. Căci a nu-i acorda această îngrijire poate să pară acum o primejdie cumplită. Dacă moartea ar însemna despărţirea de tot şi de toate, ce fericire ar fi pentru cei răi ca, odată morţi şi despărţiţi de trup, să se despartă, cu relele lor cu tot, şi de suflet! Dar în clipa în care sufletul se arată ca fiind nemuritor, nu se mai află pentru el nici o altă scăpare şi nici o altă mîntuire decît în strădania de a deveni cît mai bun şi cît mai înţelept.

 

Nu cautati niciodata la trup si la frumusetea lui, ci la suflet

Căutaţi dragostea. Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. Împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste. „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16).

Aveţi datoria să fiţi cu multă luare aminte la relaţiile dintre voi, să vă cinstiţi unul pe altul ca pe nişte chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Să nu căutaţi niciodată la trup şi la frumuseţea lui, ci la suflet. Luaţi aminte la simţământul dragostei, căci atunci când inima nu este încălzită de rugăciune curată, dragostea este în primejdie de a deveni trupească şi nefirească, este în primejdie să întunece mintea şi să ardă inima.

Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă nu cumva dragostea noastră nu izvorăşte din plinătatea dragostei noastre pentru Hristos. Cel care priveghează ca să-şi păstreze curată dragostea, va fi păzit de cursele vicleanului, care încearcă încet-încet să prefacă dragostea creştinească în dragoste lumească.

Sfântul Nectarie al Pentapolei, manastireasuruceni.md

 

Sufletul a fost creat pentru viata vesnica

Dumnezeu nu poate uita in veci nici o persoana si daca nu o poate uita, o si mentine in existenta. Pentru Dumnezeu, de fapt, nici o persoana cu care a stat in relatie nu mai inceteaza de a exista. In aceasta se arata, insa, si valoarea data omului de Dumnezeu prin creatie; desi l-a facut din nimic, l-a facut in asa fel, ca vede in el o faptura demna de a o trata ca pe un egal. Dar e mare taina ca existentele create de El pot, si sa nu tinda spre El, ci sa-si inchipuie ca pot spori singure intr-o nemarginire a fiintei lor proprii. Iar Dumnezeu, voindu-le libere, a hotarat sa le creeze, contand si pe aceasta eventualitate.

Deci sufletul a fost creat pentru viata vesnica, pentru ca Hristos sa locuiasca in el. Dar chiar daca el ramane gol de Hristos, el tot exista in veci, ca sa stie pentru ce mare vrednicie a fost zidit si sa ramana vesnic intr-un regret pentru lipsirea de ea, deci sa ramana intr-o suferinta vesnica pentru despartirea de Dumnezeu, in Care se afla. Nu mai e in iad o nadejde a viitorului, nici credinta ca putem repara ceva din trecut. Am uitat de Dumnezeu si Dumnezeu nu ne mai poate ajuta. Nu-i mai putem iubi pe altii si altii nu ne mai pot iubi pe noi. Nu mai gasim nimic vrednic de iubit unii pe altii. Suntem singuri pentru veci. Si stim ca vom fi singuri pentru veci. Existenta noastra e redusa la monotonia eterna a inchiderii in superficialitate si singuratate. Nu ne putem comunica nimanui si nimeni nu ni se poate comunica. Iar intrucat in iad vom fi cu trupul, chinul singuratatii, al nemangaierii, al neincrederii dureroase va fi intensificat la maximum si in trupul nostru prin raceala, nepasare si neincredere.

Pr. Profesor Doctor Dumitru Staniloae

 

Despre pocainta, spovedanie, suflet, moarte si judecata

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE

✦ Taina pocăinţei este cea mai mare şi mai binecuvântată taină, care ne pregăteşte minunat pentru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeşte… Dumnezeu este mulţumit şi Îşi află odihnă în omul care se pocăieşte, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinţa este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieşte doar mărturisirea greşelii. De aici înainte se sfârşesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie şi spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu.

✦ Lacrimile sufletului pocăit curăţesc inima, mintea, sufletul, trupul, viaţa, cuvântul, curăţesc chiar şi fiecare gest al omului.

✦ Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.

✦ Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi.

✦ Postul Mare este perioadă de curăţie, lacrimi, rugăciune şi apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru şi, printre alte leacuri, ne oferă şi leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei şi al Sfintei Împărtăşanii.

✦ Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitoceşti pe care le avem şi este mereu de folos sufletului şi trupului.

✦ Toţi suntem păcătoşi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toţi avem nevoie de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, şi doar prin pocăinţă sinceră şi spovedanie ne vom curăţi. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său – duhovnicul.

✦ Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.

✦ Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este ştearsă şi omul trece cu bine.

✦ Virtutea pocăinţei niciodată nu ajunge la desăvârşire.

✦ Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt şi Învierea lui Hristos, şi la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea minţii, a inimii şi a trupului. Când această lucrare se înfăptuieşte, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele şi nu le lăsăm să se apropie de noi. Şi fiecare cuget rău este o muşcătură a diavolului. Şi fiecare muşcătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveşte inima cu licoarea plăcerii pătimaşe. Otrăveşte, de asemenea, şi cugetul, căci fiecare imagine scârboasă conţine în ea chiar această otravă.

✦ Când cugetele rele ne înţeapă cu otrava plăcerii şi le alungăm, când alungăm imaginea rea, păcătoasă, pătimaşă şi scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat. Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de iad, de rai, de veşnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârboşenie, şi în continuare pierzanie. Dar când suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia şi priveghem pentru sufletul nostru, atunci oprim tot acest şir de păcate.

✦ Cartea curată a faptelor noastre se pregăteşte de aici, precum paşaportul… Când paşaportul sufletului nostru va fi bine întocmit faţă de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vameşii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înălţimi.

✦ Omul care-şi plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna şi frica dumnezeiască din viaţa sa. Lacrimile pocăinţei sunt o îmbăiere a sufletului.

✦ Pocăinţa sinceră şi adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu toţii, ca nişte păcătoşi.

✦ Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.

✦ Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufleteşti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.

✦ Pocăinţa îndurerată şterge păcatele şi Dumnezeu le uită, ca şi când nu ar fi avut loc.

✦ Deoarece noi, oamenii, suntem păcătoşi, avem dreptul să ne pocăim şi să ne sfinţim. Păcatele sunt ale noastre, sfinţirea este a lui Dumnezeu.

✦ Să alergăm cu toţii, ca păcătoşi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem şi să ne mântuim fără plată.

✦ Încrederea în sinele nostru este egoism şi mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se şterge. Lacrimile spală greşeala, oricât de rea, murdară, învrăjbită, cruntă şi plină de ură ar fi ea. Greşeala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăinţei şi omul revine la starea lui de dinainte.

✦ Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinţeşte mintea, inima şi gura omului… Lucrul de care suntem chemaţi să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.

✦ Orice ne-ar face, să-i iertăm şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, pentru toţi. Dar dacă ne rugăm doar cu buzele şi în interior avem ură şi nu iertăm, nu facem nimic.

✦ Să ne nevoim acum şi să facem pregătiri pentru Cer. Căinţa de după moarte nu ne va folosi deloc.

✦ Când omul se pocăieşte de păcate şi se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îşi întinde braţele şi-l îmbrăţişează pe omul păcătos care se întoarce, şi oricâte murdării şi pete ar avea, se curăţeşte şi devine porumbel neprihănit… Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtuţii şi se mântuieşte.

✦ Sfinţii Părinţi erau severi cu ei înşişi, dar cu alţii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.

✦ Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credinţă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L înţelegem.

✦ Nu există suflet de creştin ortodox pentru care, atunci când acesta îşi plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseşte căi şi mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.

✦ Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinţa lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinţa, cu atât se bucură Dumnezeu şi îşi află odihnă în omul pocăit.

✦ Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăinţă profundă, şi totodată pentru a se folosi şi ceilalţi…

✦ Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.

✦ Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greşelile, nu se va cutremura în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.

✦ Sfinţii plângeau şi noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie, şi acestui lucru foarte important, pregătirii şi aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atenţie.

✦ Să ne rugăm ca ochii liniştiţi ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecăţii. Să ne privească cu veselie şi să ne dea de veste că El Îşi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele şi iubirea Sa.

✦ Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!

✦ Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara conştiinţei. Iar povara conştiinţei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu ţine poruncile Lui? Când conştiinţa lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeşte mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu prin pocăinţă adevărată şi spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepreţuită.

✦ Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească şi fie ca lucrarea curăţiei să fie mai rodnică, taina pocăinţei să se întindă pretutindeni şi sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se curăţească, să devină neprihănite şi să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă trupeşte şi sufleteşte.

DESPRE SUFLET, MOARTE ŞI JUDECATĂ

✦ Unul este adevărul neîndoielnic: sufletul omului este nemuritor şi după moarte intrăm în veşnicie. Şi de aici depinde unde va fi aşezat sufletul omului după moarte. Să ne îngrijim deci de sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.

✦ Conştiinţa fiecărui om va fi cel mai mare acuzator la judecata lui Dumnezeu. De aceea, acum, când suntem în viaţă, să ne schimbăm şi să ne pocăim. Să-L rugăm pe Dumnezeu ca sfârşitul vieţii noastre să fie creştinesc şi să dăm răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată.

✦ Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă prezenţa îndurării, iubirii, prezenţa îmbrăţişării lui Dumnezeu. Noi suntem cauza pentru care nu suntem îmbrăţişaţi de Dumnezeu, nu primim dragostea Sa şi astfel rămânem lipsiţi sufleteşte şi suferim. Şi toate acestea pentru că nu avem legătură sufletească cu Dumnezeu. Dumnezeu este lumină; dacă noi simţim întuneric, înseamnă că nu avem în noi lumină dumnezeiască. Dacă simţim povara conştiinţei este pentru că nu ne-am împăcat cu Dumnezeu.

✦ Fiecare om va avea de înfruntat greutatea morţii. Însă cu cât devine omul mai duhovnicesc, cu atât mai puţin va gusta din chinurile ieşirii sufletului. Va trebui să ne găsim în rugăciune, pocăinţă şi trezvie. Să fim cu luare-aminte la gândurile, cuvintele, simţurile şi faptele noastre. Să răbdăm ispitele şi să-i iertăm din inimă pe cei ce ne învinuiesc.

✦ Orice înfăptuim pentru aproapele nostru ni se va întoarce de către Dumnezeu. Iertăm, vom fi iertaţi, iubim, vom fi iubiţi, facem milostenie, vom fi milostiviţi. Nu îl judecăm pe seamănul nostru, nu ne va judeca nici Dumnezeu pe noi. Toate se vor face în mod egal. Orice dăruim, aceasta vom primi.

✦ Când cunoaştem calea de mântuire, este uşoară mântuirea… Este imposibil ca omul care iubeşte, care nu judecă, care iartă, trece cu vederea şi miluieşte, să rătăcească drumul mântuirii. Să fim atenţi să nu pierdem mântuirea sufletului nostru, căci lumea întreagă nu preţuieşte cât un suflet nemuritor.

✦ Moartea este puntea care-l trece pe om din lumea aceasta spre cealaltă. După ce se închid ochii trupului, se deschid îndată ochii sufletului şi acesta vede lucruri pe care nu le vedea înainte cu ochii trupului.

✦ Sufletul care se nevoieşte, care rabdă, care crede neclintit în existenţa lui Dumnezeu şi în viaţa cealaltă, în zilele în care primeşte harul se simte ca şi când ar fi înarmat cu armele luminii şi capătă încredere deplină în Dumnezeul şi Părintele Ceresc.
Pentru a ajunge cineva la această măsură, trebuie ca mai înainte să depună aici, în lume, eforturi după porunca lui Dumnezeu. Să rabde ispitele, necazurile, durerile. Să se smerească încontinuu. Să izgonească cugetele rele imediat ce acestea îşi fac apariţia. Să fie cu luare-aminte la propria viaţă. Şi atunci, în vremea când nu se aşteaptă, va simţi cercetarea harului lui Dumnezeu.

✦ Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu şi la Dumnezeu se va întoarce. Sufletul este important şi este superior îngerilor. Această suflare va pleca în ceasul morţii, îl va întâlni pe Dumnezeu Tatăl şi, dacă a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu, se va mântui veşnic, dacă le-a făcut pe ale diavolului, va merge cu diavolul… De aceea să ne îngrijim să ajutăm sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin milostenii. Toate aceste fapte mijlocesc în faţa lui Dumnezeu pentru sufletul care a plecat.

✦ Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedează dispare şi are valoare nepreţuită. Şi pentru că este veşnic şi nemuritor trebuie să avem foarte multă grijă de el, ca să nu-l pierdem. Sufletul nostru piere când urmăm calea păcătoasă, când ne îmbolnăvim de cancerul păcatului. Atunci vom avea parte de moartea sufletească, care este despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu.

✦ Orice lucru de pe pământ poate fi înlocuit, dar dacă pierdem sufletul nostru, nimic nu ne mai poate salva, de aceea să-l apărăm cu orice sacrificiu, strădanie şi nevoinţă.

✦ Mila Hristosului nostru nu are limite, este abis. Dumnezeu îl iubeşte nespus pe om. Să punem în valoare această milă a Sa, prin pocăinţă, prin spovedanie şi prin viaţa noastră credincioasă.

✦ Să întrebuinţăm timpul şi clipele pentru mântuirea sufletului nostru. Să nu ne atragă lucrurile pământeşti, să ne fie de-ajuns cele strict necesare.

✦ Să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească fără scop. Să-i dăm de lucru numele lui Hristos şi al Maicii Domnului. Să cugetăm la moarte, la Judecată, la cum să facem binele, la cum să-L mulţumim pe Dumnezeu… De vreme ce microbii umblă şi ne molipsesc cu gânduri rele, noi să ne apărăm cu rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă; Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă. Rugându-ne, asigurăm sufletul nostru, îl păstrăm sănătos, curat şi pregătit.

✦ Moartea este înfricoşătoare, nu am gustat-o şi nu o ştim. Când va veni, nu vom putea mărturisi despre ea, doar o vom îndura… De aceea îl vedem pe muribund cum înghite, lăcrimează şi are privirea înceţoşată. Nu are contact cu cele de lângă el şi vede alte lucruri… Prin această moarte vom trece cu toţii. Să ne pregătim deci să înfruntăm moartea conştient, să nu ne acuze conştiinţa, şi să avem şi fapte bune să punem în balanţă.

✦ Când omul este pregătit, înfruntă moartea înfricoşătoare cu leacul nădejdii, cu uşurarea conştiinţei. Acestea vin şi îndulcesc chinul şi frica, şi dau curaj neliniştii sale.

✦ Trebuie să ne dăm seama că lumea este deşertăciune şi că plecăm cu adevărat în viaţa veşnică. Ne aşteaptă o altă lume, duhovnicească, veşnică, sfântă. Aici toate sunt mincinoase. Cel care merge acolo nu vrea să se mai întoarcă nicicând înapoi.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

 

Nu e ciudat ?

Avem timp să stăm la televizor, dar de rugăciune nu avem timp. Ne facem timp întotdeauna să ne îngrijim trupul, să-l spălăm, să-l hrănim, să-l plimbăm, dar pentru suflet nu găsim niciodată timp; îl neglijăm, îl lăsăm murdar, zdrențuit, nespovedit. Acceptăm întotdeauna invitațiile la cinema, la teatru, în cluburi, restaurante, dar când ne invită cineva duminica la biserică, ne rușinăm și găsim mereu motive de a nu merge. Găsim întotdeauna putere și răbdare să stăm în picioare la meciuri, dar nu și la biserică. Avem putere să stăm ore în șir la concerte în aer liber, pe ploaie și pe vânt, dar considerăm proști pe cei care așteaptă la rând la sfintele moaște sau la agheasmă.

Avem întotdeauna bani de aruncat pe petreceri, mobilier, mâncare, haine și bijuterii, dar pentru un pomelnic, sau o milostenie nu avem bani. Ni se par întotdeauna folositoare investițiile pentru trup, dar lucrurile necesare sufletului: icoane, cruciulițe, slujbe sau cărți religioase, le considerăm scumpe și inutile. Ne ducem de urgență la doctor când se îmbolnăvește trupul, ne îngrijorăm pentru însănătoșirea lui, cheltuim sume enorme, dar când se îmbolnăvește sufletul de prea multe păcate, nu alergăm la doctorii sufletești, la preoți, să ne vindece boala sufletului; lăsăm rana deschisă, nevindecată, adăugăm păcate peste păcate, și nu ne pasă nici dacă ne moare sufletul.

Ne încredem în psihologi când suntem tulburați de problemele vieții, cheltuim în zadar banii, dar la duhovnici nu alergăm. Avem întotdeauna lacrimi de râs pe la petreceri și emisiuni, dar să facem o rugăciune sinceră de pocăință, cu lacrimi, nu avem. Ne mândrim întotdeauna cu hainele, mașinile și accesoriile ce le purtăm pe noi, dar ne rușinăm a purta Crucea Mântuitorului la gât, sau să o facem când trecem pe lângă o biserică. Ne interesează toate știrile și emisiunile, suntem la curent cu toate filmele și noutățile, dar știrile folositoare de suflet le considerăm false sau neinteresante.

Ne regăsim în muzica rock, scuturăm din cap ca îndrăciții, dar să ne liniștim în cântări religioase, nu ne face plăcere. Dansăm până când transpirăm, dar ca să facem metanii, nu vrem să ne obosim trupul. Ne rușinăm cu toții când suntem numiți neglijenți în treburile gospodărești, pământești, dar când cineva ne spune că suntem leneși și nepăsători față de suflet, nu ne doare și nu ne pasă.

Ne interesează părerea oamenilor despre noi, imaginea noastră în ochii lumii, dar nu ne întrebăm niciodată ce părere are Dumnezeu despre noi, nu ne interesează. Plângem și ne întristăm cu toții când ne pătăm haina trupului, dar nu dăm nici cea mai mică importanță când ne murdărim haina sufletului. Ne asigurăm cu mult timp înainte locuri de veci, ne interesează unde va sta trupul nostru după moarte, ne achiziționăm cavouri și grilaje scumpe, dar unde ajunge sufletul, dacă avem loc în rai, nu ne panicăm.

Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini ?!

Elena J.

 

Iarta-ma, suflete al meu …

Iartă-mă pentru că n-am crezut pe deplin în tine.
Iartă-mă pentru că am uitat de tine și te-am pus mai prejos de trup.
Iartă-mă pentru că nu mi-am făcut timp și pentru tine și nu te-am îngrijit așa cum mi-am îngrijit trupul.
Iartă-mă pentru că nu te-am lăsat să te odihnești.
Iartă-mă pentru că nu te-am întrebat ce te doare, ce-ți lipsește, nu ți-am ascultat nevoile.
Iartă-mă pentru că te-am făcut să plângi.
Iartă-mă pentru că te-am neglijat, pătat, înnegrit.
Iartă-mă pentru că te-am asfixiat, ducându-te în locuri pline de fum și de murdării.
Iartă-mă pentru că te-am purtat în acest trup netrebnic.
Iartă-mă pentru că n-am știut să te prețuiesc și să te pun la loc de cinste.
Iartă-mă pentru că n-am știut că valorezi mai mult decât lumea întreagă.
Iartă-mă pentru că te-am îngreuiat cu păcate.

Elena J.

 

Pestisorul care nu credea in viata de pe uscat

În adâncimea unei ape, doi pești de zor se înfruntau,
Într-o discuție aprinsă, pe care n-o mai terminau:
„O, nu, aceasta-i nebunie”, răspunse tânărul zglobiu,
Tot unduindu-și cu mândrie, în ape trupul argintiu.
„O, nu! O, nu! Eu nu pot crede că ce spui tu e-adevărat.
Nu cred în lumea ta, bătrâne, ce viețuiește pe uscat.
Și totuși, vei vedea odată că este-așa cum ți-am spus eu.”
Zicea mereu cel mai în vârstă pește, părând convins de crezul său.
„Nu pot să cred aceste vorbe, și sunt convins că tu greșești.
Zadarnic lupți de-atâta vreme, fără să poți să-mi dovedești.
Că pe uscatul ars de soare, unde nu-i pic de umezeală,
Pot viețui alte ființe, trăind în altă rânduială.
Se pare că de bătrânețe ai început să aiurești,
Sau mintea și-a pierdut puterea, dacă poți crede în povești.
Probabil mă mai crezi și astăzi un peștișor needucat,
Dar, rogu-te, adu-ți aminte în câte școli am învățat.
De-aceea spun, c-așa poveste o cred doar peștii fără carte,
Că ignoranții și fricoșii le socotesc adevărate.
Iar tu te-așezi în rând cu dânșii dacă insiști să-mi dovedești,
Că este undeva aiurea, această lume de povești.
În ignoranța ta, bătrâne, este firesc ca să greșești,
Credul, nu ești tu de mine că te-au convins niște povești.
La ce să-mi pierd vremea cu tine când am atâtea de făcut?
Știu că ești gata să continui, doar n-o mai iau de la-nceput.”
Și plictisit, privi bătrânul, cu ochii lui de sticlă, reci,
Și-apoi lovind vioi cu coada, se depărtă voind să plece.
Dar tresărind văzu o umbră care plutea parcă pe ape,
Cum sprijinindu-se de maluri, venea mereu-mereu tot mai aproape.
„E umbră oare, sau nălucă, sau poate-s eu înfometat?”
Se întrebă tânărul pește, privind un vierme-ncârligat.
Și îmboldit de lăcomie țâșni vârtej și-l înghiți,
Dar în gâtlej un ac se-nfipse, și sfoară lungă îl smuci.
Iar după câteva momente era deja întins pe jar,
Jupuit de viu și pus cu sare pe sârmele unui grătar.
Și-așa ajunse să cunoască și acest peștișor încrezut,
Că este vie și aievea, și lumea-n care n-a crezut.

Așa sunt toți aceia care nu cred că există o lume veșnică, că există suflet nemuritor, că există îngeri și demoni, care vor fi luați precum peștișorul acesta în cârlig și în furci, și vor fi duși în iad, în jar nestins. Să nu fim necredincioși ci credincioși.