RSS

Arhive pe categorii: PACATE

Pr. Arsenie Boca – cele 3 pacate care se transmit pana la a 3-a generatie

arsenie-chip-1

Păcatele bunicilor și străbunicilor ca fumatul, băutura, curvia, atinge a treia generație

Fratilor, ascultati de Biserica, fiindca cei ce asculta de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu asculta.

– Parca toate lucrurile unui om seamana cu stapânul lor.

– Pacatul cel mai mare este razvratirea împotriva lui Dumnezeu; atinge prima generatie si se nasc orbi. Pacatele bunicilor si strabunicilor ca fumatul, bautura, curvia, atinge a treia generatie. Sa ne cunoastem strabunicii si sa ne rugam pentru ei.

– Multi sunt mai betegi la minte decât la stomac.

– Daca împiedici un guturai prin medicamente, îl transformi în alte primejdii – exemplu sinuzita. Lasa fazele obisnuite ale bolii – ca-i usoara – ca-i cel mai bun leac al ei. Ferirea de frig ajunge.

– Obisnuit, lucrurile cam imposibile sunt la capatul alergarii spre desavârsire.

– Cine-i îngust la minte, n-are leac nicaieri.

– Nu vreau ca neamul acesta, care are o asa de mare chemare la Dumnezeu, sa se corceasca.

– Sa-i iubim pe toti oamenii, dar nimic din cele omenesti.

– Asceza (înfrânarile de orice fel), fara iubire, e departe de Dumnezeu.

– Rar sa gasesti un om care sa dea sens religios mortii, adica s-o astepte cu bucurie, ca pe-o izbavire sigura din împaratia pacatului.

– Împliniti-mi dorintele, sfaturile minime, si va schimba Dumnezeu situatiile, problemele voastre, fara sa fiu eu prezent, caci Dumnezeu e Cel ce le schimba.

– Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Când si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa.

***

Sunt pedepsiţi copiii pentru păcatele părinţilor?

Chiar dacă ar exista în om o moștenire păcătoasă, aceasta nu poate rezista în fața harului lui Dumnezeu.
Atunci când o persoană, aparent evlavioasă și cu frică de Dumnezeu, are multe greutăți, cei din jur dau, uneori, următorul verdict: „plătește pentru păcatele părinților săi”, iar în lumea satului încă se mai foloseşte explicaţia: „își trage păcatele părinților”.

De fapt, o astfel de concepție nu este una originală, specifică poporului român, ci ea este întâlnită și în Sfânta Scriptură, chiar în societatea evreiască. Despre ea ne dă mărturie profetul Iezechiel și se pare că avea rădăcini destul de adânci în conștiința poporului, după cum reiese din criticile pe care profetul le aduce. Iezechiel a activat în cea mai nefastă perioadă a istoriei evreilor, când Ierusalimul a fost distrus și poporul a fost deportat în Babilon. Cu toate că discursul profeților, înainte de căderea Ierusalimului, s-a concentrat exclusiv pe evidențierea stării păcătoase a locuitorilor, care avea să ducă la dezastru, iudeii deportați aveau sentimentul că nu ei erau răspunzători pentru starea în care se aflau, ci că erau pedepsiți de Dumnezeu doar din cauza păcatelor părinților lor. Chiar circula între ei un proverb, legat de aceasta: „Părinţii au mâncat aguridă (strugurele încă necopt, cu gust foarte acru) şi copiilor li s-au strepezit dinţii”(Iezechiel 18, 2). În opinia lor, această afirmația era veridică, pornind de la a doua poruncă din Decalog, care zice: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”(Ieșirea 20, 5). Pentru a le infirma această gândire care nu făcea nimic altceva, decât să le adoarmă conștiința, transferând responsabilitatea asupra strămoșilor, profetul Iezechiel le transmite că fiecare om este răspunzător pentru păcatele sale și nimeni nu este pedepsit pentru păcatele altcuiva: „Un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea, …acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi …pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa” (Iezechiel18, 14, 17, 19-20).

Așadar, după cum ne arată capitolul 18 al cărții profetului Iezechiel, copiii nu sunt pedepsiți pentru păcatele săvârșite de părinții lor. Nici părinții nu sunt pedepsiți pentru păcatele copiilor lor, dacă cei dintâi au avut grijă să aibă o viață curată înaintea lui Dumnezeu și să le-o transmită și urmașilor.

Rădăcinile păcatului

Există citate biblice care ar putea duce la concluzia că pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat ar avea consecințe și asupra generațiilor ulterioare și unul dintre aceste versete este cel de la Ieșire 20, 5, pe care l-am menționat mai sus. Partea explicativă a celei de-a doua porunci, cu afirmația că pedeapsa va cădea asupra copiilor din cauza păcatelor părinților a cauzat adeseori grave neînțelegeri. Aceste rânduri nu pot fi scoase din context, căci, în caz contrar, li s-ar denatura sensul.

Nu poate fi vorba de pedeapsa lui Dumnezeu pentru o întreagă generație nevinovată, din cauza păcatelor unei generații anterioare, deoarece tot Dumnezeu a dat poruncă ca „părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom 24,16). Cercetând contextual celei de-a doua porunci, se observă că Dumnezeu face referire la păcatul idolatriei atunci când vorbește despre pedepsirea copiilor. Pe lângă practicile odioase, care acompaniau venerarea idolilor în Vechiul Testament (ex: Iezechiel 23, 37-39), idolatria avea puterea de a se imprima în cultura unui popor. Astfel, exista o probabilitate destul de ridicată ca, fiind crescuți într-un astfel de mediu, copiii să continue să facă aceleași păcate, pentru care vine și pedeapsa divină. Efectul unei generații păcătoase este acela că păcatul prinde rădăcini atât de adânci, încât este nevoie de mai multe generații pentru a fi eliminat.

Implicațiile versetului de la Ieșirea 20, 5 sunt acelea că fiii sunt la fel ca părinții lor. Această temă, care se repetă și în alte pasaje din Vechiul Testament (Ieșire 34, 7; Deuteronom 5, 9, Ieremia 32, 18 etc.) vorbește despre hotărârea lui Dumnezeu de a pedepsi generații succesive pentru păcatele pe care le-au învățat de la părinții lor, deoarece o nouă generație va tinde să repete greșelile înaintașilor. Așadar, expresia „Dumnezeu pedepsește copiii” este un alt fel de a spune că fiii repetă păcatele părinților.

„Dacă părinții au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o natură umană mai șlefuită”

Chiar dacă nu sunt moștenite păcatele părinților, după cum nu se moștenește nici păcatul strămoșesc al lui Adam, ci consecințele păcatului său, adică natura umană bolnavă, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, există o moștenire spirituală pe care părinții o lasă copiilor. Sfântul Ioan Scărarul spune că unii oameni sunt înclinați, prin firea lor, spre abstinență, tăcere, smerenie și timiditate. Alții au chiar o piedică pentru calitățile bune, dar ei se străduiesc să fie buni. Înțelepciunea lui Solomon explică această piedică, spunând că „pruncii născuţi din somnul necurat sunt martori ai nelegiuirii părinţilor, când stai să-i cercetezi” (4, 6), adică, cei născuți din desfrânare sunt o mărturie pentru cei din jur, prin înclinația spre păcatul părinților, care nu e tot timpul evidentă, ci acest lucru iese la iveală după o anumită cercetare.

În acest sens, mitropolitul Antonie de Suroj spune că „fiecare dintre noi nu se naște ca o făptură nouă, ci ca un moștenitor al tuturor generațiilor care l-au precedat. În toate aceste nașteri pot exista sfinți, cât și păcătoși obișnuiți (oameni nedesăvârșiți), dar și mari păcătoși… Fiecare generație moștenește de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinții lor și de la înaintașii cei mai apropiați) caracteristici ale minţii, inimii, voinței, particularități ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Dacă părinții au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o natură umană mai șlefuită. Dacă ei nu vor fi in stare să o rezolve, generația următoare se va lovi de ea, mai devreme sau mai târziu”.

Așadar, primim uneori și particularități negative, iar atunci, ceea ce vom face în viață depinde doar de noi și de modul în care Îl primim pe Dumnezeu, căci chiar dacă ar exista în om o moștenire păcătoasă, aceasta nu poate rezista în fața harului lui Dumnezeu, care „totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele lipsă le împlinește” (rugăciune din Taina Hirotoniei).

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 septembrie 2019 în PACATE

 

Pacatele facute ziua ii da dreptul diavolului in orele nocturne

raspunde la rug

Pr. Dimitrie spunea ca pacatele facute ziua ii da dreptul diavolului in orele nocturne cind e lasat liber sa-l posede pe om si dimineata cind se scoala simte diferite schimbari in organism, altii cu dureri fel de fel, febra, insomnii, visuri si alte stari care dovedesc faptul ca diavolul si-a facut lucrarea. De aceea calugarii inainte de somn se iarta cu fratii, isi marturisesc pacatele, se roaga, si in asa mod nu dau loc diavolului sa-i posede, un singur cuvant „iarta-ma” il alunga pe necurat si nu mai are dreptul sa se apropie de om. Dar in lume cum e obisnuinta in aceste ore de noapte distractiile sunt in toi, petrecerile si intra demonii in oameni fara sa inteleaga. Iar spre dimineata sunt alti oameni.

Dacă cineva trăieşte o viaţă bisericească, dar nu are simplitate, mărinimie, bunăvoinţă, sensibilitate, râvnă, nerăutate, poate deveni un egoist grosolan. Pe de altă parte, dacă cineva are oarece bunătate în inima lui, dar nu trăieşte viaţa lui Hristos, poate deveni „încasator de palme”, poate ajunge ca vai de el, în mizerie, căci nu va cunoaşte adevărul şi va face multe gafe.

traducere: Mariana Hatzimanoli

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 6 iulie 2019 în PACATE, SFATURI

 

Partasia la pacate

libertate.jpg

Poate că nu l-ai lovit tu, dar l-ai ținut. Ai același păcat.
Poate că nu l-ai jignit, dar ai râs și tu de el.
Poate nu l-ai clevetit tu, dar ai ascultat cu plăcere bârfele despre el.
Poate că nu L-ai înjurat tu pe Dumnezeu, dar ai stat în tovărășia oamenilor necredincioși.
Poate că nu ai făcut tu avort, dar în calitate de soț ți-ai îndemnat soția să facă. Ai același păcat.
Poate că n-ai omorât pe nimeni, dar pe câți nu ai ucis cu vorba ta.
Poate că nu ai pus foc la nimeni, dar câte case nu ai aprins cu minciunile tale, câți nu s-au certat din vina ta.
Poate că nu ai furat din buzunarul și din casa nimănui, dar pe câți nu ai înșelat și nedreptățit oprind plata celor ce ți-au muncit.
Poate că te ferești tu de anumite păcate în calitate de părinte, dar le permiți copiilor să le facă. Ești răspunzător pentru ele.
Poate că nu ai făcut desfrânare în fapt, dar pe câți nu ai ispitit prin îmbrăcămintea ta provocatoare. Au desfrânat alții cu gândul din pricina ta. Ești părtașă la păcatul lor.
Poate că n-a ajuns la închisoare din vina ta, dar ai tăinuit adevărul despre el. Ai tăcut. Ai și tu o parte din vină.

Uneori considerăm că dacă n-am făcut un anumit păcat în fapt, nu suntem răspunzători pentru el, ne credem nevinovați. Dar nu luăm în calcul că numai prin simplul fapt că am îndemnat pe alții la rele, suntem și noi vinovați de păcătuirea lor. Unele păcate atârnă atât de greu încât avem aceeași vină cu făptuitorul. De aceea la spovedit trebuie amintite și aceste fapte când ne-am făcut părtași la păcate străine.

ELENA J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 ianuarie 2019 în ELENA J., PACATE

 

Despre pacatul injuraturilor

Picture1

Asistam cândva la un fapt deosebit de grav. Nişte părinţi foarte tineri se amuzau de copilaşul lor care avea 4 ani, şi pe care îl învăţaseră să dea diavolului, să înjure. Copilul vorbind gângav, când înjura părea atât de amuzant, încât producea râsete celor care-l ascultau. Câtă iresponsabilitate la acei părinţi! În loc să-l înveţe pe copil a se feri să pomenească numele satanei, deoarece numele satanei este cel mai nociv nume, ei dimpotrivă, indirect şi involuntar, îi făceau cel mai mare rău copilului. De asemenea am observat acest obicei rău la foarte mulţi oameni: să înjure, să dea diavolului orice lucru, să dea diavolului casa, masa, animalele, copiii, hainele, gospodăria, tot ce le apare în faţă. Dând diavolului pe cineva sau ceva, tu îi doreşti răul. În loc să zici să fie al lui Dumnezeu lucrul respectiv, adică să aibă parte de Dumnezeu, tu însuţi îl închini satanei.

O foarte mare iresponsabilitate există la cei care înjură şi pomenesc numele satanei!

Numele diavolului conţine cel mai mare rău, o puternică doză de energie negativă, conţine răul în sine, conţine pe diavol care este izvorul răului. Or, cel care rosteşte zilnic numele diavolului nu face altceva decât să-l cheme pe satana în sufletul, în inima şi mintea lui.

Trebuie să alegem: ori chemăm pe Dumnezeu zilnic prin rugăciune şi prin pomenirea Numelui Său, care este izvorul binelui, binele în sine şi pozitivul prin excelenţă, ori pe satana cu tot răul lui. Vom da răspuns în ziua Judecăţii pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit în viaţă (Matei 12,36). Să ne ferim în toată viaţa noastră a spune cuvinte rele şi dimpotrivă, să rostim cât mai multe cuvinte ziditoare de suflet după cuvântul Sfântului Pavel care spune: „Din gura noastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă” (Efes. 4, 29). Inima noastră trebuie să devină pământ bun pentru a putea rodi în ea sămânţa credinţei în Dumnezeu.

Arhim. Ioachim Pârvulescu, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 octombrie 2018 în CLEVETIRE, PACATE

 

Pacatele bunicilor si strabunicilor ca fumatul, bautura, curvia – ating a treia generatie

arsenie-boca-600x478

Fratilor, ascultati de Biserica, fiindca cei ce asculta de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu asculta.
– Parca toate lucrurile unui om seamana cu stapânul lor.
– Pacatul cel mai mare este razvratirea împotriva lui Dumnezeu; atinge prima generatie si se nasc orbi. Pacatele bunicilor si strabunicilor ca fumatul, bautura, curvia, atinge a treia generatie. Sa ne cunoastem strabunicii si sa ne rugam pentru ei.
– Multi sunt mai betegi la minte decât la stomac.
– Daca împiedici un guturai prin medicamente, îl transformi în alte primejdii – exemplu sinuzita. Lasa fazele obisnuite ale bolii – ca-i usoara – ca-i cel mai bun leac al ei. Ferirea de frig ajunge.
– Obisnuit, lucrurile cam imposibile sunt la capatul alergarii spre desavârsire.
– Cine-i îngust la minte, n-are leac nicaieri.
– Nu vreau ca neamul acesta, care are o asa de mare chemare la Dumnezeu, sa se corceasca.
– Sa-i iubim pe toti oamenii, dar nimic din cele omenesti.
– Asceza (înfrânarile de orice fel), fara iubire, e departe de Dumnezeu.
– Rar sa gasesti un om care sa dea sens religios mortii, adica s-o astepte cu bucurie, ca pe-o izbavire sigura din împaratia pacatului.
– Împliniti-mi dorintele, sfaturile minime, si va schimba Dumnezeu situatiile, problemele voastre, fara sa fiu eu prezent, caci Dumnezeu e Cel ce le schimba.
– Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Când si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa.

Pr. Arsenie Boca, http://www.ganduridinierusalim.com

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 martie 2018 în CASATORIE, DESFRÂNARE, PACATE, POST

 

Despre distractii, baluri

Puţini sunt aceia care vin la biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanţa îi duce pe creştini la nesârguinţă; sau poate că nu distanţa, ci doar nesârguinţa îi împiedică. Fiindcă, aşa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoinţă şi râvnă de a face ceva, la fel şi nesârguinţa, trândăvia şi amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru Adevăr, şi tu socoteşti o aşa mică distanţă? Aceia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi tu nu vrei să te osteneşti deloc? Domnul a murit pentru tine şi tu Îl nesocoteşti? Prăznuim pomenirile sfinţilor şi ţie ţi-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Şi totuşi trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit şi Biserica triumfă.

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „şi nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinţi”. Tocmai pentru că eşti păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu ştii că şi cei care stau în faţa sfântului jertfelnic au săvârşit păcate? Şi noi, care vă învăţăm de la amvon, suntem păcătoşi. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca şi preoţii să sufere de anumite patimi, încât să înţeleagă neputinţa omenească şi să-i ierte pe ceilalţi.

Ce trist! La baluri şi la distracţii alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviinţele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Şi doar atunci când vorbeşte Dumnezeu, prin gura proorocilor şi a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm şi ne ia cu ameţeală. Dar şi pe hipodromuri, cu toate că nu există acoperiş pentru a-i adăposti de ploaie pe privitori, mulţi aleargă ca turbaţii, chiar şi când plouă torenţial, chiar şi când vântul le răvăşeşte pe toate. Nu socotesc nici vremea rea, nici gerul, nici distanţa. Nimic nu-i poate ţine acasă. Însă când e vorba să meargă la biserică, atunci şi o ploaie măruntă le devine piedică. Şi dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câţi prooroci şi apostoli sunt, nu-şi pot deschide gura. Dar despre cai şi călăreţi, despre sofişti şi oratori, despre cântăreţi şi actori pot să te informeze înde-amănunt. Ce situaţie e asta?

De multe ori v-am sfătuit să nu mergeţi la locurile de distracţii neruşinate. M-aţi auzit, dar nu m-aţi ascultat. Cu toate acestea, nu vă fie ruşine să veniţi iarăşi să mă ascultaţi. „Dar de vreme ce n-am ascultat”, îmi va spune cineva, „cum voi putea veni din nou?”. Întrucât n-ai ascultat de sfatul meu, ţi-e ruşine. Şi deşi nimeni nu te cercetează, singur îţi pui ţie hotare. Nu mă aflu în faţa ta, dar cuvântul meu este înrădăcinat în sufletul tău şi învăţătura mea îţi preocupă mintea. Aşadar n-ai păzit povaţa mea? Vino s-o asculţi iarăşi şi străduieşte-te acum s-o păzeşti. Dacă pui un leac pe rana ta şi n-o vindecă în prima zi, nu-l vei pune şi în ziua următoare? Dacă tăietorul de lemne, care vrea să taie un stejar, nu reuşeşte să-l taie din prima lovitură, nu va lovi şi a doua, şi a cincia, şi a zecea oară? Fă şi tu la fel.

Acestea le spun nu pentru a mări trândăvia ta, ci, dimpotrivă, ca să te fac mai binevoitor şi mai atent. N-ai venit până acum la biserică? Vino de astăzi. Ai venit şi te-ai învrednicit să-L întâlneşti pe Hristos? Nu pleca până nu se termină slujba. Dacă pleci înainte de a se termina, eşti vinovat la fel ca un fugar. Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacerea dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine? Fie-ţi teamă măcar de cel care a spus: „Cel ce-L nesocoteşte pe Dumnezeu, îl va nesocoti şi Acela pe el” (Parafrază la Proverbe 13, 13).

Sf. Ioan Gură de Aur

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 31 ianuarie 2017 în PACATE

 

De ce trebuie sa sufere pacatosii vesnic pentru niste pacate temporale

Iadul personal nu se formează după moarte, ci din timpul vieții, pentru că tot ceea ce facem și suntem ne arată ori intimizându-ne cu Dumnezeu continuu ori distanțându-ne interior de El și, implicit, de normalitatea noastră și de împlinirea noastră personală.

Așa stând lucrurile, noi ne formatăm/ne pregătim continuu pentru Iad sau Rai, cu bună știință și cu multă trudă. Atât binele cât și răul se face cu sârguință, cu pasiune. Iar dacă ne creăm de acum interior pentru un anume mod de-a fi, trecerea noastră, prin moarte, în veșnicie, nu înseamnă decât o potențare a stării noastre interioare și nu o schimbare de calitate a vieții.

Calitatea vieții interioare e dată de ceea ce facem în relație cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu semenii noștri și cu întreaga existență. Dacă, în mod fundamental, noi suntem plini de dorința de a ne trăi parazitar viața temporală și veșnicia, posibilitatea de a trăi în slava lui Dumnezeu ar însemna un chin imens.

Chinurile Iadului sunt tocmai neputința interioară de a ne împărtăși/de a ne intimiza cu slava lui Dumnezeu, care e atmosfera vieții veșnice. Iadul nu e în afara slavei și a prezenței lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ține și îmbrățișează toate, inclusiv pe demoni și pe oamenii care se vor chinui în Iad, adică în neacceptarea lui Dumneezeu.

Existența și ținerea în existență a întregii creații e asigurată de către Dumnezeu însă creaturile raționale sunt libere și nu constrânse în perimetrul vieții și al veșniciei lor. A face binele e conform cu statutul nostru de oameni creați după chipul lui Dumnezeu. A cădea din rațiune, adică a înfăptui păcatul/răul e un chin imens, cu consecințe imense, care, permanentizate, ne fac să trăim o viață sufocantă, saturată de demonism, de neiubire, de necomuniune cu Dumnezeu și cu întreaga creație.

Dumnezeu cunoaște neputința noastră la modul absolut și știe ce suferință, ce dramă e păcatul. Tocmai de aceea marea Taină vindecătoare a Spovedaniei: pentru ca păcatele să fie scoase în mod continuu din noi. A nu-ți înfăptui dreptul vindecării interioare prin Spovedanie de multe sute și mii de ori într-o viață înseamnă a nu-ți da dreptul la fericire personală, aici și în veșnicie.

Tocmai de aceea suferința veșnică e urmarea suferinței continue interioare pe care am trăit-o aici, cu indiferență maximă. Pentru că nu am dat doi lei pe problemele conștiinței și ale foamei și setei sufletului după bine și adevăr, din acest motiv nu avem creată nicio deschidere către iubirea lui Dumnezeu.

Iar suferința veșnică nu e provocată de ura lui Dumnezeu, ci de iubirea și sfințenia Lui. El dorește și în Iad să ne îmbrățișeze și să ne umple de slava Sa, dar noi suntem nedoritori de El și trăim iubirea Lui ca pe o urgie, ca pe o pedeapsă personală.

Pr. Dorin Octavian Picioruș, ortodoxiatinerilor.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 ianuarie 2017 în PACATE