Cei mandri sunt nesuferiti si celor ce-i inconjoara

Când auzi pe cineva lăudându-se singur, începi să te scârbești și să te depărtezi încet de acea persoană, nerealizând de fapt că și noi la fel de nesuferiți suntem când ne mândrim cu ceva. Să ne imaginăm, astfel, cât de urât este îanintea lui Dumnezeu omul mândru. Nu-l suferă Dumnezeu și nu-l suportă nici oamenii auzindu-l că se laudă mereu cu vreo calitate, cu talentele, cu reușitele, cu inteligența, cu studiile, cu serviciul, cu hainele, cu mașina, cu casele… Iar unii se laudă chiar cu păcatele, cu faptul că trăiesc cu mai multe femei în același timp, că au furat, au înșelat, au câștigat la loto, că au bătut pe cineva, că au băut atâtea pahare cu băutură și alte păcate destul de grave dar cu care ei se laudă entuziasmați.

De ce atâtea orgolii? Pentru ce această luptă – de a fi cineva, de a ajunge cunoscuți, faimoși și lăudați de lume? De ce această luptă după șefie? Fiecare vrea să ordone și să fie peste celălalt, nu suportă să i se dea sfaturi.

Pe de altă parte, ce plăcut este cel ce se smerește pe sine. Cu cât se smerește, cu atât parcă-l iubești mai mult și te smerești și tu lângă el, de drag. Este iubit de cei din jur, mai ales de Dumnezeu și nu dă importanță celor ce-l consideră prost în bunătatea și smerenia lui.

Elena J.

 

Pe cat de indiferent esti la laude, pe atat de tare vei fi la vorbirea de rau

Există oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, mai bine zis, pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decît să te judeci prin comparație – se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele de care au căzut Cain, Iuda și însuși Satan.

A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decît a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. ”Vai vouă cînd toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sînt mai expuși pericolelor decît cei vorbiți de rău.

Dacă ați auzi cu cîte laude sînt înconjurați oamenii răi de cei ce mănîncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa sa.

În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sînt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului?

Omul se cunoaște după felul cum reacționează la defăimare, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî cînd va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci cînd e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește.

Oamenii sînt lingușitori din fire, de aceea majoritatea oamenilor trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci cînd se întîlnesc, toți își zîmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte te-au bîrfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar cîți ajung să-și piardă cumpătul atunci cînd află că au fost trădați, mințiți, vînduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni. Lucrul acesta nu s-ar întîmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană.

Dacă vrei să știi cît de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cît de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care pot duce.

Pr. Savatie Bastovoi, https://anomismia.wordpress.com

 

 

Nu sunt cel ce par a fi: Doamne, tamaduieste-ma !

Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.

Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.

Vai, ce încercare mă așteaptă! Cu adevărat, port chipul cucerniciei, însă nu și puterea ei. Cu ce obraz mă voi apropia de Domnul Dumnezeu, Care știe tainele inimii mele, fiind vinovat de atare netrebnicie? Stând la rugăciune, mă tem că se va pogorî foc din cer și mă va mistui cum i-a mistuit foc de la Domnul pe cei ce oarecând au ars în pustie tămâie străină.

La ce mă pot aștepta când mă apasă o asemenea sarcină de păcate? Arsă îmi este inima, întunecată îmi este mintea și mi s-a schimbat cugetarea evlavioasă: pururi mă întorc la vărsătura mea, ca un câine.

Nu am îndrăznire înaintea Celui care cearcă inimile și rărunchii; nu am gânduri curate; nu am lacrimi în vremea rugăciunii, cu toate că suspin, și plec fața mea acoperită de rușine, și mă bat cu pumnii în piept – această locuință a patimilor, această făurărie a gândurilor viclene.

Știi, Doamne, patimile mele cele ascunse în întuneric; cunoști rănile sufletului meu. Așadar, tămăduiește-mă, Doamne, și tămăduit voi fi cu adevărat. Dacă nu vei zidi Tu casa sufletului meu, în zadar mă voi osteni zidind-o de unul singur.

Ce-i drept, câteodată mă pregătesc și singur și țin piept patimilor care se războiesc împotriva mea, însă șiretenia șarpelui îmi slăbănogește puterile sufletești cu iubirea plăcerilor, și mă las bătut. Deși nimeni nu-mi leagă mâinile în chip văzut, patimile nevăzute mă mâna ca pe un rob.

Luminează, Doamne, ochii inimii mele, ca să cunosc toată viclenia și răutatea patimilor. Harul Tău să mă adumbrească, încât să pot ține piept, încingând coapsele mele cu bărbăție.

Tu, Doamne, ai făcut oarecând lesne de străbătut norodului Tău marea nestrăbătută. Tu ai dat apă din piatră seacă norodului Tău însetat. Tu singur, cu harul Tău, l-ai mântuit pe cel căzut între tâlhari. Milostivește-Te și de mine, că și eu am căzut în mâinile tâlharilor și sunt legat ca un rob de cugetarea cea rea.

Nimeni n-are putere să vindece împătimirile sufletului meu, afară de Tine, Doamne, Acela ce știi adâncurile inimii mele. Îndură-te, dar, pentru milostivirile Tale, și mântuiește-mă!

Sf. Teofan Zăvorâtul

 

A cauta sa placi oamenilor este nimicirea virtutii

A căuta să placi oamenilor este nimicirea virtuții. Omul care caută să placă celorlalți cultivă virtutea pentru laudă, și nu pentru virtutea în sine; nu pentru a se desăvârși, ci ca să placă lui Dumnezeu, ci ca să placă lumii. A căuta să placi oamenilor face ca nevoințele nevoitorilor să rămână nerodnice; întunecă ființa cumpătării, face postul nerodnic, lipsește rugăciunea de sfințenie, le răpește celor care se ostenesc cununa, nimicește sărăcia de bunăvoie, distruge fortificațiile liniștirii, risipește roadele milosteniei, surpă temeliile a toată virtutea, strică mintea și pervertește orice ideal înalt.

Sf. Nectarie

 

PORTRETUL CRESTINULUI

Se bucură cu cel ce se bucură și plânge alături de cel ce suferă. E blând la chip, iar vocea lui emană bunătate. Nu poruncește niciodată nimănui. Se socotește pe sine nevrednic și nu se supără nici când ceilalți îl socotesc nevrednic. Face fapte bune și milostenii în ascuns, pentru a nu fi văzut de ceilalți și a pierde răsplata. Nu așteaptă mulțumiri și recunoștință de la oameni după ce săvârșește un bine. Se mișcă în tot locul cu sfială și cu frică de Dumnezeu, fiindcă știe că Dumnezeu e peste tot, vede orice și cunoaște gândul inimii.

Dragostea lui pentru aproapele este mare, căci o dovedește de cele mai multe ori prin fapte. Se jertfește pe sine numai ca să fie bine, să fie armonie. Este oricând în stare să ia asupra lui greșelile celorlalți, fiindcă nu ține la imaginea lui, e smerit și iubește pacea. Se întristează când aude vorbindu-se de rău despre ceilalți. Încearcă să acopere defectele și greșelile celorlalți.

Dacă vede pe cineva greșind, îl mustră fără să-l audă ceilalți, fără gând de superioritate, fără să-și arate înțelepciunea. El mustră cu blândețe și cu scopul de a îndrepta. Dacă îi cere cineva sfat, nu se arată atotcunoscător, încearcă să se smerească și sfătuiește fără să raporteze nimic la persoana sa. Nu se plânge niciodată de nimic, necazurile lui le consideră nevrednice de a fi dezbătute sau compătimite. Este mulțumit și recunoscător pentru tot ce are. Nu cârtește la necaz, nu se plânge de prieteni.

Nu îi face plăcere să vorbească despre sine, iar dacă este lăudat nu simte satisfacție ci raportează totul la Dumnezeu. Se poartă lafel față de toți, și cu cei slabi și cu cei tari. Nu vorbește pe rău de nimeni. Ce are în grai, este și în inimă, iar ce are în inimă are și în cuget. Nu iubește întâlnirile și prieteniile gălăgioase. Se retrage de cele mai multe ori în singurătate unde-și găsește liniștea. Păcatele lui le consideră mari, iar pe ale celorlalți le vede greșeli. Nu osândește pe nimeni. Nu se rușinează să stea lângă cei slabi și neputincioși, chiar de-și strică imaginea, riscând să fie socotit asemenea lor.

De greșește nu se rușinează să-și ceară iertare, asumându-și vina. Nu se rușinează să ceară sfaturi. Nu se supără și nu se irită când este îndreptat sau când alții îi dau sfaturi. Nu consideră dușman pe cel ce caută să-l îndrepteze. Este recunoscător și nu se rușinează să spună „mulțumesc!” când apelează la ajutorul celorlalți. Nu este preocupat de viața personală a altora, nu iscodește pe nimeni. Nu este preocupat de știri spectaculoase, vești sau bârfe.

Acesta este creștinul cel adevărat, creștinul curat, natural, blând și fără de viclenie, pe care, din păcate, îl regăsim din ce în ce mai rar atât în noi cât și în ceilalți. La polul opus se află ipocritul. Portretul ipocritului l-am „criticat” cu ceva timp în urmă în acest articol:

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2013/09/04/portretul-ipocritului/

Elena J.

 

Ceea ce facem, nu pentru slava, nu pentru ‘multumesc’ are pret

Trebuie să ştim că, dacă ne vom face datoria cu cinste, cu nobleţe, cu punctualitate, în toate detaliile, nu vom primi niciodată vreo răsplată, nimeni nu ne va ridica în slăvi. Se întâmplă devieri şi în direcţia opusă: totul deja sclipeşte, dar omul n-are când să se roage – vedeţi voi, freacă oalele. Nu trebuie să fie nici așa, ci fiecare oală, fiecare farfurie curăţată, fiecare cămaşa călcată, fiecare ciorap spălat – toate lucrurile acestea simple trebuie făcute întru slava lui Dumnezeu, ca Domnul să vadă că am spălat, am cusut, am călcat, am stat la coadă la magazin pentru El, ca El să Se bucure de hărnicia noastră, să Se bucure de ascultarea noastră, de răbdarea noastră. Ca El să vadă că în orice condiţii ne-ar pune noi îi rămânem credincioşi totdeauna, că am învăţat de la El blândeţea şi smerenia…

Şi trebuie să ştim că dacă ne vom face datoria cu cinste, cu nobleţe, cu punctualitate, în toate detaliile, nu vom primi niciodată vreo răsplată, nimeni nu ne va ridica în slăvi. Când vom face ceva acasă pentru familia noastră, toţi vor primi asta ca pe ceva cuvenit. Şi tocmai ceea ce facem nu pentru slavă, nu pentru „mulţumesc”, ci pur şi simplu — tocmai lucrul acela are preţ, tocmai pe acela îl primeşte Dumnezeu, fiindcă tu faci nu ca să primeşti laude, nu pentru că „aşa ai chef”, ci anume ca să-ți faci datoria, ca să placi lui Dumnezeu. Iată câtă însemnătate are aceasta. Şi în asemenea lucruri simple, cele mai banale, putem sluji lui Dumnezeu.

Protoiereu Dimitrie Smirnov

 

Podoabele acestea nu sunt ale unei femei ce se roaga

Ce spui? Te apropii să te rogi lui Dumnezeu şi te înfăşori cu aur şi cu împletituri şi cârlionţi în păr? Nu cumva ai venit poate să joci? Nu cumva poate să iei parte la vreo nuntă? Nu cumva să iei parte la vreo pompă? Acolo îşi au locul aurăriile, împletiturile şi cârlionţii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea. Ai venit ca să te rogi lui Dumnezeu pentru păcate, să-L rogi pentru acelea cu care L-ai mâniat, să-i ceri Lui iertare, să Se îndure de greşelile tale. Atunci de ce te împodobeşti aşa? Podoabele acestea nu sunt ale unei femei ce se roagă. Cum vei putea ofta, cum vei putea plânge, cum vei putea să te rogi cu stăruinţă, fiind împodobită cu atâtea false podoabe? De vei plânge, lacrimile tale vor provoca râsul celor ce te văd, fiindcă cea care lăcrimează nu trebuie să fie împodobită cu aur. Este o adevărată scenă teatrală şi ipocrizie, ca din acelaşi cuget, de unde ambiţia ta a zămislit acel lux de pe tine, să verşi lacrimi. Aruncă la o parte acea ipocrizie, fiindcă Dumnezeu nu Se amăgeşte! Asemenea păpuşării sunt ale mimilor, şi ale celor din orchestră, ale celor de pe scena teatrului; unei femei cu rânduială însă, nu se potrivesc.

Să ne înfricoşăm, iubiţilor, ca nu cumva să auzim şi noi ceea ce profetul zicea către femeile evreilor, care se ocupau cu împodobirea trupului pe dinafară: „Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frânghie”. (Isaia 3, 24) Astfel că, după cum am zis, toate acestea sunt cu mult mai atrăgătoare decât podoabele din aur, cu care multe dintre femeile cele uşoare se îndeletnicesc, spre a fi văzute şi spre a subjuga pe cei ce le privesc. De aceea şi noi spunem acestea acum, ca nu cumva atunci să vă găsiţi vinovaţi de osândă. „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor”, spune profetul Isaia. (Isaia, 3, 16) Aţi primit asupra voastră un război mare, unde este nevoie de luptă, iar nu de împodobire, de apărare cu pumnul, iar nu de şedere în trândăvie. Nu vezi pe cei ce se luptă cu pumnul în stadion, pe cei ce se apără de atacul altuia? Oare aceştia au nevoie de o păşire cochetă şi de haine? Deloc, ci toate acestea lăsându-le la o parte, şi punându-şi haina cea muiată în untdelemn, spre un singur lucru au privirea îndreptată: de a lovi, şi a nu fi lovit. Diavolul stă de faţă scrâşnind din dinţi, şi din toate părţile voind a te doborî, iar tu stai ocupându-te cu asemenea podoabe ale Satanei? Nu mai vorbesc nimic de glas, cum multe îl falsifică; nu mai vorbesc nici de mirodenii şi de alte nimicuri. Noi nu am spus acestea ca să vă întristăm, ci ca să vă îndreptăm, ca să ne mândrim cu voi. Fie, deci, ca noi toţi să facem cele plăcute lui Dumnezeu, şi spre slava Lui să vieţuim, ca să ne învrednicim şi de bunurile făgăduite nouă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur

 

PORTRETUL IPOCRITULUI

Susține despre sine că ar fi rău și păcătos, dar când alții îi spun că e rău, sare ca pus pe foc. Face „fapte bune” și „milostenii” numai dacă e cineva prin preajmă pentru a fi văzut și lăudat. Își coordonează cu atenție mișcările numai când e privit de către ceilalți. Când e singur, „diplomația” și „râvna” lui dispar. Spune în gura mare că nu așteaptă mulțumiri, laude și recunoștință, dar dacă nu i-ai mulțumit când te-a ajutat, începe să clocotească mânia în el.  Îi este foarte greu să spună „te rog”, „iartă-mă”, „mulțumesc”, căci s-ar umili, călcându-și astfel peste orgoliu. Găsește întotdeauna scuze atunci când greșește. Nu cere iertare atunci când n-are dreptate. Nu-și recunoaște niciodată vina. Nu-și asumă niciodată răspunderea. Se dezvinovățește mereu. Spune că iubește, dar nu este în stare să se jertfească pentru nimeni. Nu are puterea să ia asupra lui greșeala altuia pentru a nu-și păta bunul nume. E mulțumit și râde când aude vorbindu-se de rău despre alții. Se rușinează să stea lângă cei slabi și neputincioși pentru a nu-și strica reputația. Stă numai pe lângă cei bogați și renumiți pentru a se mândri cu ei. Se chinuie singur, nu apelează la ajutorul nimănui pentru a se încrede în propriile puteri. Nu acceptă ajutor în lucrările pe care le face, pentru ca laudele să-i revină în totalitate. Plânge atunci când nu-i reușește ceva, însă doar pentru că și-a stricat imaginea și i s-au descoperit astfel slăbiciunile. Face mustrări în public, însă nu pentru a îndrepta, ci pentru a-și etala inteligența și a denota superioritate. Scoate la iveală micile lui defecte, numai pentru a și le ascunde pe cele mari. Își acoperă nereușitele și scăderile. Povestește numai biruințele și situațiile favorabile lui. Vânează păcatele celorlalți pentru a-și dezvinovăți propriile păcate. Are îndrăzneală și tupeu numai față de cei mici și inferiori lui. Cu cei mari se poartă ca un lingușitor. Își schimbă tonalitatea în funcție de persoană. Comentează numai pe la spate. Păcatul îl consideră mare și vrednic de condamnat numai dacă este al altcuiva. Păcatele lui le consideră mici greșeli, le transformă chiar în virtuți. Doar problemele lui sunt vrednice de dezbătut și de compătimit. Necazurile celorlalți n-au nicio importanță. Îi face plăcere să asculte laude despre el. Laudele sunt hrana lui, cu ele se îndulcește. Îi face plăcere să vorbească despre sine, să iasă în evidență, să fie mereu în centrul atenției. El caută numai locurile din frunte. Toate acțiunile sale se concentrează în jurul propriei persoane, propriului ego. Se crede o piesă importantă. Ipocritul se privește ca un ultim scop al creațiunii: s-ar aștepta ca în clipa morții sale să fie sfârșitul lumii. Nu acceptă să fie îndreptat și ajutat de cei mici. Nu acceptă niciun sfat. Dacă se folosește vreodată de sfaturile cuiva, spune cu ironie: „Asta o știam și eu.” Îi place să fie primul care dă vestea. Este iubitor de știri spectaculoase. Îi place să „înflorească”, să exagereze. E prieten numai cu ce-i ce-l laudă și-l lingușesc. Consideră dușman pe acela care-i arată defectele spre îndreptare.

Are cel puțin două măști: e mândru, ipocrit, fals, fățarnic, iubitor de slavă deșartă. Însă e periculos fiindcă îmbracă totul în haina falsei smerenii, a falsei arătări. E evlavios și blând la arătare, dar plin de mândrie și venin pe dinăuntru. E frumos și dulce întocmai ca mărul roșu, dar plin de viermi și putregai în interior.

Îl recunoști? E ipocritul din mine, e ipocritul din tine, e ipocritul din noi. Pentru ca să zdrobim capul acestul șarpe – mândria – trebuie întâi de toate s-o recunoaștem în noi, să ne dorim să scăpăm de ea, să facem numai fapte opuse mândriei, să fim cât mai simpli, cât mai curați cu inima, să umblăm fără de vicleșug și interese, ce e în inimă să fie și-n cuget, iar ce e în cuget să fie și-n vorbire, pentru că mai bine este să mustri pe fratele tău în față când ai ceva să-i reproșezi, decât să-l vorbești de rău pe la spate, înmulțind astfel bârfele, exagerând și dând în vileag scăderile lui. Știm cu toții zicala: „Hoțul are un păcat iar păgubașul o mie.”

Elena J.