Unde este fericirea ?

Deşi caută fericirea, observăm că de multe ori omul trăieşte în durere şi întristare. Primeşte ceea ce doreşte, dar nu este fericit. Ignoră ceea ce îi trebuie pentru a avea ceea ce îi place. Petrece timp preţios în activităţi nefolositoare pentru a limita sau chiar ignora adevărata cugetare sau petrecere.

Nimeni nu vrea să trăiască în întuneric sau neştiinţă; fiecare doreşte ceea ce e bine şi frumos. Şi deşi face mai mult sau mai puţin acestea, omul nu găseşte pacea, calmul sufletesc continuă să îl ocolească. Şi omul ajunge la o vârstă la care nu doar că-i lipseşte forţa fizică pentru a-şi împlini dorirea, dar mai ales puterea voinţei de a fi.

Credinciosul trăieşte cu numele de creştin, dar nu întâlneşte pacea pe care crede că ar trebui să o aibă. Aceasta nu se întâmplă din cauza lui Dumnezeu sau pentru că Biserica învaţă greşit. Părintele Simeon Kraiopoulos spune că „nu eşti nefericit pentru că eşti creştin, eşti nefericit pentru că nu eşti autentic. Starea ta de creştin neautentic îţi este povară”. Lipseşte credinţa în Dumnezeu, nu neapărat la nivel teoretic, dar mai ales ca încredere reală în prezenţa Lui activă în viaţa fiecăruia.

Creştinul nu află liniştea nu pentru că nu înţelege ceea ce se întâmplă, ci pentru că nu are încredere. Multe lucruri rele se pot întâmpla. Nu există rău imaginabil sau nu, care să nu se poată întâmpla oricui. Dar asta nu înseamnă că el se va şi întâmpla.

Încrederea că Dumnezeu ne vrea binele poate fi încercată sau chiar zdruncinată de anumite încercări. Dar asta doar pentru a se descoperi şi mai mult binele. Lăsarea în voia lui Dumnezeu, ca încredere activă în binele pe care El îl doreşte omului, are puterea de a linişti sufletul, de a-l calma, îndemnând în acelaşi timp trupul la lucrul rânduit. Cu sufletul nădăjduieşti şi cu trupul lucrezi pentru a putea să fii fericit în Domnul.

 

Randuri pentru prieteni

Prietene, fă totul în viață ca pentru Dumnezeu chiar dacă nu primești pe măsura dragostei tale. Să nu invidiezi pe nimeni pentru darul ce-l are căci fiecare a fost lăsat de Dumnezeu să fie cel mai bun în felul său. Să nu te însoţeşti cu oamenii vicioşi, ci fii atent cum îţi alegi prietenii şi mai ales persoana lângă care vei trăi o viaţă întreagă. Dacă te vei căsători, atunci să fie din dragoste. Aşteaptă să cunoşti persoana bine, să vezi cum gândeşte, ce caracter și obiceiuri are şi mai ales cercetează dacă are credinţă în Dumnezeu. Caută la inima sa, vezi ce simte, dacă e compatibilă cu a ta, dacă aveţi lucruri în comun căci altfel nu te vei putea bucura de viaţă. Dragostea să o tratezi întotdeauna cu sfinţenie şi seriozitate căci este foarte uşor să răneşti pe cel care-şi deschide sufletul faţă de tine şi începe să te iubească. Cât trăieşti în viaţă, în tot ce faci, pune dragoste şi fă cu inimă bună căci astfel şi lucrurile mici vor căpăta valoare. Dragostea să fie deasupra tuturor fiindcă din ea răsare adevărata fericire.

Prietene, dacă în viaţă întâmpini suferinţa, să nu fugi de ea căci suferinţa purifică, ea îl face pe om mai bun. Să te îngrijorezi mai cu seamă când toate îţi merg bine căci atunci ceva nu este în regulă. De cele mai multe ori drumul fără obstacole nu duce nicăieri. Şi mai mult de atât, adevărata valoare a unui om se cunoaşte doar când se află în faţa propriilor sale limite. Să susţii adevărul şi dreptatea cu preţul vieţii tale şi să mergi cu fruntea sus şi cu curaj căci îndrăzneala este semn de bărbăţie creştinească. Dacă nu reuşeşti să schimbi lumea, măcar să nu laşi lumea să te schimbe pe tine căci nu se merită să te pleci sub lumea trecătoare şi să fii îngenuncheat de spiritul de turmă.

Prietene, o viaţă ai. Trăieşte-o frumos, trăieşte-o curat, ca atunci când va fi să pleci dincolo, să nu-ţi fie ruşine să priveşti în trecutul tău. Nu e mulţumire mai deplină ca o conştiinţă împăcată. Şi să fii bun întotdeauna pentru ca să poţi fi fericit. Ai grijă de sufletul tău, ai grijă de viaţa ta şi trăieşte frumos fiecare clipă!

Elena J.

 

Ferice de cei ce…

Ferice de cei ce iubesc deşi nu ştiu cum e să fie iubiţi.
Ferice de cei ce luptă deşi au cunoscut şi căderea.
Ferice de cei ce îşi păstrează inima curată deşi trăiesc între tâlhari.
Ferice de cei ce zâmbesc deşi viaţa lor nu e tocmai un zâmbet.
Ferice de cei ce construiesc, într-o lume care dărâmă.
Ferice de cei ce au puterea să mângâie deşi cei ce au nevoie de mângâiere sunt ei.
Ferice de cei ce hrănesc deşi cei ce au nevoie de hrană sunt ei.
Ferice de cei ce nu doresc să fie stăpânitori deşi au cunoscut şi puterea.
Ferice de cei ce nu sunt robi ai plăcerilor deşi le-a cunoscut şi dulceaţa.
Ferice de cei ce nu sunt robi ai patimilor, într-o lume îngenuncheată de păcate.
Ferice de cei ce nu sunt robi ai banului deşi i-au cunoscut şi puterea.
Ferice de cei ce sunt cinstiţi, într-o lume plină de înşelăciuni.
Ferice de cei ce iubesc adevărul, într-o lume a minciunii.
Ferice de cei ce au arma răzbunării şi nu o folosesc.
Ferice de cei ce au prilejul să păcătuiască şi nu vor.
Ferice de cei ce luptă pentru Împărăţia Cerului deşi nu o văd.
Ferice de cei ce n-au văzut dar au crezut.
Ferice de cei ce cred, într-o lume care nu mai crede.
Ferice de cei ce urcă muntele deşi nu îi văd vârful.
Ferice de cei ce străbat cărarea deşi e plină de spini.
Ferice de cei ce ştiu să supravieţuiască, într-o lume ce decade.

Elena J.

 

Durerea

Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-şi facă vânt,
Ci calcă, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Braţele-i vântură cenuşă şi lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la început.

În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă,
Şi pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu ştie…Dar când somnul o doboară,
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.

Vasile Voiculescu

 

Candela

Când se arde candela în faţa icoanelor, îngerul candelei, înger păzitor care  stă mereu în casă cât arde candela, stă aici în casa ta şi dincolo te va întâmpina când sufletul pleacă din această lume materială. Abia după ce s-au scurs zilele în care tu ai ţinut candela aprinsă la icoanele  din casa ta pe pământ, numai atunci te vei duce la locul rânduit de Dumnezeu, după faptele tale din viaţă.

Când ai aprins şi ai ars mereu candela la  icoane, 24 de ore în şir, îngerul candelei  îţi  aduce şi sădeşte în grădina ta – pe care o face în Rai ca răsplată pentru mica ta jertfă pe care ai făcut-o cu atenţie şi credinţă – o floare din care s-a făcut uleiul sau un pom (dacă era ulei de măsline) şi astfel ai pregătit grădina ta din ceruri, încă fiind tu în viaţă pe pământ.

Dacă ai aprins candela şi ai plecat din casă şi între timp candela s-a stins, îngerul ce stă şi veghează ca să nu se întâmple nimic rău în casa ta, nu pleacă, ci rămâne în continuare până soseşti tu. Dacă văzând candela stinsă, primul lucru pe care îl faci (spălându-te mai întâi pe mâini) este să aprinzi candela, îngerul nu mai pleacă; dacă te iei cu alte treburi şi neglijezi aprinderea candelei, îngerul pleacă mâhnit şi revine numai dacă ai aprins-o din nou.

Dacă ai aprins permanent candela şi ai plecat de acasă lăsând-o aprinsă, chiar dacă ţi s-a rânduit sfârşitul în alte împrejurări (adică dacă se întâmplă cu voia lui Dumnezeu), să mori pe drum sau în altă parte decât în casa ta şi nu are cine să-ţi aprindă o lumânare, lumina candelei cu îngerul ei te însoţeşte pe drumul de dincolo; se socoteşte deci că ai lumină, că nu mori în întuneric.

Când aprinzi candela sau pui uleiul care observi că a scăzut, îţi pui o dorinţă, te rogi şi faci trei metanii şi să ştii că întotdeauna se îndeplineşte (a se aminti aici de candela pe care turcul o aprindea la icoana Sf. Nicolae în fiecare zi, icoană pe care el o luase dintr-o biserică creştină pe care o jefuiseră semenii săi după căderea Constantinopolului şi minunea ce i s-a făcut cu prinderea hoţului ce-i prădase casa în lipsa sa, precum şi alte întâmplări trăite de noi, adevărate).

 

Treptele nevointei

[…] Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l. Şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi certarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina…De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar cu trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi. De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi cu jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe soţul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el […]

                                                                                                            Din Filocalia X a Sfântului Isaac Sirul

 

Am cautat iubirea…

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
Ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea, dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
Ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
Să spun odată clipei: „Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
Să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
Am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
O sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
Lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
Vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
Cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-I smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
Căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
Să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
Când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
Un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
Vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

– Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,
Povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
Am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
– Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

– Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
Dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
– Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
– Iubirea? … fu răspunsul străinului. EU SUNT !

Costache Ioanid

 

Am invatat (1)

că viaţa este o luptă în care dacă nu lupţi, eşti biruit.
că în viaţă, caracterul unui om se rezumă la puterea voinţei şi puterea dragostei.
că prietenia adevărată se rezumă la două cuvinte: dragoste necondiţionată.
că unii oameni te iubesc numai cât ai ce le oferi.
că prieten adevărat este acela care te iubeşte pentru ceea ce eşti, nu pentru ceea ce deţii.
că durerea sufletului este mult mai zdrobitoare decât durerea trupului.
că dragostea nu funcţionează după reguli.
că oamenii realizează ce este fericirea numai când sunt în durere.
că pentru a reuşi, de multe ori îţi trebuie numai voinţă.
că puternic este acela care se ridică după fiecare cădere.
că dragostea este perfectă numai când inimile sunt compatibile.
că poţi schimba pe cineva când te-ai schimbat tu întâi.
că iertarea o meriţi când ştii să o şi dăruieşti.
că fericirea stă în lucrurile mărunte.
că viaţa e frumoasă numai când vrei să o vezi astfel.
că orice floare are şi spini.
că nu timpul, ci dragostea vindecă rănile.
că dragostea are puterea să vindece şi rana trupului.
că cei ce te iubesc cu adevărat nu vor pleca niciodată de lângă tine.
că la căldură orice se modelează, până şi sufletul.
că iertarea se cere dar nu se şi pretinde.
că nicio biruinţă nu se dobândeşte fără luptă.
că oamenii sunt frumoşi numai când vrei să-i vezi astfel.
că frumuseţea exterioară este înşelătoare şi că frumuseţea interioară este cea care contează.
că oamenii mici nu vor avea niciodată puterea de a cere iertare.
că valoarea unui lucru o apreciezi după ce l-ai pierdut.
că bucuria este mult mai mare când dăruieşti decât atunci când primeşti.
că mulţi sunt doctori dar puţini vindecătorii.
că nereuşitele sunt uneori o mare binecuvântare.

Elena J.

 

Taina vindecarii

“Dacă cineva Îi cere lui Dumnezeu curaj sau putere, Dumnezeu nu-i dă curaj sau putere, ci oportunităţi în care să descopere că are curaj, că are putere!”

A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave.  Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:

– Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…

Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.

La aproape şapte ani după acestea…se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi; când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el; când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie; când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă; când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez; când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea; când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă; când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii…”

 

Dor de cer…

Atât de greu mi-e în cuvinte
Ca să vorbesc de dorul meu
Căci ce am eu, e-un dor aparte
E-un dor de Sfântul Dumnezeu.

Cum să exprimi în limba-aceasta
Şi în cuvinte-atât de mici…
În vorbe pământeşti, prin oameni,
Ceva ce poţi doar ca să simţi ?

Nici dicţionarul cel mai mare
Nici omul cel mai înţelept
Nu pot găsi în veci cuvinte
A dorului ce-mi arde-n piept.

Oh, dorul meu, sete de apă
E în deşertul cel mai greu
Sete ce poate fi-adăpată
Numai de Tatăl meu din Cer.

Oh, dorul meu ce-mi dă voinţă
Să trec prin lava de vulcan,
Chiar dacă doare-acuma tare
Ştiu c-am s-ajung în Canaan.

Cât strig, ştie a mea fiinţă
Ca să trăiesc pe placul Său
Căci flacăra dorului mare
A fost pusă de Dumnezeu.

Acuma Tată, eu Îţi cer
Ceea ce arde-n pieptul meu
La rândul meu să pot s-ofer
Nespusul dor, un dor de Cer…

Dani Dorobantu