Dor de Tine, Doamne ! (1)

În copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lu­mea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. Îmi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii. Dar de când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufle­tul meu şi nu mai vreau să privesc la această lume, căci sufletul meu este neîncetat atras spre acea lume în care trăieşte Domnul. Ca o pasăre în colivie aşa se chinuie su­fletul meu pe pământ. Aşa cum pasărea doreşte să zboare din colivia ei strâmtă spre tufişurile dese, aşa este aprins şi sufletul meu de dorinţa de a vedea din nou pe Domnul, căci El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El şi strigă:

“Unde eşti Tu, Lumina mea? Vezi că Te caut cu lacrimi. Dacă nu mi Te-ai fi arătat, n-aş fi putut să Te caut astfel. Dar Tu însuţi m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi mi-ai dat să cunosc iubirea Ta. Tu mi-ai dat să văd că iubirea Ta pen­tru noi Te-a dus pe cruce şi că ai murit pentru noi în chi­nuri. Tu mi-ai dat să cunosc că iubirea Ta Te-a pogorât din cer pe pământ şi până la iad, ca noi să vedem slava Ta.Tu Te-ai îndurat de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta şi acum sufletul meu e atras de Tine, Doamne, şi în nimic nu-şi găseşte odihnă, nici ziua nici noaptea, şi plânge ca un copil ce şi-a pierdut mama.Dar şi copilul îşi uită mama, şi mama îşi uită copilul când Te văd pe Tine. Văzându-Te pe Tine, sufletul uită lumea întreagă. Aşa este atras sufletul meu spre Tine şi tânjeşte după Tine şi nu mai vrea să vadă frumuseţea aces­tei lumi.”

Sf. Siluan Athonitul

 

Plangerea lui Adam

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dul­ceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumne­zeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţile lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage su­fletul spre Dumnezeu. Tot aşa sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Du­hul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, trăieşte chinul suferit de Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit. Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pămân­tul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu la­crimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tul­bură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tân­jeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu însetează după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”

Aşa plângea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de geme­tele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea şi iubirea.

„Pustia nu mă încântă; nici munţii cei înalţi, nici pajiştea, nici pădurea, nici cântecul păsărilor. Nu-mi găsesc plăcerea în nimic, sufletul meu se întristează cu o mare tristeţe; L-am mâhnit pe Dumnezeu. Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai, acolo tot aşa m-aş întrista şi aş plânge. O, pentru ce L-am mâhnit pe Dumnezeul meu Cel iubit ?”

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam: „Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie şi iubire.” O, iubirea Domnului ! Cine te-a cunoscut te caută neîn­cetat, ziua şi noaptea, şi strigă: „Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufle­tul meu să Te caute cu lacrimi.”

„Lărgiţi şi voi inimile voastre!” Arhim. Zaharia

 

Despre nerecunostinta

Se povesteşte într-o carte veche a Bisericii că slăbănogul acela din Vitezda care a fost vindecat de Mântuitorul, se numea Isac Lachedem, căruia i se mai spune şi evreul rătăcitor. Când Mântuitorul mergea cu Crucea în spate pe dealul Golgotei, urmat de mult popor, hulit şi batjocorit, nemâncat şi însetat, obosit de greutatea Crucii a ajuns în dreptul casei acestui om, căci pe acolo ducea drumul spre Golgota. Acesta a ieşit şi el la poartă împreună cu vecinii lui şi când L-a vâzut Domnul s-a bucurat şi l-a rugat să-i dea puţină apă, dar el i-a zis: „Nu-ţi dau apă, mergi de aici!”. Iisus iarăşi îl rugă să-i dea voie să stea puţin să se odihnească pe banca de la poarta lui, dar el îi zise iarăşi cu asprime: „Nu-ţi dau voie să stai, mergi de aici!” şi îl împinse cu mâinile să plece.

Atunci Domnul Hristos s-a întors către el şi i-a zis: „De acum încolo să mergi şi tu mereu până la a doua Mea venire!” Despre acest evreu nerecunoscător, care s-a asociat cu ceilalţi hulitori, spune acea carte sfântă că trăieşte şi astăzi şi umblă neîncetat, străbătând  pământul în lung şi-n lat, călătorind pe mări şi oceane, fără să i se întâmple ceva. Merge prin pustietăţi, prin jungle, printre animalele sălbatice cele mai periculoase; s-a aruncat în vulcanul Vezuviu din Italia, pentru că el vrea să moară, dar nu i se întâmplă nimic căci blestemul dumnezeiesc este peste el.

Se spune că animalele sălbatice: leii, tigrii, vin până lângă el, îl miros, dar aşa scârbă le este de el, că nici unul nu poate măcar să-l atingă. Iată că sunt aproape 2000 de ani şi el merge şi merge mereu pe pământ! Acest evreu rătăcitor nu mai doreşte să se facă sănătos, nu mai cere om să-l bage în scăldătoare, ci ar vrea cu toată inima să se găsească cineva ca să-l poată omorî, dar nimeni nu poate să-i ia viaţa.

Oamenii fug de el şi toate vietăţile periculose îl ocolesc. Nici lucrurile neînsufleţite nu-l primesc,  ci toate îi vorbesc spunându-i cuvintele pe care i le-a spus Mântuitorul atunci la poarta casei lui: „Mergi, mergi…!”, iar el merge până va veni Domnul să judece viii şi morţii. Blestemul dumnezeiesc a căzut peste el ca şi peste toţi cărturarii, fariseii şi preoţii cei mai de seamă – Anna şi Caiafa – împreună cu Pilat, care şi-au luat şi ei plata aici pe pământ, sfârşindu-şi viaţa în diferite chinuri, ducându-se în focul iadului cu Iuda şi cu demonii.

 

O intamplare adevarata

Zilele acestea mi-a povestit o prietenă că la biserica din parohia unde merge ea, a venit să se împărtăşească şi o persoană din străinătate. În momentul când preotul a încercat să-i dea Sf. Împărtăşanie, linguriţa s-a îndoit. Nedumerit, preotul îl întreabă dacă s-a spovedit. Omul îi răspunde că nu. Îl spovedeşte, însă când încearcă din nou să-i dea Sf. Împărtăşanie, nu a putut pentru că linguriţa iar s-a îndoit, s-a întors. Preotul înfricoşat, îl întreabă ce se întâmplă, de ce nu poate totuşi să-l împărtăşească. Atunci omul îi spune că el are implantat în mână un CIP. Acesta era motivul…

Fraţi creştini, nu este de glumit cu aceste CIP-uri, nu este o poveste fantastică. Sunt lucruri reale cu care mai devreme sau mai târziu toţi vom avea de-a face. Va veni vremea când vom fi şi noi puşi în situaţia să alegem: Dumnezeu sau serviciul, Dumnezeu sau sănătatea, Dumnezeu sau mâncarea, Dumnezeu sau viaţa. O cale de mijloc nu există. ORI DUMNEZEU, ORI SATANA !!! Trăim vremuri grele şi acesta e numai începutul. Dar strâmtorarea o vedem şi o simţim cu toţii. În vreme de pace toţi ne arătăm evlavioşi şi promiţători, însă când vine ispita situaţia se schimbă. Dumnezeu nu vrea oameni care sa-L iubească numai când le merge bine, El nu vrea oameni făţarnici ci vrea să vadă oameni în care să ardă duhul dragostei în ei, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, dragostea de curăţie, dragostea de aproapele, acestea nefiind altceva decât DRAGOSTEA DE DUMNEZEU. Să ne ajute Dumnezeu şi să ne dea puterea ca numai El să aibă loc în inima noastră iar nu diavolul cu păcatele lui. De obicei cui ai slujit în viaţa de pe pământ şi pe cine ai iubit mai mult (pe Dumnezeu sau pe diavol), tot de acela vei avea parte şi dincolo. Dumnezeu vrea să vadă lupta noastră, să vadă că ne zbatem şi că fugim de păcat şi vine şi El în ajutor cu Harul Său. Totul este să nu avem viclenie, căci după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrajmaşi ai lui Dumnezeu?… Acum e vremea muceniciei, e vremea mântuirii !!! Cel ce lucrează în via lui Dumnezeu va şi mânca din roadele ei împreună cu El, iar cel ce trage la plug cu satana, de el va avea parte. Ce va semăna omul, aceea va şi secera.

Elena J.

 

Despre iertare

Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de fapta lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: « Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte ». Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş.

Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare.

 

Legea iubirii – legea vietii

Iubirea este legea vieţii. Iubirea este chiar viaţa. Ceea ce menţine unitatea creaţiei este legea iubirii. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” este porunca Vechiului şi Noului Testament. Şi această poruncă este o consecinţă a legii unicităţii. Nu există nimic în întreaga lume care să fie diferit de tine – şi atunci de ce să nu-l iubeşti?

Odată, la un înţelept vine un tânăr sceptic care îl pune la încercare dându-i să bea o cană cu var în loc de lapte. Înţeleptul o bea fără să spună nimic, iar tânărul începe să râdă spunând: „Ce înţelept este acela care nu poate deosebi laptele de var nici după ce l-a gustat?”; înţeleptul nu a spus nimic, dar după foarte puţin timp, tânărul începe să se vaite de o puternică durere de stomac. Înteleptul Îi spune: „Ar fi trebuit să ştii că între tine şi mine nu este nici o deosebire”. Poporul nostru a sintetizat această unitate a tuturor fiinţelor, unitate care poate fi percepută prin forţa iubirii, în următoarele cuvinte: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.

Pe de altă parte, iubirea reprezintă cea mai eficientă modalitate de a ajunge la cunoaşterea legii unicităţii. Iubind tot ce te înconjoară, începi să întrevezi esenţa tuturor lucrurilor.

Nu există virtute mai înaltă decât iubirea. Nu există cunoaştere mai profundă decât iubirea şi nici religie mai înaltă decât iubirea pentru că ea este Adevărul, este Însuşi Dumnezeu. În orice particică a Creaţiei Sale, poţi înţelege profund Iubirea Sa. În interiorul unui atom poţi să descoperi legea iubirii, în structurarea unei galaxii poţi să descoperi aceeaşi lege a iubirii. Nimic nu există în acest Univers care să nu fie pătruns de iubire. Nu-i doar o metaforă atunci când spun că legea atracţiei universale este doar un aspect al legii iubirii. Ura este cea care desparte pe om de om, naţiune de naţiune, ţară de altă ţară. Mândria şi egoismul sunt cele care dezbină un om de altul.

Ura, mândria şi egoismul sunt creaţii mentale. Toate acestea sunt produsele necunoaşterii, ale ignoranţei. Ele nu pot rezista în faţa iubirii pure. Ura aduce cu ea tot ură. Iubirea aduce în schimb iubire. Frica dă naştere fricii. Aceasta este o lege cosmică imuabilă (este legea rezonanţei). Este o tendinţă naturală a iubirii, a puterii lui Dumnezeu să guverneze pe acest Pământ, cucerind toate forţele urii şi ale necuratului. A fi în afara iubirii înseamnă, practic, a fi în afara vieţii. Cine a încetat să mai iubească, acela a şi murit deja. La fel cum o familie nu este unită decât prin forţa iubirii, la fel întreaga creaţie este unită prin aceeaşi forţă a iubirii.

fragment din cartea „Arta de a trăi” de Cristian Ţurcanu