RSS

Arhivele lunare: martie 2016

Treptele nevointei

De nu poți face 20 de metanii, fă 10, iar de nu poți face nici 10, fă închinăciuni. Dar fă!
De nu poți sta o oră la rugăciune, stai măcar 5 minute, dar stai!
De nu poți ajuna, măcar postește!
De nu poți face bine, măcar nu face rău.
De nu poți construi biserici, construiește măcar o troiță, și de nu poți nici măcar o troiță, dă 1 leu săracului.
De nu poți construi fântâni, dăruiește măcar un pahar cu apă. Fii milostiv cumva!
De nu poți întoarce străinii la calea lui Dumnezeu, întoarce-i măcar pe cei ai casei.
De nu poți vorbi frumos, măcar taci!
De nu poți să acoperi greșeala celuilalt, măcar nu-l pârî.
De nu poți face pace, măcar nu aduce tulburare.
De nu poți ajuta cu fapta, ajută măcar cu vorba, și de nu poți nici cu vorba, măcar nu pune piedici.
De nu poți iubi pe vrăjmași, măcar nu-i urî.
De nu te poți bucura de darul celuilalt, măcar nu-l invidia.
De nu poți aduce bucurii, măcar nu întrista.
De nu poți fi sfânt, fii măcar om.
De nu poți să nu păcătuiești cu gândul, măcar nu păcătui cu fapta.
De nu poți fi tu cinstit, măcar nu împiedica pe ceilalți să facă binele.
De nu poți fi tu drept, măcar nu-i judeca pe cei ce vor să trăiască drept.
De nu poți urca pe scara virtuților, măcar nu da înapoi.

Elena J.

 
Un comentariu

Scris de pe 28 martie 2016 în ELENA J.

 

Spovedania unei foste penticostale

M-am născut în Creta în anul 1975 şi am venit prin 1989 cu toată familia în Atena, unde m-am stabilit definitiv. Aparţin unei familii creştine ortodoxe evlavioase şi din pruncie am primit botezul ortodox. Totdeauna îmi amintesc cu drag de acei ani frumoşi ai copilăriei petrecuţi în sânul Bisericii Ortodoxe, cu slujbele de duminică şi de marile praznice.

M-am înstrăinat de dreapta credinţă în 2005, într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt profesoară). În acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă de-a mea, Anna, cu patru ani mai mică decât mine, care a fost (şi încă este) membră a „bisericii apostolice libere penticostale” (aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru direct în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă abordă făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de la început”, iar mai apoi despre biserica ei penticostală.

Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu bănuia nimic, mai ales că odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a venit ca de obicei şi a participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce credinţa avea ea. Cu timpul, însă, începu să-şi dezvăluie încet-încet „identitatea”. Iniţial am arătat un oarecare interes faţă de această nouă „biserică”, despre care îmi zicea că este, chipurile, prima biserică apostolică. Şi, fireşte, a urmat spălarea creierului! A reuşit în două săptămâni să mă facă să-mi schimb părerea în privinţa unor lucruri în care credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte. Nici nu-mi vine să cred prin ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate convingerile despre Maica Domnului, icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă am ajuns să-mi fac griji cu privire la calea pe care eram.

– Maria, ai mers la casa de rugăciune a penticostalilor?

– Da, bineînţeles că am mers. Anna m-a luat cu ea ca să ascult „propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme, ca să prind şi orele de rugăciune. Când am intrat în „biserica” lor centrală din Atena, m-am simţit aşa de ciudat, că îmi venea să urlu de ceea ce vedeam! Nu numai că nu mi-a plăcut, dar găseam cele văzute atât de deplasate – mai ales două „prorociţe”, ce răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele clipe, ele vorbeau în limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit decât să-mi provoace silă – să-mi fie cu iertare că o spun aşa, pe şleau! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am simţit ca într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor. Acea zi a fost pentru mine o zi neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi Doamne, aşa era în prima biserică apostolică! Îmi petreceam zilele ascultând predici ale pastorilor penticostali de pe CD, mărturii de-ale oamenilor care „L-au cunoscut pe Hristos”, citeam Biblia. Pe zi ce trece, începusem şi eu să îngenunchez la rugăciune şi să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În toate acestea ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu, pierdeam din orele de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că am început să mă întreb de ce ajunsesem în halul acela. Anna îmi spunea întruna că trebuie să plâng şi să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam că pe Hristos L-am primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru că întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El, dar ea tot insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.

Într-o zi de noiembrie a anului 2006, Anna mi-a propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă în faţa amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere, să-mi mărturisesc păcatele, să plâng – şi „fraţii” se vor ruga să mă nasc din nou. Acolo, Hristoase al meu, nu se putea mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul în care se comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau „slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau că reprezintă „vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile. Atunci a venit pastorul, şi-a pus mâinile peste baticul pe care mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să zbiere ceva într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi enervată şi îi rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă scape din acea experienţă dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era frică să nu mă dea afară. Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată, o femeie a început să răcnească de parcă era posedată. Înfricoşătoare clipe! Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea ceva în engleză de genul „my God” („Dumnezeul meu”), iar cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea Dumnezeu pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa Mea, rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat în panică, căci mi-am dat seama că devenisem victima unor înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă „prelucrau” legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în grabă şi să mă duc la toaletă. Acolo am început să plâng de frică. O „soră” care stătea lângă mine mi-a zis că în acea clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să mă nasc din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de descreieraţi…

A doua zi, când m-a sunat Anna, i-am spus că m-am speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi că o să se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să ridice frica de la mine. În acea noapte am avut coşmaruri atât de vii şi atât de intense, încât m-am sculat foarte transpirată, plângând cu sughiţuri. Atunci a fost pentru prima dată după atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei cruci! Dimineaţă am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit să nu mă mai încurc cu acei oameni, iar mama a aprins candela şi am văzut-o rugându-se în ascuns pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat inima, am început din nou să plâng şi am alergat în braţele tatălui meu, care mi-a zis că observase o schimbare majoră în comportamentul meu de când căzusem în mrejele penticostalilor. M-a mângâiat şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi facă vreun rău. În aceeaşi zi, după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a zis că văzuse în vedenie în seara precedentă, când eu avusesem acele oribile coşmaruri, cum Iisus mă îmbrăţişa şi mă ducea la „biserica” penticostalilor. În acel moment mi-am dat seama că aveam de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi în stare de orice. I-am zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am închis telefonul – şi, de atunci, nu m-am mai întâlnit cu ea.

M-a salvat faptul că nu m-am „botezat” la acei nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred că îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea ce am văzut şi am trăit pe propria-mi piele la penticostali nu seamănă a Biserică, nu are nimic dumnezeiesc. Comportamentul lor este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles şi răcnetele lor te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a musulmanilor sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a face cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei, iar toţi ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că numai ei se mântuiesc. Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de ei. Îi compătimesc şi mă rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut pe net multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea, m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea experienţă.

– Maria, sunt unii care consideră că astfel de mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt născociri…

– Să spună ce vor. Dar dacă vreun fost neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că aşa stau lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să povestească experienţa lui, bine ar fi să nu se teamă. Iar dacă se teme, să mărturisească sub anonimat, dând mărturie despre rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de această organizaţie care se pretinde a fi biserică.

Traducere de Gherontie Monahul, familiaortodoxa.ro

 
Un comentariu

Scris de pe 28 martie 2016 în SECTE

 

Pentru postitorii zilelor noastre

Pleacă ursul la pădure
Să culeagă fragi și mure,
Dar nu ia la întâmplare
Orice mură-i iese-n cale,
Ci le-alege mai zemoase,
Fragede, mari și frumoase,
Dulci la gust și aromate,
Proaspete și parfumate.
Apoi scoate tacticios
Un butoi de miere gros
Și-nghite pe săturate
Mure-n miere înmuiate.
Ar mai tot mânca, ”plăpândul”,
Dar i-a cam pierit avântul,
Fiindcă burta-i ursulească
Gata stă ca să plesnească

Șade ursul sub umbrar,
Mormăind sub cerul clar:
-Doamne, tare-s mulțumit
Că și astăzi am postit!

Maicile de la Diaconesti

 
Un comentariu

Scris de pe 28 martie 2016 în POST

 

N-ai nevoie sa lasi impresie buna duhovnicului

Mai întâi să fiţi bine spovediţi. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: „Ce-am făcut?” Această stare de cercetare este o stare de prezenţă. Să fiţi bine spovediţi! Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă: „Domnule, asta am făcut!” Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci, să fiţi bine spovediţi! Asta-i taina care mântuieşte! Ce iertaţi voi – episcopilor, preoţilor, duhovnicilor – iert şi Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.

Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit. O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un lucru pentru că n-ai ştiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.

Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te speli pe faţă şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi. Dacă eşti înregistrat, te întrebi: „Ce fac, unde merg, cine sunt?”

Nu mergeţi la întâmplare, din inerţie simplă. Tu trebuie să ştii că exişti. Dacă tu gândeşti că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat şi vei avea, deci o conduită a vieţii. Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: „Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec”. Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: „Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc.”. Chiar vă rog să notaţi păcatele atunci când le-aţi făcut, cel mai mare lucrul asta ar fi. Nu faceţi pe eroii: „Lasă că ştiu ce să spun acolo!” Poţi să spui şi împrejurarea în care ai făcut lucru, pentru ca să se uşureze, ori să se agraveze fapta. Să nu vă apuce moartea, aş putea spune, să nu vă apuce seara fără să fiţi spovediţi. Nu ţineţi la faptul că va scrie despre voi că „A murit fără lumânare!” Lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză.

Nu păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei căsătoriţi, la unul din soţi îi place o altă persoană şi cedează în inima lui. Când sunt împreună ca soţ şi soţie, şi cel care a cedat în inima lui îşi închipuie că trăieşte cu persoana aceea, face un păcat subtil de curvie.

N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de ape. Tu eşti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de centimetru? Spovedeşte-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama. Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi spună: „De ce mă minţi, măi frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ţi lase impresia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Şi pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reuşit să te salvezi în loc să te nenoroceşti. Pentru că, fraţii mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să ştie toată lumea. Şi duhovnicul va fi de faţă acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, şi nici el.

 Părintele Arsenie Papacioc, www.jurnalspiritual.eu

 
2 comentarii

Scris de pe 28 martie 2016 în SPOVEDANIE

 

Buna Vestire

Marie, bucura-te
Domnul este cu tine.
Binecuvantata esti tu intre femei
Bucura-te, Marie.

Ce fel de inchinaciune poate fi aceasta
Cugeta Fecioara tulburandu-se de cuvantul lui.

Nu te teme, Marie
Nici nu te mira de chipul meu strain
Si nici nu te spaimanta
Ca Arhanghel si nu om sunt.
Sarpele oarecand a amagit
Iar eu iti vestesc acum
Ca vei ramane neatinsa
Si vei naste Fiu.

Fa-mi cunoscuta, ingere
Puterea graiurilor tale
Ceea ce mi-ai zis acum
Cum, cum va fi?
Si cum voi zamisli prunc
Curata fecioara fiind.
Mai limpede spune-mi acum
Si cum voi fi,
Si cum voi fi
Maica Ziditorului?

Marie, bucura-te
Ca iata de acum
Vei fi Imparatului scaun.
Ca iata vei lua in pantece
Si vei naste Fiu
Si vei pune numele lui Iisus.
Acesta va fi mare
Si al Celui prea inalt Fiu se va chema.
Si va imparati intru toti vecii
Si imparatia Lui nu va avea sfarsit.
Bucura-te, Marie.

Maria a zis catre inger:
Cum va fi aceasta,
De vreme ce nu stiu de barbat,
Spune-mi?

Duhul Sfant se va pogori peste tine
Si puterea Celui Preainalt te va umbri.
Ca la Dumnezeu nu-i nimic cu neputinta.
Bucura-te, Marie.

Graitor de adevar mi te arati,
A zis Fecioara,
Caci de bucurie vestitor te arati.
Iata roaba Domnului,
Fie mie dupa cuvantul tau.
Salasluiasca-n mine Dumnezeu
Caruia cu tine-i strig:
Bine-l cuvantati toate lucrurile Domnului.

Marie, bucura-te.
Biserica, usa, rai,
Turturea cu dulce viers.
Bucura-te norusor,
Maica Mielului
Si-a Pastorului cel bun,
Scara, masa si pod.
Bucura-te, Marie.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 martie 2016 în MAICA DOMNULUI

 

Stam cu mainile in san si nu e bine

Ne pretindem oameni care au iubire, dar când vine vorba să o dovedim în fapte, atunci vedem cât de egoiști, cât de indiferenți, de lași și de superficiali suntem. Vedem adesea pe stradă oameni atacați, scuipați și batjocoriți pe nedrept și nu sărim în ajutor de frică sau din indiferență, mai ales când vedem că persoana atacată este o „babă.” Am ajuns să privim la astfel de scene ca la niște show-uri spectaculoase, mai mult de atât filmând cu telefonul scena în desfășurare.

Să dovedești că ai dragoste nu trebuie să aștepți vreo sărbătoare anume. Dragostea se dovedește în faptele mărunte, zilnic și mai ales față de persoanele străine și aflate în neputința de a se ajuta singure. Să ne punem și în situația celui atacat și să vedem cum ne simțim când suntem înconjurați de o haită de cocalari și nimeni nu sare în ajutorul nostru.

Personal, am trecut printr-o situație asemănătoare, când în ciuda încercărilor mele de a mă apăra și de a încerca să scap de niște indivizi, nu am reușit să-i intimidez până când nu a intervenit un băiat care m-a „salvat” – având autoritate în voce și în comportament. Asta e dragostea față de aproapele: să-l aperi, să te jertfești pentru el, cu riscul de a fi jignit, lovit sau chiar omorât, căci în încercarea de a-l salva, Dumnezeu îți socotește faptă mare și vei fi considerat chiar mucenic, deoarece nu este dragoste mai mare decât să-ți dai viața pentru aproapele tău.

Este adevărat că știm multe despre dragoste, însă doar teoretic. Suntem în stare să scriem pagini întregi despre dragoste, iar în realitate să fim niște lași. Adesea, persoane care nu au așa multe cunoștințe teoretice despre credință, despre iubirea de aproapele, sunt mult mai săritoare și au mai multă dragoste decât noi, aceștia care ne considerăm creștini adevărați.

Dragostea înseamnă să ridici bețivul din șanț care duhnește a băutură și să-l ajuți să ajungă acasă. Înseamnă să vezi bețivul pe stradă și să spui: „sărmanul” nu „nesimțitul”. Dragostea înseamnă să cedezi locul tău din autobuz deși însuți tu ești obosit. Dragostea înseamnă să ajuți „baba” să traverseze strada care se chinuie de 10 minute. Dragostea înseamnă să strângi mizeria de sub omul imobilizat la pat care nu se mai poate îngriji singur, să suporți mirosul cel greu. Înseamnă sa-ți dai pachetul tău colegului de bancă știind că e mai sărac decât tine, cu riscul de a rămâne flămând în ziua respectivă. Înseamnă să-l lași pe celălalt înaintea ta când aștepți la rând la magazin. Înseamnă să-l ajuți să-și care sacoșile grele. Înseamnă să-ți dai haina de pe tine celui ce tremură dezbrăcat chiar dacă și ție ți-e frig. Înseamnă să-l primești sub umbrela ta pe cel ce stă în ploaie. Înseamnă să-l iei în mașina ta pe cel ce merge pe jos, în condițiile în care mașina oricum e goală. Înseamnă să-l asculți pe cel suferind chiar dacă nu-l poți ajuta cu fapta; însemnă să-l încurajezi, să-l alini, să plângi împreună cu el și să-l faci să zâmbească măcar pentru o zi. Dragostea înseamnă să pui un carton sub câinele care stă pe zăpadă și tremură. Să iei melcul din drumul tău și să nu-l calci, ci să-l pui în iarbă ca să-și continue drumul și viața; căci inima milostivă și în acestea dovedește că are dragoste – în mila față de oricine și față de orice făptură.

Dragostea înseamnă să jertfești din timpul tău, din starea ta de confort, înseamnă să renunți la dreptul tău, la dreptatea ta ca să-l îndreptățești pe cel de lângă tine. Înseamnă să jertfești din tine zilnic, mereu, necondiționat și pentru oricine nu doar pentru familia sau pentru iubita ta. Pentru că să iubești pe cei buni și curați nu ai niciun merit, este foarte ușor, dar să ai iubire față de un nespălat, un străin, este cu adevărat o virtute. Întru aceasta dovedești că ai dragoste, din fapte, nu din teorie multă și nepracticată.

Așadar, data viitoare să nu mai stăm indiferenți cu mâinile în sân, ci să ne înarmăm cu bărbăție duhovnicească de la Duhul Sfânt și să sărim în apărarea celui neputincios, căci poți să ai mulțime de fapte bune, dar dacă nu ai dragoste, nu îți folosesc la nimic. Și iarăși, poți să nu ai cine știe ce fapte multe, dar dacă ai inimă milostivă și plină de iubire pentru ceilalți, le ai pe toate, căci dragostea cântărește foarte mult, cel mai mult între toate faptele bune.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 martie 2016 în ELENA J.

 

Ochiul rau si mintea stramba

Într-o grădină multe flori
Se-ntrec în artă și-n culori,
În arta de a înflori
Și-n bucuria de-a zâmbi.
Și toate sunt viu colorate,
Având petalele tărcate:
Narcise, maci și viorele,
Ori trandafiri sau crizanteme.

Numai o floare stă pitită,
Fiindc-a rămas neînflorită.
Însă, venind un om odată,
Să umble prin grădina toată,
În loc să vadă ce-i frumos,
El a văzut floarea din dos,
Pe-aceea ce sta ofilită
Și nu grădina înflorită.

Și tot așa cel necurat,
Nu vede-n jur ceva curat,
În mintea lui cu totul strâmbă,
Nu poate ceva bun s-ajungă.

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 martie 2016 în ELENA J.

 

Prin ascultare omul se pazeste de mandrie

Sunt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc si pe Maica Domnului, pe sfintii ingeri si raiul, dar cunosc si pe demoni si chinurile iadului, si cunosc aceasta din experienta. In Duhul Sfant sufletul cunoaste pe Dumnezeu. Duhul Sfant ne da, pe cat e cu putinta acest lucru, sa cunoastem inca de aici plinatatea bucuriei raiului, pe care fara harul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri. Dintr-o lunga experienta, monahul duce lupta cu vrajmasul mandriei, si Duhul Sfant il invata, il lamureste si-i da puterea de a-l birui. Monahul intelept izgoneste prin smerenie orice inaltare si mandrie. El spune: „Nu sunt vrednic de Dumnezeu si de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si voi arde vesnic in foc. Sunt cu adevarat mai rau decat toti si nevrednic de a fi miluit.” Duhul Sfant il invata sa gandeasca asa despre sine insusi; si Domnul se bucura pentru noi cand ne smerim si ne osandim pe noi insine si da sufletului harul Sau. Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrajmasi. Cine se socoteste in inima sa vrednic de focul cel vesnic, NICI UN VRAJMAS NU SE POATE APROPIA DE EL si nici un gand lumesc nu patrunde in sufletul lui, ci ramane in Dumnezeu cu toata mintea si cu toata inima. Iar cine a cunoscut pe Duhul Sfant si a fost invatat de El smerenia, acela a ajuns asemenea Invatatorului sau, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si s-a asemanat Lui.

O, fratilor, cititi mai mult Evangheliile, Epistolele Apostolilor si scrierile Sfintilor Parinti, prin aceasta invatatura sufletul cunoaste pe Dumnezeu si mintea e atat de ocupata de Domnul, ca uita cu desavarsire lumea, ca si cum nu s-ar fi nascut macar.

Prin ascultare omul se pazeste de mandrie; pentru ascultare se da rugaciunea; pentru ascultare se da si harul Duhului Sfant. Iata de ce ascultarea e mai presus decat postul si rugaciunea. Daca ingerii cazuti ar fi pazit ascultarea, ar fi ramas in ceruri si ar fi cantat intru slava Domnului. Si daca Adam ar fi pazit ascultarea, atunci el si neamul lui ar fi ramas in rai. Dar chiar si acum e cu putinta sa aflam iarasi raiul pin pocainta. Domnul ne iubeste mult in ciuda pacatelor noastre, numai sa ne smerim si sa-i iubim pe vrajmasi. Dar cine nu iubeste pe vrajmasi, acela nu poate avea pace, chiar daca ar fi asezat in rai.

crestinortodox.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 martie 2016 în ASCULTARE

 

Dragostea care incepe de la frumusetea sufleteasca nu moare niciodata

Ascultă Scriptura, care zice: „Mică între zburătoare este albina, dar împărăteasa dulceţilor este roadă ei” (Isus Sirah 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este femeia şi nu pe ea o batjocoreşti, ci pe Cel ce a făcut-o. Ce ţi-a făcut femeia?

N-o lăuda pentru frumuseţea ei! Căci atât lauda, cât şi ura şi dragostea care se ivesc din pricina frumuseţii din afară ţin de sufletele neînfrânate ‒ doar omul pătimaş are simpatii şi antipatii în funcţie de aspectul exterior ori de diferite înzestrări şi talente ale unei persoane cu care intră într-o relaţie.

Caută frumuseţea sufletului! Urmează Mirelui Bisericii! Frumuseţea din afară este plină de fală şi de multă nebunie şi te aruncă în gelozie şi adeseori te face să bănuieşti lucruri necuviincioase. Dar tu zici că dragostea aceasta îţi dă plăcere? O lună sau două sau cel mult un an, şi mai departe nu! Iar apoi minunea se veştejeşte după obişnuinţa îndelungată cu ea. Iar cele care au fost acoperite de frumuseţe rămân: mândria, lipsa de minte, dispreţul. Dar în cazul celei sufleteşti nu e aşa. Ci dragostea întemeiată pe frumuseţea sufletească, odată începută, rămâne cu tărie, fiindcă e vorba de frumuseţea sufletului şi nu a trupului.

Sfântul Ioan Gură de Aur

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 martie 2016 în DRAGOSTEA, Uncategorized

 

Glumele si rasul alunga pe Duhul Sfant

Vedeţi, fraţii mei creştini, ce mari răutăţi pricinuiesc glumele? Aţi auzit la ce grad înaintează oamenii cei şăgalnici, până acolo, încât să ia în râs şi dumnezeieştile şi sfintele lucruri? Într-atât, încât să ia în batjocură şi pe însuşi Dumnezeu? Până într-atât, să primească şi moarte rea! Pentru aceasta, fraţii mei creştini, încetaţi, vă rog, de a mai glumi şi de a mai râde, ca să nu izgoniţi din sufletele voastre frica lui Dumnezeu, care e pricinuitoarea faptei bune şi a tot binele; că dacă veţi izgoni frica lui Dumnezeu, cu adevărat aveţi să grămădiţi asupra voastră toate răutăţile ce am zis mai sus, care se nasc din glume şi şăguiri. Voiţi să vă încredinţaţi şi din întâmplări cu lucru, că cei ce râd n-au frica lui Dumnezeu în inimile lor? Urmaţi-mi să mergem la Palestina. Acolo unde avea întins cortul său patriarhul Avraam, i s-a arătat Dumnezeu lui (Avraam) în chip de trei bărbaţi şi i-a făgăduit că femeia lui, Sarra, va naşte fiu: “Iată, când mă voi întoarce, voi veni la tine în vremea aceasta şi în ceasurile acestea şi va avea fecior Sarra, femeia ta” (Fac. 18, 10). Sarra sta însă dinapoia uşii cortului şi cum a auzit acest cuvânt, a râs întru sine, socotind că este cu neputinţă să nască, pentru bătrâneţea ce avea şi ea, şi Avraam. “Şi a râs întru sine Sarra zicând: încă nu mi s-a făcut aceasta până acum, şi Domnul meu este Bătrân” (Acolo, 12).

De acest râs pe care l-a făcut Sarra, i-a părut rău lui Dumnezeu; pentru aceea a început să mustre pe Sarra de ce a râs: “Şi a zis Domnul către Avraam: pentru ce a râs Sarra întru sine zicând: au doară cu adevărat voi naşte, bătrână fiind?” (Acolo 13). Sarra, îndată ce a auzit acestea, s-a temut şi a început să tăgăduiască cum că n-a râs; iar Dumnezeu a dojenit-o iarăşi, căci cu adevărat a râs: “Şi a tăgăduit Sarra zicând: n-am râs, pentru că s-a temut; şi au zis către ea; ba, ai râs” (Acolo). Socotiţi bine, fraţilor, aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi, că arată lămurit că Sarra, pentru aceasta a râs, fiindcă a uitat şi a lepădat la o vreme din inimă aducerea aminte de frica lui Dumnezeu; dar când şi-a adus aminte iarăşi de frica lui Dumnezeu şi a pus în inimă pomenirea Lui, atunci a căutat să tăgăduiască că a râs.

Lui Dumnezeu îi pare rău de râsuri şi le pedepseşte

Acum, dacă i-a părut rău lui Dumnezeu că a râs Sarra, cu toate că a avut oarecare arătată pricină binecuvântată să râdă, cu cât mai mult îi pare rău lui Dumnezeu, când voi, creştinii, râdeţi fără să aveţi vreo pricină binecuvântată? Şi se împlineşte părerea filosofului care zice: “Râde nebunul nefiind pricină de râs”. Şi dacă Dumnezeu a dojenit pe Sarra pentru că a râs, dar nu cu vreo precugetare şi gătire, ci din întâmplare şi după vreme; cu cât oare mai mult are să vă dojenească şi să vă certe pe voi, cei ce faceţi atâtea pregătiri, atâtea planuri, cum să râdeţi şi să faceţi şi pe alţii să râdă? Cu mult mai mult vă va certa pe voi care spuneţi atâtea cuvinte şăguitoare şi luări în râs. Iar dacă Dumnezeu a mustrat şi a prihănit pe Sarra că a râs, dar nu cu hohot şi cu sunet, ci întru sine, adică în tăcere şi netulburată, fără să o audă cineva, numai cu o surâdere şi zâmbet al feţei; cu mult mai mult, fără asemănare, vă va mustra şi prihăni pe voi, cei ce ca nişte nebuni şi nepricepuţi înălţaţi glasul vostru când râdeţi, încât pârâie obrajii voştri de râs, precum pârâie spinii când ard pe foc.

De aceea zice Solomon: “Că precum este trosnetul spinilor sub căldare, aşa este râsul nebunilor” (Eccl. 7, 7). Cu cât mai mult va prihăni pe voi care din râsurile cele peste fire şi din multa vărsare şi lăţire a inimii voastre, fierb toate umezelile, încât scoateţi şi lacrimi din ochi? (şi aceasta se numeşte fierbere de râs, de care spune Grigorie Teologul: “Râsul cel fără rânduială scoate şi lacrimi”). Şi ca să zic în scurt, dacă Dumnezeu a certat râsurile în anii cei din vechime, cei înaintea Legii şi a Evangheliei, în care oamenii erau noi-începători, ca nişte copii mici şi a certat acestea nu în faţa unui bărbat, ci a unei femei, care este fireşte neam slăbănog şi iubitor de râs; cu mult mai mult va certa pe cei ce râd şi glumesc în timpul acesta, pe cei după lege şi în darul Evangheliei, în care oamenii au ajuns la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum scrie Pavel.

Sfântul Nicodim Aghioritul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 martie 2016 în SFATURI