Astazi las trecutul in urma

Las în urmă doruri, vise,
Amintiri ce m-au durut,
Dau uitării orice clipă
Ce mă leagă de trecut.

Azi culeg din răni putere,
Răsărit fac din apus,
Din căderi îmi fac urcușuri
Ca să mă ridic mai sus.

Las iubirii porți deschise,
Către inimă cărări
Să pătrundă cu blândețe
Noi lumini și calde zări.

Norii gri care odată
Cerul mi-au întunecat,
Îi pictez în culori albe
Pe-un cer senin, luminat.

Azi trăiesc prezentul clipei –
Ce-am avut las în trecut,
Nu regret iubiri, nici doruri
Și nimic din ce-am pierdut.

ELENA J.

 

Cade toamna…

Toamna cade peste mine,
Peste umbra din trecut,
Aşterând praful uitării
Peste tot ce am avut.

Frunzele-mi acopăr gândul
Pribegind cărarea mea,
Lăsând numai amintirea,
Doar urma ce-a fost cândva.

Trecător sunt, ştiu prea bine
Şi mă las de vânt purtat,
Azi sunt tânăr, mâine veşted
Precum frunza ce-a picat…

ELENA J.

 

Suntem generatia care pozeaza fericita dar cu sufletul facut bucati

De ce e tot mai rară fericirea? Pentru că nu știm s-o definim! Pentru că cei mai mulți dintre noi aleg să-și trăiască viața după reguli scrise de alții, care au trăit după regulile altora. Dar câți dintre noi putem oare să țipăm din suflet: “Sunt fericit!”, într-o oarecare zi, dintr-un oarecare motiv? Câți?

Câți dintre noi ne-am găsit propria definiție a fericirii? Câți am căutat-o, măcar? Câți dintre noi petrecem timp cu noi înșine? Știm, oare, cât este el de important?

Suntem învățați de mici cum trebuie să ne trăim viața, cum “mami va fi mândră de tine dacă te vei face medic”, însă mami e prea ocupată să facă din copilul ei un trofeu personal, așa că nu-i dă timp acestuia să-și găsească propriul drum, propria pasiune… Părinții nefericiți cresc copii nefericiți. Mi se pare că-i totul ca o răzbunare pe proprii copii, din cauză că părinții lor au dat greș cu ei. Lipsiți de rațiune și pasiune pentru viață, inconștienți, repetă istoria… până se va trezi unul și va rupe lanțul.

Educația este binevenită, atât timp cât nu ne deformează unicitatea, atât timp cât ne este păstrat dreptul de a avea propriile dorințe, pasiuni, propria fericire.

A spune “Nu!”, din tot sufletul, atunci când simți că ceva nu ți se potrivește, fără teamă că vei dezamăgi pe cineva, denotă curaj; curajul de a nu te dezamăgi pe tine însuți! Ține minte că doar oamenii curajoși sunt fericiți!

Am întâlnit oameni împliniți, dar nefericiți. Ce înseamnă asta? Înseamnă că prea mulți dintre noi confundă împlinirea cu fericirea. Un om fericit nu-i musai să fie și împlinit, la fel cum unul împlinit poate nu s-a întâlnit niciodată cu fericirea. Iar dacă ești capabil să-ţi definești propria fericire, te lovește norocul și te trezeşti un împlinit fericit. Cazurile astea, însă, sunt foarte rare. Puțini oameni își pun viața în propriile mâini și își aleg fericirea.

De ce să fim ipocriți? Suntem nehotărâți, suntem generația care pozează fericită, cu sufletul făcut bucăți; dar sufletul nu se vede la cameră, nu-i așa?

Uneori facem alegeri proaste, conștienți fiind, tot le facem, punându-ne fericirea pe locul doi, de dragul de-a fi validați, de dragul de-a “da bine la cameră”. Căutăm validarea în orice și în oricine, numai în propriul suflet nu suntem în stare să privim atenți; parcă ne e frică de ce putem găsi acolo. Dacă ce-i înăuntrul nostru nu se potrivește cu părerea majorității? Trebuie să fim în rândul lumii, așa că facem compromisuri. Trist este că începem prin a face compromisuri cu noi înșine, ne compromitem propria definiție a fericirii; măcar de-am fi capabili să ne oprim… Nu, mergem mai departe și compromitem alte vieți, punându-le pe pauză sau “nefericindu-le” pentru totdeauna.

Trăim experiențe menite să ne ne formeze, experiențe frumoase sau urâte, care ne lasă un gust dulce sau unul amar. Sau, de ce nu, unul dulce-amărui?! Experiențe din care nu învățăm nimic! Nu din lipsa capacității, ci din prea mult orgoliu! Orgoliul ne este cel mai mare duşman. Din cauza lui nu evoluăm, din cauza lui nu ne recunoaștem greșelile din trecut, pentru a nu le repeta… Măcar de-am face alte greșeli, am mai învăța câte ceva de la viață; dar nu, ne place să le repetăm pe aceleași la nesfârşit, ca apoi să ne întrebăm ca proștii “de ce mi se întâmplă asta mereu? De ce mie?”.

Ar fi atât de simplă viața dacă ne-am asuma-o, cu bune și rele, cu fericiri și dezamăgiri, cu lecții cu tot. Până la urmă, asta-i frumusețea ei. Niciodată nu vei fi fericit fără a fi nefericit înainte, pentru că n-ai fi în stare să faci diferența. Viața îți ia cu o mână, ca mai apoi să-ţi dea cu amândouă, trebuie doar să fii pe fază!

 Ileana Vişan

 

Functia si pozitia sociala sunt trecatoare, omenia are valoare vesnica

Şi cârmuitorul este tot om, la fel ca toţi ceilalţi: acelaşi praf şi cenuşă, ca şi ceilalţi; cel ce cârmuieşte, cu nimic nu este mai bun decât ceilalţi, cu nimic nu este mai mare peste cei ce-i sunt supuşi, afară de vremelnica cinstire a dregătoriei. Pentru aceea, slava ta şi cinstea dregătoriei să nu te dea mândriei şi îngâmfării, ci mai mult să te smerească.

Nu fi mândru, chiar dacă ai rang de seamă, ca să nu-i înveţi mândria şi îngâmfarea şi pe supuşii tăi, căci după cum este mai-marele, tot astfel sunt, de obicei, şi supuşii.

Cel mai mare peste toţi oamenii şi mai presus de toată făptura – Domnul Dumnezeu – ţi-a arătat chipul smereniei întru Sine Însuşi. El, luând ştergarul, a spălat picioarele ucenicilor (loan 13,5) – a luat chipul robului, S-a smerit, slujind până la moarte şi încă moarte pe Cruce (Filipeni 2, 7-8), pentru ca noi, văzându-L astfel, să ne smerim, să nu ne mândrim cu nimic în lumea aceasta. Totul va rămâne aici, totul se va preface în pulbere şi cenuşă, iar tu de unul singur vei merge acolo unde nu se va uita nimeni la rang, cin şi mărire, ci fiecare îşi va lua de la Domnul răsplata pentru faptele sale.

Nu te înălţa, din pricina cinstirii vremelnice. Nu te mândri nici pentru slava dregătoriei tale, deoarece e schimbătoare. Dregătoria nu îţi ia firea şi mai-marele nu schimbă omenirea. Şi cârmuitorul este tot om, la fel ca toţi ceilalţi: acelaşi praf şi cenuşă, ca şi ceilalţi; cel ce cârmuieşte, cu nimic nu este mai bun decât ceilalţi, cu nimic nu este mai mare peste cei ce-i sunt supuşi, afară de vremelnica cinstire a dregătoriei. Pentru aceea, slava ta şi cinstea dregătoriei să nu te dea mândriei şi îngâmfării, ci mai mult şi cu covârşire să te smerească: „Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult te smereşte, şi înaintea Domnului vei afla har” (lsus Sirah 3, 18). Această cinstire îţi este dată pentru o vreme, pentru ca să-i îndrumi pe alţii, şi nu ca prin aceasta să te înalţi şi să te măreşti. Aceasta e o simplă dregătorie omenească, aşadar cu ce are a se mândri aici cel care este mai-mare peste alţii? Orice lucru e schimbător şi ce este e ca şi cum nu este.

Sfântul Dimitrie al Rostovului

 

Convertire în masă: un arhiepiscop catolic trece cu toate cele 60 de parohii la Ortodoxie

Pe parcursul ultimelor câteva luni ale anului 2015, liderul Bisericii independente numita „Biserica Catolică din Est”, fostul Arhiepiscop Ramzi Mussalam, a început o tranziție remarcabilă: isi converteste întreaga turma, de peste 60 de parohii, la Ortodoxie, incluzandu-i în randul ortodocșilor din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor Tarii, conform unor surse aflate in zona.

Fostul arhiepiscop a fost primit în Biserica Ortodoxă și a fost hirotonit diacon și preot, cu încurajarea și binecuvântarea și prin mâna Mitropolitului Ilarion, Intaistatator al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor Tarii.

Fostul arhiepiscop catolic a devenit acum Ieromonahul Elias (Ilie). Parintele Elias a crescut în zona Scranton din Pennsylvania (SUA), ca reprezentant al Bisericii Naționale Catolice din Polonia, în care fusese hirotonit preot.

In prezent, un proces de catehizare ortodoxa a fost demarat, privind familiarizarea treptată a fostilor preoti și credincioși ai „Bisericii Catolice din Est”, cu Ortodoxia. Se apreciaza ca este vorba de un proces lung și complex. Mai multe parohii au fost deja primite in sanul Bisericii Ortodoxe: Biserica catolica Sfanta Irina din Pittston, PA; Biserica catolica Sfanta Ana din Pottsville, PA și Biserica catolica Sfantul Marcu din Milford, CT, relateaza agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe.

http://www.ganduridinierusalim.com

 

Oamenii din vremea de pe urma se vor inrai ca niste fiare salbatice

Pe la anul 1900, mergand spre jumatatea mileniului al optulea de la facerea lumii, acesta se va schimba si se va face de nerecunoscut. Cand se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va intuneca mintea omului de toate patimile cele trupesti ale curviei, si foarte mult se va inmulti necredinta si faradelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbandu-se fetele oamenilor, si nu se vor mai cunoaste fetele barbatilor de ale femeilor, pentru nerusinata imbracaminte si a parului din cap.

Oamenii din vremea aceea se vor inrai ca niste fiare salbatice, fiind inselati de Antihrist. Nu vor da respect parintilor si celor mai batrani, iar dragostea va pieri.Pastorii crestinilor, arhierei si preoti vor fi oameni cu slava desarta, afara de prea putini, cu totul nerecunoscand calea din dreapta de cea din stanga. Atunci se vor schimba obiceiurile si traditiile crestinilor si ale Bisericii.

Curatia va pieri de la oameni si va stapani faradelegea. Minciuna si iubirea de argint vor ajunge la cel mai inalt grad si va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile si omorurile, in vremea aceea, vor fi pe toate drumurile. Pentru savarsirea acestor mari pacate, oamenii vor fi lipsiti de darul Sfantului Duh, pe care l-au primit la Sfantul Botez, precum si de mustrarea constiintei.

Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoti credinciosi si evlaviosi si va fi vai de crestinii care se vor afla in lume, caci isi vor pierde cu totul credinta, nevazand la nimeni lumina cunostintei.Atunci se vor duce la locurile ascunse si sfinte (manastiri si schituri), ca sa gaseasca mangaiere sufletului de multele tulburari si ispite pe care le vor intampina zilnic; dar usurare nu vor gasi, caci peste tot vor fi piedici si sminteli.

Si toate acestea se vor face pentru ca Antihrist va stapani peste tot, va domni in toata lumea, va face semne si minuni cu inselaciune si va insela pe oameni cu viclenie, ca sa nascoceasca si sa vorbeasca unul cu altul de la un capat al pamantului la celalalt(telefonul, radiotelefonul, televiziunea, n.n.). Atunci vor zbura prin aer ca pasarile (avioanele n.n.) si vor inota prin adancul marii ca si pestii (submarinele n.n.).

Si toate acestea le vor face oamenii, traind in tihna, necunoscand ca acestea sunt inselaciunile lui Antihrist. Si asa de mult va inainta stiinta vicleanului, ca sa insele prin nalucire pe oameni, pentru a nu mai crede in Dumnezeu Cel in Sfanta Treime inchinat.Atunci, vazand Prea Bunul Dumnezeu pierzania neamului omenesc, va scurta zilele pentru cei putini care se vor mantui; ca se va sili Antihrist cu slugile sale sa insele – de va fi cu putinta -, si pe cei alesi. Atunci fara de veste va veni sabia cu doua taisuri si va omori pe inselatorul si pe cei ce-i slujesc lui.

Cuvant al Sfantului Nil pentru venirea lui Antihrist

“Cand se va inmulti faradelegea se vor aduna toate pacatele si faradelegile lumii si se vor incuiba intr-o necurata fiica a desfranarii, care va fi lacas al preacurviei, mama a tuturor faradelegilor si a spurcatului Antihrist si va fi o femeie necurata si preaintinata in toata viata ei. In aceasta femeie prea desfranata se vor aduna toate faradelegile lumii din care se va naste fiul pierzarii, Antihrist.

Din pricina lipsei harului Duhului Sfant de la oameni, pentru pacatele lor, se vor aduna in pantecele ei toate faradelegile oamenilor. Dupa nasterea lui Antihrist va veni toata lipsa in lume. Intai, va lipsi dintre oameni dragostea, unirea, curatia si frica lui Dumnezeu. Orasele vor fi lipsite de pastori si de povatuitori credinciosi. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de episcopi, de duhovnici si de preoti evlaviosi, asa cum au inceput inca de pe acum a lipsi.

La urma se va arata si necuratul Antihrist, dupa cresterea varstei lui, si se va umplea de sataniceasca putere, ca sa faca semne si minuni cu vrajitoriile lui inaintea oamenilor patimasi.Dar peste oamenii cei sfinti nu va avea nici o putere sa-i amageasca cu vrajile lui, ci numai pe cei intunecati de patimi.

La inceput se va arata bland, ca sa plece popoarele la inselaciunea lui, si sa-l puna imparat. De asemenea, se va arata cu pace si smerenie, ca sa i se inchine toti, fiindca hrana lui Antihrist este tulburarea oamenilor; caci, cand se vor tulbura oamenii, atunci el se va bucura. Lumea se va tulbura prin uitarea credintei si lipsa fricii de Dumnezeu. Caci atunci vor stapani in lume desfranarea, preacurvia, sodomia, iubirea de avere, iubirea de bani, pomenirea de rau, zavistia, uciderea de oameni, betia, avortul, stricarea familiei si celelalte greutati. Toate acestea vor cuprinde intreg pamantul si vor stapani toate orasele si satele, pentru ca nu se va gasi atunci alt om vrednic sa imparateasca lumea. Atunci cand vor pacatui toti oamenii, vor crede ca isi lucreaza mantuirea lor.

Atunci, in vremea lui Antihrist, se vor defaima Bisericile lui Dumnezeu si Sfanta Evanghelie si va fi multa lipsa in lume. Adica: semne si aratari de la Dumnezeu, foamete indoita, atat de hrana trupeasca cat si sufleteasca si de invatatura dreptei credinte. Caci se va incuia cerul, ca in vremea lui Ilie, si nu va ploua pentru faradelegile oamenilor. Apoi vor flamanzi oamenii de cuvantul lui Dumnezeu, ca nu se va gasi un om drept, cu fapte bune, ca sa-i invete cuvantul mantuirii. In vremea aceea se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancaruri si bauturi, caci cu cat vor manca mai mult, cu atat mai mult vor flamanzi. Atunci se va zamisli rautatea Satanei in inimile oamenilor si va vietui paganatatea cu pecetea lui Antihrist, caci se va ridica darul lui Dumnezeu de la oameni, precum zice Sfanta Scriptura: “Nu va ramane Duhul Meu in oamenii acestia in veci, pentru ca sunt numai trup” (Facerea 6,3).

Atunci se vor imputina oamenii pe pamant, vor slabi si vor muri cei pecetluiti de Antihrist ca pasarile pe drumuri si vor manca oamenii trupuri de oameni morti, nemaiputand suferi lipsa si foamea. Iar intelesul pecetii lui Antihrist este acesta: “Al meu esti, iar eu sunt al tau; de buna voie vii la mine, iar nu de sila“. Vai si amar de cei pecetluiti de Antihrist. Atunci se va face mare tulburare in lume. Caci auzind oamenii ca in alte parti este pace, se vor muta acolo, dar, dimpotriva, vor gasi mai multa lipsa si vor auzi de la locuitorii locului aceluia, zicand: “Cum ati venit in acest loc blestemat, unde n-a mai ramas intre noi intelegere omeneasca?“. Atunci vor inceta oamenii de a se mai muta din loc in loc. Iar din cauza fierberii marii si a focului de sub pamant, se va desfiinta pamantul, adica se va usca si nu va rasari iarba; copacii nu vor odrasli vlastare si izvoarele apelor vor seca, iar animalele si pasarile vor muri de aburii marilor si a pucioasei.

Insa purtand Dumnezeu grija de mantuirea tuturor oamenilor cu buna vointa, va trimite atunci pe pamant pe cei trei sfinti: Ilie, Enoh si Sfantul Ioan Evanghelistul, ca sa propovaduiasca, sa intoarca la dreapta credinta si sa invete pe cei putini care vor sa se mantuiasca. Caci cei ce nu se vor pecetlui cu pecetea lui Antihrist, vor mosteni Imparatia cerurilor, insemnandu-se cu semnul Sfintei Cruci si se vor izbavi de osanda iadului. Daca flamanziti, rabdati, ca Dumnezeu va va trimite ajutorul Sau dintru inaltime. Iar oamenii vor zice: iata ca cei ce s-au pecetluit cu pecetea lui Antihrist sunt multumiti. Dar sfintii le vor zice: ce multumire este aceasta la insemnarea pecetii celei pierzatoare, care cu inselaciune i-a inselat, nesimtitori fiind, ca nu-si cunosc mantuirea lor? Atunci vazand Antihrist pe cei trei prooroci propovaduind adevarul si aratand inselaciunea lui, se va mania si va porunci slugilor sale sa-i aduca inaintea lui. Si intai are sa-i ademeneasca, zicand: Pentru ce voi nu vreti sa va pecetluiti cu pecetea imparateasca? Atunci ei il vor ocari in fata, pentru inselaciunea lui, zicandu-i: “O, amagitorule si inselatorule Antihrist, nu-ti ajunge ca ai pierdut atatea suflete, ci ne silesti si pe noi sa te ascultam? Blestemata este pecetea ta si slava ta si cu pierzarea ta a venit sfarsitul lumii …” Iar spurcatul auzind ocarile lor si blestemurile pe care le rostesc sfintii, singur va lua sabia si-i va taia …

Iar dupa moartea lor va porunci slujitorilor lui sa faca cumplite rautati, adica: curvii, preacurvii si cumparari de copii, si vor curvi pe drumuri. Si pentru rautatea lor isi vor pierde cuviinta omeneasca, si o sa-si iasa din minti, pentru multa nestapanire a curviei. Se vor face scurti la stat ca dracii, fiindca firea dracilor este scurta si rotunda. Ca firea dracilor cu a oamenilor rai se va uni la scurtimea varstei si pana la cinci palme inaltimea lor. Si se vor face oamenii mai vicleni decat dracii, fiindca dracii n-au trup ca sa curveasca si sa ucida, ci numai ganditor indeamna pe oameni.

Atunci Antihrist se va bucura foarte mult, ca si-a implinit scopul lui cel rau (…) si acolo unde se va bucura el si se va veseli va veni sabia cea cu doua taisuri, de sus, si-l va sfarama, si spurcatul lui trup va fi aruncat in vesnica munca, unde se va munci impreuna cu sufletul cel necurat al lui”.

http://www.cuvantul-ortodox.ro/din-profetiile-sfantului-nil-athonitul/

 

Ioan Aurel Pop despre Românul Absolut: Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român! Eminescu şi Transilvania – Conferință de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale

Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiile Eminescu şi nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii de români, cu măsura omului echilibrat şi a specialistului desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[1]. De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pentru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Eminescu.

În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scriitor naţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuţie, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacţie, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când şi cele mai înalte idealuri româneşti intraseră în ridicol şi deriziune. În acest context ideologic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăţi de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secţia sa fondatoare de filologie şi literatură română.

Un exemplu de denigrare  „erudită şi matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a ţării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediţii, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas”[2]. Cu toate precauţiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p. 320)[3] etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător – pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene şi, mai puţini încă, sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi.

Mesajul lucrării menţionate[4] (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231)[5]. Aici se procedează prin izolare, individualizare şi scoatere din context, încât cititorii înţeleg că „geniul naţional al românilor” este un mărunt autohtonist, un naţionalist şi un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toţi marii creatori romantici şi post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmaţi în rândul popoarelor central şi sud-est europene – exprimau aceleaşi idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspiraţiilor de libertate naţională şi de formare a statelor naţionale. Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale, îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străinii asupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare este ca şi cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentaţii sunt curente. Să ne amintim că şi Bălcescu i-a reproşat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe ţărani, ca şi cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naţionalism incurabil, dar şi pentru vina de a fi permis să i se pună de către comunişti chipul pe bancnota de o sută de lei. Ca urmare, şi el apare drept un fel de criptocomunist. În acelaşi fel, după judecăţile din cartea menţionată, Eminescu – preluat şi de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre!

A fi „naţionalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotaţii peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XX-lea. Toţi marii contemporani ai lui Eminescu, din România şi din ţările vecine, au construit ţările lor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şi s-au declarat „naţionalişti”. A fi „naţionalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaţionale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şi arată lipsa unei gândiri istorice.

Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năştea micul Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţări supuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Ţara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească; regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Ţara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei şi cu gropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Ştefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântă de ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şi sub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situaţie şi dornic de unificare politică a naţiunii, adică „naţionalist”.

Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” şi „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia şi mica Moldovă (fără Basarabia şi Bucovina, dar cu cele trei judeţe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza şi venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Aşa găsise cu cale elevul de la Cernăuţi să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeaşi înaltă şcoală crăiască în care învăţase alt „naţionalist” înverşunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alţii într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş”, despre „Mureşan” care „scutura lanţul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului şi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării, adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea marilor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolţi” încărcate de înţelepciune, cum a cunoscut Eminescu ţara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieţii sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot şi nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj şi Făgăraş, nici să spun despre Iosif Vulcan şi a lui „Familie” orădeană ori despre emoţia poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociaţiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureş sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densuşianu să ajungă la Răşinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părinteşte de Slavici la Viena, sfătuit de George Bariţiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînţeles de alţii. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibraţie i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”.

Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor româneşti, prin voievozii descălecători, originea şcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la Bucureşti şi Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei, acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivate de Şcoala Ardeleană şi de epigonii ei. Eminescu a fost emoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi a naţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferinţe populare, destinate maramureşenilor şi menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezia populară[6]. La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritului ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în Transilvania (Crişana), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit. Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viaţă. În România domneşte demagogia, şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Şi-apoi să nu fiu pesimist?”[7]

Şi totuşi, cu toată mizeria materială şi morală, cu toate nopţile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea şi boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe ţările care formau ţara cea mare şi nici pe poporul român şi nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat şi mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, fireşte, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie şi răutate, pe mediocritate şi rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veştejeşte pe aceia care stăpâneau şi asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficţiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe şi antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică naţională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecăţii Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieşiri, cu egoisme copilăreşti, cu logice planuri de propăşire a patriei şi a universului şi cu lamentabile neputinţe omeneşti.

Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română!

Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România şi ţările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească”. Şi adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”^[8]. Numai ignoranţii sau/şi răuvoitorii se pot mira de aceste afirmaţii. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră şi gândiseră şi Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Puşkin sau Petöfi, ca şi Gibbon, Mommsen sau Michelet despre ţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiţi integral azi în culturile lor şi în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naţionali, fiindcă – chiar şi atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesenţa popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul naţional.

Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele şi în minţile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută şi acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şi Şcoala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaş sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezervor etnic românesc.

Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele (care susţin că Eminescu este perimat şi bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste, care amintesc triste experienţe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele ştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească. România – visată şi cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca şi Eminescu – simbolul naţional – România nu a fost şi nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi,  tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revoltător şi ruşinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor naţional pe Eminescu şi Bălcescu, pe Kogălniceanu şi Alecsandri, pe Bariţiu şi Bărnuţiu, pe Iorga şi Brătianu – chiar dacă ne vindem uşor panseurile publicate în tiraje generoase şi câştigăm uşor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar şi străinii lucizi şi oneşti, pe aceia dintre noi care facem asta, ne dispreţuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează.

Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcar dreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticăm şi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii, este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională! Cum să punem semnul egalităţii – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut „elogiul satului românesc” şi au adus „laudă ţăranului român”, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre.

Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!  

http://www.mihai-eminescu.ro/ioan-aurel-pop-despre-romanul-absolut-eminescu-este-in-sine-elogiul-si-lauda-poporului-roman-eminescu-si-transilvania-conferinta-de-15-ianuarie-ziua-culturii-nationale/

 

Creierul se modeleaza in functie de ceea ce gandim, simtim si facem. Gandirea pozitiva intareste sistemul imunitar, mareste energia vitala, crește longevitatea

Creierul se modelează în funcție de ceea ce gândim, simțim și facem! Gândirea pozitivă întărește sistemul imunitar, mărește energia vitală, crește longevitatea! Blândețea, generozitatea, credința sunt esențiale!

Optimismul, cum am mai spus este foarte important. Precum și blândețea. generozitatea. credința.
Prof. dr. Constantin Dulcan, descoperiri recente despre CREIER: cum să rămânem cât mai mult tineri și să îmbătrânim frumos?

Ați participat vreodată la o conferință susținută de profesorul doctor neurolog Constantin Dulcan?
Dacă da, atunci știți deja că este o experiență care te transformă. Și care îți dă putere prin simplul fapt că te face să fii mai conștient. Mai conștient de tine, de cine ești, mai conștient de rostul tău în această existență.

Dacă nu, atunci ne bucurăm să putem împărtăși cu voi câteva din sfaturile domniei sale, prin care explică în termeni cât se poate de logici ce este fericirea, care sunt motivele pentru care ne îmbolnăvim, ce conduită trebuie să avem pentru a ne bucura de o viaţă sănătoasă, cum putem trăi într-o țară mai bună.

Relatarea celei de-a DOUA PĂRȚI a Conferinței „Gândirea în Dialog cu Sinele” (PRIMA PARTE poate fi citită AICI)

Prof. dr. Constantin Dulcan:

1. Primul pas: să înțelegem ce se întâmplă în creierul nostru
Constantin Dulcan despre intelepciune

Creierul nostru, văzut microscopic, arată ca un cer înstelat.

Cunoaștem astăzi că neuronii au și ei posibilitatea de a se reface. O parte din ei, nu toți. Într-o manieră extrem de inteligentă, din 100 de celule, între 3 până la 4 luni, 50 de celule devin neuroni care se împart în două. Toate lucrurile funcționează cu + și -, cu excitație și inhibiție, 25 de neuroni vor fi dedicați funcției de excitabilitate, 25 funcției de inhibiție. Întrebarea este: cine îi numără?

Cine numără albinele dintr-un stup, în care ele își refac exact atât cât au pierdut? Iată ce înseamnă inteligența din natură.

Tot ceea ce gândim noi și tot ceea ce ni se întâmplă are o reprezentare în diferite zone din creier.

Noi avem acum mijloacele necesare pentru a putea urmări ce se întâmplă într-un creier și când exercităm o acțiune, și când gândim.

Știm acum, de foarte recent, că între creier și periferie este un dialog permanent. Așadar, între aria din creier care reprezintă mâna sau piciorul și membrele propriu-zise este un permanent dialog. În momentul în care un segment îl pierdem accidental, aria respectivă ori se atrofiază, ori pur și simplu migrează spre o altă arie și o dublează ca funcție. Lucru extrem de important.

Unui tânăr căruia după 6 luni i s-au grefat alte mâini, aria din creier responsabilă de coordonarea acestora a revenit la normal – aceasta în situația în care, după accident, respectiva arie migrase către altă zonă din creier.

Sunt lucruri foarte noi pe care le aflăm despre creier. Au toate acestea importanță? Colosală.

Legăturile din creier, în boala Alzheimer, se rup, și atunci omul care trebuie să vorbească nu mai are coerența lucrurilor. Nu mai poate duce o idee până la capăt. De pildă, dacă am văzut o imagine, creierul meu trebuie să o transporte din zona frontală către lobul occipital. Dacă legăturile dintre aceste zone din creier sunt alterate, nu se mai poate face acest transfer.

„Ce-ai văzut ieri la spectacol?” sau „ce-ai văzut ieri în oraș?”. Iar răspunsul este: „Nu mai știu”. De ce nu mai știe omul? Pentru că pur și simplu legăturile din creier sunt întrerupte.

Nevăzătorii învață Braille pentru că lobul parietal, care percepe sensibilitatea, este dublat ca funcționalitate. Lobul occipital → Lobul parietal (Braille). Lobul prefontal are funcționalitatea mărită atunci când nevăzătorul aude sunetele.

Cei care nu aud au limbajul gesturilor: Lobul Temporal → Lobulobul occipital – se dublează vederea ca funcție.

Prin antrenament noi ne putem forma, utiliza, funcționalitatea noastră.

2. Pasul doi: adăugarea de noi rețele neuronale

Neurogeneza – crearea de noi retele neuronale

Cântatul la pian favorizează dezvoltarea ariei din creier responsabilă de coordonarea degetelor. S-a spus unor oameni să imite apăsarea clapelor, după o partitură, fără apăsarea efectivă a claviaturii și s-a văzut că zona degetelor, din creier, este din nou augmentată, favorizată de imitația gestului. Dar în momentul în care au fost puși să imite fără partitură, nu s-a mai întâmplat nimic. Creierul pur și simplu nu a putut fi mințit. Ce importanță are asta?

Să învățăm ce putem face cu noi. Iată ce putem face cu noi! De pildă, se știe că violoniștii au partea care lucrează pe coarde mult mai dezvoltată decât cealaltă.

ESTE VORBA DE ANTRENAMENTUL ORICĂREI ÎNSUȘIRI PRIN IMAGERIE MENTALĂ.

Începem să ne imaginăm un lucru, să-l vedem cu mintea în realitatea lui, și creierul nostru se antrenează și preia această funcție ca și cum ar fi reală. Reacțiile noastre la imaginație sunt aproape de cele reale.

Din studiile lui Richard Davidson, aflăm că gândurile, cuvintele, ideile, conceptele, emoțiile, sentimentele, în funcție de semnificația lor, și ele au proiecții în creier. Iar fiecare dintre acestea, dacă sunt noi, creează o nouă rețea în creier.

Așadar, dacă noi ne antrenăm, dacă citim, învățăm o nouă limbă străină sau învățăm noțiuni noi, se adaugă rețele noi neuronale și atunci putem spune următorul lucru:

CREIERUL SE MODELEAZĂ ÎN FUNCȚIE DE CEEA CE GÂNDIM, SIMȚIM ȘI FACEM. CREIERUL ESTE CEA MAI PUȚIN RIGIDĂ STRUCTURĂ DIN CORPUL NOSTRU. ÎN PERMANENȚĂ SE REFACE ANATOMIC ȘI FUNCȚIONAL.

Sunt lucruri extrem de noi. El pur și simplu adaugă noi neuroni în funcție de antrenamentul pe care-l avem. Iar aceasta este una din condițiile prin care noi putem să rămânem cât mai mult tineri. Este o temă prezentă în conferințele mele, și anume cum să rămânem cât mai mult tineri și să îmbătrânim frumos.

UNA DINTRE CONDIȚII ESTE ANTRENAMENTUL. CREIERUL ESTE CA UN MUȘCHI. DACĂ NU-L FOLOSEȘTI, SE ATROFIAZĂ.

3. Pasul trei: sentimentele pozitive produc hormonii stării de bine

Secretia oxitocinei in creierul mamei

În funcție de semnificația lor, gândurile, cuvintele, emoțiile, sentimentele, sunt procesate în arii diferite din creier. Dacă îi spui unui om – Te iubesc – atunci lobul frontal stâng preia informația mai mult decât lobul frontal drept.

Dacă invers, îi spui – Te urăsc – această informație este trimisă de două, de 4 ori mai încet către lobul frontal drept și nu în cel stâng, ca și cum creierul ar refuza pur și simplu această stigmatizare. Asta este valabil pentru toate sentimentele pe care le putem avea.

Gândirea pozitivă înseamnă iubirea, compasiunea, empatia, credința, calmul, iertarea, optimismul.

Iubirea, știm că este una dintre prerogativele, dacă vreți, porunca esențială a lui Iisus. Dar poate că noi suntem prea moderni să mai spunem că ne iubim semenii. Haideți să spunem măcar: ne acceptăm semenii.

Iisus aduce două lucruri pe care nu le-a adus niciunul dintre învățătorii lumii, din acest motiv pentru mine este de departe cel mai mare învățător al lumii, pentru că el este singurul care aduce porunca iubirii și a iertării. Iubirea înseamnă iertare. Neiertarea înseamnă război, conflict, moarte.

Dacă, spre exemnplu, vrei să-ți vindeci o boală, fără optimism nu faci nimic. Iată de ce este așa de important.

DIN PUNCT DE VEDERE BIOCHIMIC, TOATE ACESTE SENTIMENTE DEVIN HORMONII BUNEI DISPOZIȚII: DOPAMINĂ, ENDORFINE, OXITOCINĂ. ACEASTA DIN URMĂ A FOST NUMITĂ MOLECULA ÎNȚELEPCIUNII ȘI A MORALEI.

Molecula oxitocină intervine în relația dintre mamă și fiu, pentru că imediat ce s-a născut copilul, secreția de oxitocină devine prevalentă și astfel intensitatea iubirii pentru nou-născut este foarte mare.

Oxitocina este prezentă, de asemenea, într-un cuplu de îndrăgostiți, într-o prietenie.

În înțelegerea semenilor noștri, în stările de pace, de liniște, oxitocina este neuro-hormonul care mediază aceste lucruri la nivel de sinapse, un lucru extrem de impotant.

Gândirea pozitivă determină întărirea sistemului imunitar, favorizează neurogeneza, mărește energia vitală, crește longevitatea și aduce un tegument frumos și sănătos.

STRESUL, FURIA, REDUC SUBSTANȚIAL NUMĂRUL DE NEURONI ȘI NE TREZIM MAI TÂRZIU CĂ NU MAI ȘTIM CUM NE CHEAMĂ.

Toate guvernele dictatoriale din lume își stăpânesc oamenii prin frică. Ce rost credeți că au toate aceste vești nefericite care se propagă tot timpul? Se scumpește lumina, la iarnă o să fie frig, o să bată vântul. Cine îi învață pe aceștia să prezinte astfel de știri, de unde vin ordinele acestea? Cei mai mulți oameni se îmbolnăvesc din cauza stresului.

Gândirea negativă înseamnă ura, invidia, lăcomia, furia, răutatea, îndoiala, pesimismul, depresia, frica, mânia, furia. Acestea înseamnă altceva d.p.d.v. biochimic, și anume hormonii de stres adrenalină, nonadrenalina și cortizol. Când se adaugă testosteron se ajunge deja la violență. Aceștia se găsesc în cantitate normală, dar în stare de stres secreția lor este excesivă. Cortizolul întreține hipertensiunea și tahicardia.

4. Aveți grijă cum vă creșteți copiii!

Cum sa ne educam copiii

Am stabilit la început că noi suntem niște câmpuri de energie. Aceste câmpuri de energie, de fapt, se condensează în structura noastră fizică. Dacă m-am certat cu cineva, rămân preocupat de lucrul acesta ceva timp. Chiar dacă uit de el, am un câmp negativ pe care l-am creat și care infiltrează toate celulele mele. Aceasta este consecința faptului de a gândi altfel decât normal.

Câmpul cuvintelor rostite și nerostite îl purtăm în permanență cu noi și lucrează asupra noastră – pro sau contra noastră.

Epigenetica actuală afirmă că genele nu sunt în totalitate destinul nostru.

Se spune că avem 5% din gene care sunt suport al genetici, structurării noastre, și că 95% ar fi doar deșeuri. Nu. În corpul nostru nu este nimic inutil.

Genele se modifică în funcție de alimentație, stres, emoții, gândire, comportament, convingeri sau credințe. Toate acestea pot modifica genele, iar modificările pot fi transmise la urmași.

Există o genă a violenței pe care unele persoane o moștenesc. Oxitocina este neuro-hormonul care se opune genei violenței.

S-a făcut următorul experiment: Un pui de șoarece purtător de gena violenței este dat unei mame șoarece care l-a îngrijit cu o atitudine protectoare. Devenind adult, gena patogenă a violenței nu s-a mai exprimat. S-a luat un pui de șoarece normal și a fost dat unei mame care nu l-a dorit, nu l-a îngrijit, ostilă. Ca adult a devenit violent, s-a exprimat deci gena violenței.

Un copil care nu este iubit de către părinți, pe măsură ce se dezvoltă, văzând ostilitatea părinților va crede că lumea toată este ca cei care i-au dat lui naștere, o lume ostilă, o lume rea. Și când ajunge el adult, atunci se răzbună pe această lume. Acesta este potențialul infracțional. Așadar, este extrem de important cum creștem un copil.

VĂ RECOMAND O CARTE PE CARE AM TRADUS-O DIN LIMBA FRANCEZĂ-CANADIANĂ, ÎN CARE PUTEȚI VEDEA CUM SE FORMEAZĂ UN COPIL ÎN PÂNTECUL MAMEI. LUCRURI EXTRAORDINAR DE INTERESANTE.

Cele nouă trepte. O privire spirituală asupra genezei fiinţei umane
Se numește “Cele nouă trepte” – o privire spirituală asupra genezei ființei umane, scrisă de Daniel Meurois și Anne Givaudan. Autoarea a obținut informațiile printr-o călătorie astrală, în urma căreia a întâlnit o fată pe nume Rebeca, întrupată undeva prin S.U.A. Aceasta povestește tot ce se întâmplă în pântecul mamei sale, în fiecare moment.

Veți vedea acolo cum mama este centrul tuturor acțiunilor Universului, cum în jurul ei sunt lumini trimise din pământ și din înalturi. Veți vedea cum un copil este construit, încă din interiorul mamei, ca un adult. Medicina clasică afirmă că creierul unui copil se formează de la 3 la 6 luni și că un copil nu are cum să audă dacă vorbește mama de bine sau de rău. Nu. El, acolo, este un adult care se întrupează într-un copil mic, și el povestește tot ce se întâmplă la acest nivel. Mi se par lucruri extraordinare.

Atunci deducem că Universul dă unei mame un copil să-l crească și ea are obligația morală să dea Universului înapoi ceea ce i s-a dat. Ceea ce implică o extraordinară responsabilitate. Îmi este greu să înțeleg cum unele mame pot să-și abandoneze copiii. Indiferent de situație.

5. Alimentația: să rămânem, după fiecare masă, cu o ușoară senzație de foame
Alimentație sănătosă

Sunt 52 de gene care constituie o orchestă. Fiecare genă din această orchestră are partitura ei, iar în momentul în care funcționează bine, este ca o simfonie cântată armonic, sau invers.

Ne sunt favorizate genele dacă dieta noastră este hipocalorică. Aceasta înseamnă să nu ne umflăm cu carne și cu de toate, ci să rămânem, după fiecare masă, cu o ușoară senzație de foame. Atunci când mănânci până la saturație toate celulele grase se absorb imediat și se depun pe abdomen.

Acordați-vă cel puțin 30 minute de mișcare pe zi. Mișcarea este importantă și pentru creier, pentru corp, pentru inimă, chiar și pentru bolile pe care le avem.

Optimismul, cum am mai spus este foarte important. Precum și blândețea. generozitatea. credința.

Genele ne sunt defavorizate (adică se scurtează viața) de către dieta hipercalorică, poluarea, radicalii liberi, alimentația cu aditivi, alcoolul și fumatul, depresia și frica.

Înainte de ’89, am scris o carte despre longevitate și am adunat din toată lumea informații despre condițiile avute de către cei care au trăit mult. Ultima concluzie suna așa: Trăiesc mult cei care mănâncă prost. Și pentru că, la acel timp, coincidea cu al XIX-lea Congres, am zis că dacă public așa ceva, toată lumea va crede că am făcut serviciul lor (N.R. al comuniștilor). Și pur și simplu nu am mai publicat. Ce înseamnă să mănânci prost?, adică să mănânci fără exces. Totul se rezumă la proporții.

Radicalii liberi sunt niște structuri pe care corpul nostru le fabrică pentru a ne apăra de diverse boli, doar că, în exces, cu vârsta, aceștia ne pot face foarte mult rău. De aceea, antioxidanții sunt foarte utili la orice vârstă.

Se mai spune că noi nu luăm din natură numai oxigen, ci că pur și simplu radiația solară conține particule de lumină care care devin parte din propriul nostru corp, propria noastră substanță.

Se spune că ele ajung în corpurile și în celulele noastre, pe niște circuite descrise de chinezii din antichitate, aceste meridiane energetice, dar cu o condiție. Stresul, supărările, și toate de acest gen le blochează. Și atunci noi nu mai primim această lumină care ar trebui să intre în structurile noastre, pentru că aceste canale sunt blocate. Este de înțeles.

Când să ne reprogramăm creierul? În stările de relaxare și înainte de a adormi. Noaptea se materializează gândirea.

Ce-i de făcut? Următoarele lucruri aș vrea să le rețineți:

Prof.dr.Constantin Dulcan

1. Momentul de relaxare, la jumătatea zilei

Noi consumăm energia prin procesul de activitate, indiferent dacă este vorba de oamenii care merg la serviciu sau de gospodinele de acasă, care uneori muncesc mai mult decât soții de la serviciu. Această energie pe care o consumăm prin procesul de muncă, dacă nu o refacem la jumătatea zilei, atunci consumăm energie din propriile noastre structuri. Este extrem de important să ne refacem la jumătatea unei zile cel puțin această energie. Este greu să înveți pe toată lumea să se relaxeze, dar simplul fapt că poți să stai o jumătate de oră, fie într-un fotoliu cât mai comod, fie culcat pe spate, neîncercând să te gândești la nimic, decât să îți golești mintea. Dacă vei face asta, zi de zi, vei vedea că ajungi să respiri alt ritm, care este unul natural impus de propriul corp. Ritmul firesc este altul decât cel 2/4 pe care-l citim în cărți. Fiecare dintre noi are altă capacitate respiratorie. Veți vedea că respirația profundă este o respirație care te încarcă cu energie. Acest lucru este extrem de important pentru sănătatea noastră. Această pauză aparent banală schimbă creierul enorm de mult.

2. Alegerea înțeleaptă a cuvintelor

Nu uitați, toate cuvintele pe care le aveți în minte ne programează. Dacă noi mereu spunem că îmbătrânim, atunci chiar îmbătrânim. Pentru că îi dăm creierului acest program. Sunt cuvinte pe care trebuie să le scoatem din dicționar: îmbătrânire, îndoială, cuvântul “nu”, toate acestea ne programează pe negativ.

3. Exercițiul imaginației

Dacă vă doriți să vă mențineți cât mai mult tineri, făceți-vă o imagine care vă corespunde vârstei care vă convine și încercați să o păstrați permanent în minte.

4. Postura și respirația corectă

Nu mergeți cocoșați. Este nevoie doar să duceți umerii în spate. Dacă mergeți cocoșați cutia toracică este sufocată. Astfel cantitatea de oxigen care intră în plămâni va fi diminuată.

DACĂ TOATE ACESTEA LE FACEȚI DIN JOI ÎN PAȘTE, LE FACEȚI DEGEABA. PERMANENȚA ESTE CEA CARE RIDICĂ STRUCTURILE DIN NOI ȘI NU MODUL „DIN CÂND ÎN CÂND”.

Așadar, gândurile, sentimentele, cuvintele noastre devin propria noastră ființă. În funcție de semnificația lor, bună sau rea, este în beneficiul sau în pierderea noastră. Dacă înainte cu ceva timp toate aceste lucruri erau cunoscute ca o simplă convenție socială, acum știm că această lege a controlării unui anumit tip de comportament, generos, altruist, calm, liniștit, este înscrisă în propria noastră structură. Așadar, dacă nu ai atâta dorință de a-l respecta pe celălalt, măcar de dragul de a te respecta pe tine, propria ta sănătate, să respecți această lege.

Există în consecință o cale pentru fiecare dintre noi de a ne salva viața grație acestei cunoașteri, și faptul că sunt atât de mulți tineri prezenți aici și că ați solicitat atât de intens să stăm de vorbă, mie mi se pare că este de un foarte bun augur, iar asta mă face să vă spun că sunteți niște oameni minunați, că vă iubesc și vă doresc tuturor succes.”

Sesiunea de întrebări din cadrul Conferinței „Gândirea în Dialog cu Sinele” – AUDIO
sesiunea a început cu întrebarea: Cum îi putem ajuta pe cei aflați în depresie?

Transcriere realizată de Silviu Stănculeț

eromaniata.ro

 

Pr. Arsenie Boca – cele 3 pacate care se transmit pana la a 3-a generatie

Păcatele bunicilor și străbunicilor ca fumatul, băutura, curvia, atinge a treia generație

Fratilor, ascultati de Biserica, fiindca cei ce asculta de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu asculta.

– Parca toate lucrurile unui om seamana cu stapânul lor.

– Pacatul cel mai mare este razvratirea împotriva lui Dumnezeu; atinge prima generatie si se nasc orbi. Pacatele bunicilor si strabunicilor ca fumatul, bautura, curvia, atinge a treia generatie. Sa ne cunoastem strabunicii si sa ne rugam pentru ei.

– Multi sunt mai betegi la minte decât la stomac.

– Daca împiedici un guturai prin medicamente, îl transformi în alte primejdii – exemplu sinuzita. Lasa fazele obisnuite ale bolii – ca-i usoara – ca-i cel mai bun leac al ei. Ferirea de frig ajunge.

– Obisnuit, lucrurile cam imposibile sunt la capatul alergarii spre desavârsire.

– Cine-i îngust la minte, n-are leac nicaieri.

– Nu vreau ca neamul acesta, care are o asa de mare chemare la Dumnezeu, sa se corceasca.

– Sa-i iubim pe toti oamenii, dar nimic din cele omenesti.

– Asceza (înfrânarile de orice fel), fara iubire, e departe de Dumnezeu.

– Rar sa gasesti un om care sa dea sens religios mortii, adica s-o astepte cu bucurie, ca pe-o izbavire sigura din împaratia pacatului.

– Împliniti-mi dorintele, sfaturile minime, si va schimba Dumnezeu situatiile, problemele voastre, fara sa fiu eu prezent, caci Dumnezeu e Cel ce le schimba.

– Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Când si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa.

***

Sunt pedepsiţi copiii pentru păcatele părinţilor?

Chiar dacă ar exista în om o moștenire păcătoasă, aceasta nu poate rezista în fața harului lui Dumnezeu.
Atunci când o persoană, aparent evlavioasă și cu frică de Dumnezeu, are multe greutăți, cei din jur dau, uneori, următorul verdict: „plătește pentru păcatele părinților săi”, iar în lumea satului încă se mai foloseşte explicaţia: „își trage păcatele părinților”.

De fapt, o astfel de concepție nu este una originală, specifică poporului român, ci ea este întâlnită și în Sfânta Scriptură, chiar în societatea evreiască. Despre ea ne dă mărturie profetul Iezechiel și se pare că avea rădăcini destul de adânci în conștiința poporului, după cum reiese din criticile pe care profetul le aduce. Iezechiel a activat în cea mai nefastă perioadă a istoriei evreilor, când Ierusalimul a fost distrus și poporul a fost deportat în Babilon. Cu toate că discursul profeților, înainte de căderea Ierusalimului, s-a concentrat exclusiv pe evidențierea stării păcătoase a locuitorilor, care avea să ducă la dezastru, iudeii deportați aveau sentimentul că nu ei erau răspunzători pentru starea în care se aflau, ci că erau pedepsiți de Dumnezeu doar din cauza păcatelor părinților lor. Chiar circula între ei un proverb, legat de aceasta: „Părinţii au mâncat aguridă (strugurele încă necopt, cu gust foarte acru) şi copiilor li s-au strepezit dinţii”(Iezechiel 18, 2). În opinia lor, această afirmația era veridică, pornind de la a doua poruncă din Decalog, care zice: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”(Ieșirea 20, 5). Pentru a le infirma această gândire care nu făcea nimic altceva, decât să le adoarmă conștiința, transferând responsabilitatea asupra strămoșilor, profetul Iezechiel le transmite că fiecare om este răspunzător pentru păcatele sale și nimeni nu este pedepsit pentru păcatele altcuiva: „Un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea, …acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi …pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa” (Iezechiel18, 14, 17, 19-20).

Așadar, după cum ne arată capitolul 18 al cărții profetului Iezechiel, copiii nu sunt pedepsiți pentru păcatele săvârșite de părinții lor. Nici părinții nu sunt pedepsiți pentru păcatele copiilor lor, dacă cei dintâi au avut grijă să aibă o viață curată înaintea lui Dumnezeu și să le-o transmită și urmașilor.

Rădăcinile păcatului

Există citate biblice care ar putea duce la concluzia că pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat ar avea consecințe și asupra generațiilor ulterioare și unul dintre aceste versete este cel de la Ieșire 20, 5, pe care l-am menționat mai sus. Partea explicativă a celei de-a doua porunci, cu afirmația că pedeapsa va cădea asupra copiilor din cauza păcatelor părinților a cauzat adeseori grave neînțelegeri. Aceste rânduri nu pot fi scoase din context, căci, în caz contrar, li s-ar denatura sensul.

Nu poate fi vorba de pedeapsa lui Dumnezeu pentru o întreagă generație nevinovată, din cauza păcatelor unei generații anterioare, deoarece tot Dumnezeu a dat poruncă ca „părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom 24,16). Cercetând contextual celei de-a doua porunci, se observă că Dumnezeu face referire la păcatul idolatriei atunci când vorbește despre pedepsirea copiilor. Pe lângă practicile odioase, care acompaniau venerarea idolilor în Vechiul Testament (ex: Iezechiel 23, 37-39), idolatria avea puterea de a se imprima în cultura unui popor. Astfel, exista o probabilitate destul de ridicată ca, fiind crescuți într-un astfel de mediu, copiii să continue să facă aceleași păcate, pentru care vine și pedeapsa divină. Efectul unei generații păcătoase este acela că păcatul prinde rădăcini atât de adânci, încât este nevoie de mai multe generații pentru a fi eliminat.

Implicațiile versetului de la Ieșirea 20, 5 sunt acelea că fiii sunt la fel ca părinții lor. Această temă, care se repetă și în alte pasaje din Vechiul Testament (Ieșire 34, 7; Deuteronom 5, 9, Ieremia 32, 18 etc.) vorbește despre hotărârea lui Dumnezeu de a pedepsi generații succesive pentru păcatele pe care le-au învățat de la părinții lor, deoarece o nouă generație va tinde să repete greșelile înaintașilor. Așadar, expresia „Dumnezeu pedepsește copiii” este un alt fel de a spune că fiii repetă păcatele părinților.

„Dacă părinții au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o natură umană mai șlefuită”

Chiar dacă nu sunt moștenite păcatele părinților, după cum nu se moștenește nici păcatul strămoșesc al lui Adam, ci consecințele păcatului său, adică natura umană bolnavă, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, există o moștenire spirituală pe care părinții o lasă copiilor. Sfântul Ioan Scărarul spune că unii oameni sunt înclinați, prin firea lor, spre abstinență, tăcere, smerenie și timiditate. Alții au chiar o piedică pentru calitățile bune, dar ei se străduiesc să fie buni. Înțelepciunea lui Solomon explică această piedică, spunând că „pruncii născuţi din somnul necurat sunt martori ai nelegiuirii părinţilor, când stai să-i cercetezi” (4, 6), adică, cei născuți din desfrânare sunt o mărturie pentru cei din jur, prin înclinația spre păcatul părinților, care nu e tot timpul evidentă, ci acest lucru iese la iveală după o anumită cercetare.

În acest sens, mitropolitul Antonie de Suroj spune că „fiecare dintre noi nu se naște ca o făptură nouă, ci ca un moștenitor al tuturor generațiilor care l-au precedat. În toate aceste nașteri pot exista sfinți, cât și păcătoși obișnuiți (oameni nedesăvârșiți), dar și mari păcătoși… Fiecare generație moștenește de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinții lor și de la înaintașii cei mai apropiați) caracteristici ale minţii, inimii, voinței, particularități ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Dacă părinții au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o natură umană mai șlefuită. Dacă ei nu vor fi in stare să o rezolve, generația următoare se va lovi de ea, mai devreme sau mai târziu”.

Așadar, primim uneori și particularități negative, iar atunci, ceea ce vom face în viață depinde doar de noi și de modul în care Îl primim pe Dumnezeu, căci chiar dacă ar exista în om o moștenire păcătoasă, aceasta nu poate rezista în fața harului lui Dumnezeu, care „totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele lipsă le împlinește” (rugăciune din Taina Hirotoniei).