Adevarul lui Hristos se numeste ORTODOXIA !!!

“Care este moştenirea pe care ne-o lasă ei (Sfinţii Mărturisitori Ardeleni) nouă? Să ne păstrăm credinţa părinţilor şi strămoşilor noştri, fără să dispreţuim celelalte credinţe… Noi ne-am adunat de curând, noi, ierarhii din Sinodul Mitropolitan al Transilvaniei şi am dezbătut şi această problemă: ce se întamplă cu ecumenismul? Mulţi cred că ecumenismul înseamnă pur şi simplu să ridici mâinile şi să te predai! Că este tot un Dumnezeu pentru toţi, că adevarul este parţial, că fiecare biserică are o parte din adevăr, dar nici una nu are adevărul întreg…

Nu, dragii mei! Noi, ortodocşii, fără să îi dispreţuim şi cu atât mai puţin să îi persecutăm pe ceilalţi, posedăm adevărul întreg! Ne mântuim în Adevărul Iisus Hristos, pentru o raţiune foarte simplă. Aţi rostit şi astăzi Crezul în Biserică. Reţineti vă rog: Crezul pe care l-aţi rostit voi la această biserică împreună cu noi este cel pe care Sfinţii Parinţi ai Bisericii l-au formulat în primele două Sinoade Ecumenice. Fără nici un adaos şi fără nicio ştirbire! Toate celelalte biserici au adăugat ceva sau au ştirbit ceva. Noi l-am păstrat întreg! Conservatori? Dacă vreţi, conservatori! Fundamentalişti? Bine, dacă vreţi, fundamentalişti! Păi Iisus Hristos a fost primul fundamentalist.

Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi. Scurt pe doi! Nu încape discuţie! Şi noi la fel. Nu avem certitudinea că cei de alte confesiuni se mântuiesc. Dar noi o avem pe a noastră şi ne este de ajuns. Că suntem în Biserica cea Adevarată, că suntem în interiorul Adevărului lui Hristos, că dragostea dintre fraţi nu este completă şi adevărata decât în interiorul Adevarului! Iar Adevarul Cine este? Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Mergem pe Calea Adevărului, trăim întru Adevăr şi aşteptăm Viaţa veşnică, tot în interiorul acestui Adevăr.

Îndemnul martirilor pe care îi sărbătorim astazi este acela de a ne păstra credinţa noastră. Ştiti din ce porneşte admiraţia mea personală cel puţin pentru Atanasie Todoran, dar şi pentru oricare [martir]? Eu când mă uit la un altul care este de alta religie, care nu este creştină, mă întreb dacă el în credinţa lui religioasa este şi de bună -credinţă. Dacă crede cu adevarat în credinţa lui, chiar dacă nu este a mea, şi dacă va fi gata să moară pentru ea. Noi, în Transilvania, avem modele de urmat în cei care au fost gata să moară pentru credinţa ortodoxă şi întru credinţa ortodoxă. S-au mântuit, se roagă acolo pentru noi, şi ne rugăm şi noi ca ei să mijlocească pentru noi şi aceasta ne dă şi garanţia că şi noi ne vom mântui dacă vom rămâne până la sfârşit şi fără de clintire în Adevărul lui Hristos care se numeşte Ortodoxia, Amin!”

Mitropolitului Bartolomeu Anania 

 

Dor de Tine, Doamne ! (2)

Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de ace­ea tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut. Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pă­mântul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei. Numai pe Tine Te doreşte sufletul meu, Doamne. Pri­virea Ta liniştită şi blândă nu o pot uita şi cu lacrimi Te rog: Vino şi Te sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea. Tu vezi din înălţimea sfintei Tale slave cum tânjeşte sufletul meu după Tine; nu mă lăsa pe mine, robul Tău; auzi-mă când strig Ţie ca Prorocul David: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să în­veţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui: Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut. Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măre­ţiei Tale. Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh. Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi zi­ua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut. Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la ni­mic altceva decât la iubirea Ta. Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.

Sf. Siluan Athonitul

 

Tanguirea sufletului

„Cuvintele mele sunt foarte plăcute pentru ceilalţi, însă faptele mele stârnesc dezgustul. Pe alţii îi învăţ rânduiala bună, iar însumi, nenorocitul de mine, mă dedau patimilor. Toate zilele mele au trecut şi au pierit în păcate, şi nici măcar o singură zi n-am slujit dreptăţii. De-abia am început să mă pocăiesc cu hotărârea de a nu mai păcătui, că a venit cel viclean şi m-a vânat, fiindcă mă urăşte. Vai mie, că de bunăvoie cad în cursa lui. Dacă ies să mă plimb, fac pe dreptul şi înţeleptul. Dacă văd că altul păcătuieşte, râd şi-l batjocoresc. Vai mie, că vor fi date în vileag şi fărădelegile mele, şi atunci voi fi ruşinat. Mai bine nici nu m-aş fi născut ! Atunci nu m-ar fi stricat lumea aceasta trecătoare; nevăzând-o, nu m-aş fi făcut vinovat, nu m-aş fi spurcat cu păcatele  şi nu m-aş fi temut de răspunsul pe care îl voi da lui Dumnezeu, de Judecată şi de muncile cele veşnice. Îndată ce făgăduiesc că mă voi pocăi, mă întorc şi cad în aceleaşi păcate. Mă bucur de vremea petrecută în păcat, şi pe deasupra cred că fac un lucru vrednic de laudă. Vai mie! Voia mea vicleană mă bagă în păcat, dar când păcătuiesc îl învinuiesc pe satana. Vai mie, că singur sunt pricina păcatelor mele! Cel viclean nu mă poate sili să păcătuiesc; păcătuiesc fiindcă aşa vreau.

Nu am nicio însemnătate, însă gândesc lucruri mari despre mine însumi; mint fără încetare, dar mă mânii pe mincinoşi; îmi spurc templul truplui cu gânduri de curvie, dar îi judec pe curvari cu asprime; îi osândesc pe cei căzuţi, măcar că însumi cad fără încetare;  îi osândesc pe grăitorii de rău şi pe hoţi, însă eu însumi sunt şi hoţ, şi grăitor de rău. Umblu cu priviri luminoase, măcar că sunt necurat cu totul.

În biserici şi la mese vreau să fiu pe locul de frunte. Mă strădui să par plăcut înaintea femeilor, măreţ înaintea străinilor, înţelept şi chibzuit în faţa alor mei, desăvârşit în faţa celor cu minte; cu cei evlavioşi mă port ca un preaînţelept, iar pe cei lipsiţi de minte îi dispreţuiesc ca pe nişte dobitoace. Dacă sunt jignit, mă răzbun; dacă se cere ceva de la mine pe drept, încep să mă judec, iar pe cei care îmi spun adevărul îi socot vrajmaşi. Când sunt dat în vileag mă mânii, dar nu simt supărare când sunt linguşit.

Nu vreau să-i dau celui vrednic cinstire, dar însumi pretind cinstiri, cu toate că sunt nevrednic. Nu vreau să mă ostenesc, dar dacă cineva nu îmi face hatârul, mă mânii. La lucru nu mă duc cu ceilalţi, dar dacă cineva nu-mi ajută îl vorbesc de rău. Când fratele este în nevoie, îl lepăd de la mine, dar când am eu nevoie, mă duc la el. Pe bolnav îl urăsc, dar când sunt bolnav vreau să mă iubească toţi. De cei mai mari nu vreau să ştiu, pe cei mai mici îi dispreţuiesc.

Dacă mă înfrânez de la mâncăruri, mă înec în semeţie şi îngâmfare; dacă sunt neadormit la rugăciune sunt biruit de întărâtare şi de mânie; dacă văd virtute în cineva, nu-l bag în seamă. La arătare sunt smerit cugetător, însă în suflet mă semeţesc; la arătare sunt neagonisitor, însă de fapt sufăr de lăcomia averilor. Pe scurt, la arătare m-am lepădat de lume, însă de fapt mă tot gândesc la cele lumeşti. Aşa este viaţa mea! Câte răutăţi aduc împotriva mântuirii mele! Iată cu ce mulţime de păcate se osteşte vrăjmaşul deasupra mea – şi cu toate acestea, eu ticălosul, mă silesc să capăt faimă de Sfânt. Trăiesc în păcate, însă doresc să fiu cinstit ca Drept. 

Plăcute sunt, lume, vremurile tale şi anii tăi, însă trec ca fumul. Te asemeni unui vis ce piere, şi zilele tale sunt ca o umbră; seara ta trece repede, dimineaţa ta nu e îndelungă; ceasurile tale aleargă către sfârşit, care de care mai repede…Grăbeşte-te, păcătosule, să primeşti iertare, până când mai străluceşte pentru tine lumina zilei.”

Psaltirea Sf. Teofan Zăvorâtul

 

Marturisesc ca …

Marturisesc ca …

sunt nevrednic a sluji acestui Dumnezeu ce merge pana la jertfa suprema si pentru mine. Ma vad de cele mai multe ori neputincios in a-mi iubi fratele precum mi-a poruncit, coplesit fiind de iubirea de sine, care nu face altceva decat sa murdareasca haina sufletului meu…

Marturisesc ca…

sunt neputincios in a-I slujii Domnului din toata inima, din tot cugetul si din tot sufletul meu. Incerc sa-I fiu alaturi ca si ceilalti ucenici, insa sunt prea mandru sa ma smeresc in fata fratilor, dupa cum mi-a poruncit…

Marturisesc ca…

stau si privesc cum se roaga Tatalui Ceresc pentru noi toti si pacatele noastre, fara sa fac nimic. Cum plin de sudoarea ce se transforma in broboane de sange, plange, vazand ca jertfa Lui nu va fi pretuita cum trebuie. Caci nu-mi schimb viata, nici obiceiurile…

Marturisesc ca…

ma simt mai rau decat Iuda, care cu gand viclean s-a indepartat de El. Caci el poate avea o scuza, necunoscand pe deplin Dumnezeirea Lui Hristos. Eu insa o cunosc! Si totusi Il vand zi de zi, cautand sa fac compromisuri de tot felul, pentru a trai cat mai bine…

Marturisesc ca…

desi am fagaduit sa-I urmez Lui pana la sfarsitul vietii, ca si Petru, ma lepad de fiecare data cand incerc sa fac voia mea; lepadandu-ma de credinta ce o am ca sa nu smintesc pe ceilalti…

Marturisesc ca…

departe fiiind de El, ma rusinez de ceilalti si urmaresc ca un spectator clipele in care este batjocorit de societatea “moderna” in care traim. Raman pasiv la orice acuzatie care I se aduce, neincercand nici macar sa ma rog sa-I ierte pe fratii mei pentru pacatul facut. Nici pentru mine nu cer iertare…

Marturisesc ca…

ma cutremur la gandul ca sunt si eu o rana pe trupul Lui. Deoarece prin felul in care-mi traiesc viata, nu-I recunosc jertfa. Uit sa-I dau slava in tot timpul si in tot ceasul, caci sunt convins ca mi se cuvine tot ceea ce am. Si astfel nu voi recunoaste poate niciodata prezenta Lui in viata mea; intoarcerea mea – a fiului risipitor- pe care o asteapta, devine un vis rupt de realitate…

Marturisesc ca…

sunt pricina pentru care sufera aceste chinuri. Iau eu nici macar nu privesc catre El cum se rastigneste si pentru mine; cautand sa alin suferinta mea cu bucuria impacarii cu Dumnezeu. Inima imi ramane impietrita la vederea jertfei, caci ma gandesc ca nu merit sa sufar si eu, mi-e frica…

Marturisesc ca…

atunci cand ma simt rastignit, nu privesc cu credinta in ochii Lui. Ci ma las coplesit de tristete, uitand ca pot fi “astazi” cu El “in Rai”. Caci noi pentru pacatele noastre suferim…

Marturisesc ca…

frica mortii ma cuprinde cand vad ca inaintez in varsta, prietenii incep si “pleaca la Domnul”, iar puterile mele scad pe zi ce trece. Cu toate ca ar trebui sa ma incred in cuvantul ca acum moartea nu mai exista! Ca prin Invierea Lui, eu am posibilitatea de a revenii in sanul lui Avraam, precum saracul Lazar…

Marturisesc ca…

mi-e greu sa cred in Inviere, ca sunt sub robia fricii de a ma prezenta in fata Lui la judecata. Voi fi singur si din pacate nu am ajuns sa-L iubesc; uit ca numai iubirea poate alunga frica! Dupa cum spunea si Sf. Antonie cel Mare; “acum nu ma mai tem de El, caci Il iubesc. Iar iubirea alunga frica”…

Marturisesc ca…

desi incerc sa raman cu Mironositele langa crucea Lui, ma indepartez mereu de Golgota. Sunt slab in a demonstra cat de mult Il iubesc, si mai slab in a crede ca ma iubeste. Iubesc mai degraba fuga de responsabilitate, decat bucuria iertarii ce mi se ofera…

Marturisesc ca…

incerc sa ma pocaiesc de pacatele facute, dar de cele mai multe ori nu las Harul Sfantului Duh sa lucreze in mine. Pocainta mie atat de superficiala, incat nu ma gandesc sa-mi schimb viata. Imi linistesc constiinta incercand sa fac ce trebuie dupa invatatura Bisericii. Raman intr-o stare de impietrire ce-mi cuprinde sufletul, lacrimi nu am sa-mi spal haina sufletului meu, iar iertarea ce mi-o daruieste mi se pare un drept al meu, nu o mila de-a Lui cu mine…

Marturisesc ca…

adesea caut sa ma scuz pentru comportamentul meu, incercand sa dau vina pe altcineva. Este simplu sa ma uit la cei de langa mine, sa ma las in voia vietii, fara sa incerc a fi mai bun. Sunt las in a recunoaste cat de usor mi-a fost sa spun: “nu eu, ci…”

Marturisesc ca…

mi-e greu sa traiesc dupa legea iubirii, caci ea presupune jertfe la care nu sunt pregatit sa ma supun…

Marturisesc ca…

rugaciunea-mi este ca o povara de multe ori, ca nu cred in puterea ei decat cand am nevoie de ajutor. Traiesc dupa placul meu, nu dupa placul Lui!…

Marturisesc ca…

am simtit de multe ori bucuria Invierii, insa nu am pastrat vie Lumina ce se coboara si in sufletele noastre in noaptea de Sfintele Pasti. Ea stingandu-se la prima adiere cu tristete, sau din lipsa uleiului in candela sufletului meu…

Cred si marturisesc ca va ajuta dorintei mele de a-I slujii (fiecare din noi Ii poate slujii de pe pozitia pe care se afla), incercarii mele de a-mi schimba viata prin pocainta, imi va ierta lepadarea si fuga de responsabilitate, ma va lua cu El in Rai…Caci nu-mi doresc altceva decat sa cred, sa ma rog, sa iubesc, sa rabd si sa iert. Din tot sufletul, din tot cugetul si cu toata puterea mea!

http://deveghepatriei.wordpress.com/2012/12/19/arhimandrit-siluan-visan-marturisirea-in-fata-bunului-dumnezeu/

 

Necunoscut si tainic

Necunoscut şi tainic
e-al nostru viitor,
nimic nu-şi ştie nimeni
de ceasul următor;
nu ştim ce ne aşteaptă
la orice pas făcut
căci drumul vieţii noastre
e-adânc necunoscut…

Numai Hristos, ne face drumul luminos
Numai Hristos, ne-aduce-un viitor frumos.

Necunoscut e-al morţii
şi loc, şi fel, şi ceas,
şi nu ştim pân-la ele
cât drum ne-a mai rămas;
nu-şi ştie nimeni clipa,
nu ştie-n care fel
şi-n care loc aşteaptă
sfârşitul pentru el.

Necunoscută-i Ziua
venirii lui Hristos
şi noaptea Judecăţii,
şi tot ce-i ne-ndoios
— ci numai locul unde
te duci cu ce-ai făcut
spre slavă sau osândă
nu ţi-e necunoscut.

Traian Dorz

 

De sunteti voi nefericiti, nu Ma invinuiti pe Mine !

Eu sunt Lumina, dar voi nu Mă vedeţi.
Eu sunt Calea, dar voi nu Mă urmaţi.
Eu sunt Adevărul, dar voi nu Mă credeţi.
Eu sunt Viaţa, dar voi nu Mă căutaţi.
Eu sunt Învăţătorul, dar voi nu Mă ascultaţi.
Eu sunt Dumnezeul vostru, dar voi nu vă rugaţi Mie.
Eu sunt Prietenul vostru cel mai bun, dar voi nu Mă iubiţi pe Mine,
De sunteţi voi nefericiţi, nu Mă învinuiţi pe Mine.

Prietene! Atât vei putea să te apropii de Mine, cât vei putea să te lepezi de tine. Urmează-Mă! Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! Fără cale, nu se poate merge; fără adevăr, nu se poate cunoaşte; fără viaţă, nu se poate trăi. Eu sunt calea pe care trebuie să mergi, adevărul în care trebuie să crezi şi viaţa în care trebuie să nădăjduieşti. Eu sunt calea, pe care nu e rătăcire; adevărul, care nu înşală şi viaţa care nu are sfârşit. Eu sunt calea cea dreaptă, adevărul cel prea înalt şi viaţa cea adevărată şi fericită. Aşadar, ia-ţi crucea şi vino împreună cu Mine pe calea fericirii şi a luminii celei adevărate.

 

Cred in tine, prietene!

Cred în tine, prietene, dacă zâmbeşti, asta este ca o rază de soare care-mi îmbucură existenţa.
Cred în tine, prietene, dacă ochii tăi strălucesc de bucurie atunci când ne întâlnim.
Cred în tine, prietene, dacă împărtăşeşti durerile mele şi ştii să plângi cu cei care plâng.
Cred în tine, prietene, dacă mâna ta este deschisă pentru a dărui şi voinţa ta este generoasă pentru a ajuta.
Cred în tine, prietene, dacă cuvintele tale sunt sincere şi exprimă ceea ce simte inima ta.
Cred în tine, prietene, dacă ştii să înţelegi cu bunătate slăbiciunile mele şi mă aperi când sunt calomniat.
Cred în tine, prietene, dacă mă corectezi cu amabilitate.
Cred în tine, prietene, dacă ştii să te rogi pentru mine şi să-mi dai un exemplu bun.
Cred în tine, prietene, dacă prietenia ta mă conduce să-L iubesc mai mult pe Dumnezeu şi să-i tratez mai bine pe ceilalţi.
Cred în tine, prietene, dacă nu te vei ruşina să fii prietenul meu în momentele triste şi dureroase din viaţa mea.

 

Daca…?

Dacă…? Bunul Dumnezeu nu ar avea timp să ne binecuvânteze astăzi pentru că noi nu am avut timp să-I mulţumim ieri?
Dacă…? Bunul Dumnezeu ar hotarî să nu ne mai călăuzească mâine pentru că nu L-am urmat astăzi?
Dacă…? Noi nu vom mai vedea niciodată o floare înflorind pentru că am fost nemulţumiţi când bunul Dumnezeu a trimis ploaia?
Dacă…? Bunul Dumnezeu ar hotarî să nu ne mai învrednicească să vedem apusul de soare pentru că nu I-am mulţumit pentru răsărit?
Dacă…? Bunul Dumnezeu ar înceta să ne mai iubească şi să aibă grijă de noi pentru că nu am reuşit să-i iubim şi să avem grijă de cei din jur?
Dacă…? Bunul Dumnezeu i-ar lua astăzi pe cei dragi de lângă noi, pentru că nu am ştiut să-i preţuim ieri?
Dacă…? Bunul Dumnezeu ne-ar lua Sfânta Scriptură mâine, pentru că nu am citit-o astăzi?
Dacă…? Bunul Dumnezeu nu L-ar fi trimis pe Mântuitorul Iisus Hristos ca să ne răscumpere păcatele?
Dacă…? Uşa Sfintei Biserici Ortodoxe ar fi închisă pentru că noi n-am deschis uşa inimii noastre?
Dacă…? Bunul Dumnezeu ne-ar răspunde la rugăciuni în modul în care I-am răspuns cererii Lui de a-l sluji?
Dacă…? Bunul Dumnezeu ne-ar împlini nevoile în modul în care noi i-am dăruit vieţile?
Dacă…? Bunul Dumnezeu, într-o bună zi, ar vrea să-Şi întoarcă faţa de la noi?

 Madalina, https://deveghepatriei.wordpress.com/2012/11/15/multumim-madalinei-pentru-acest-articol-daca/

 

Un singur suflet avem

Să fim atenţi cu sufletul nostru, să nu păţim şi noi cum a păţit o femeie care şi-a uitat copilul în leagăn când îi luase casa foc. S-a grăbit, sărmana, mai întâi să-şi scoată banii, hainele, dar copilaşul l-a uitat adormit în leagăn. Când şi-a adus aminte de el, era prea târziu, căci copilul arsese împreună cu leagănul. Întocmai aşa fac mulţi cu sufletul lor. Aleargă în sus şi în jos, se străduiesc să-şi strângă bani, să-şi umple şifonierele cu haine, să mănânce, să chefuiască, iar bietul suflet – copilul acesta din noi – e uitat şi părăsit în focul păcatelor şi al pieirii veşnice.

Cei mai mulţi pe patul morţii se trezesc că şi-au uitat sufletul, dar atunci e prea târziu. Multora dintre noi ni s-a întâmplat să vedem pe câte cineva că moare şi cere preotul pe patul morţii, dar mai înainte nu i-a trebuit spovedanie şi împărtăşanie, nu i-a trebuit biserică. Acestora nimenea nu le garantează mântuirea. Să se grăbească să vină până nu e prea târziu, căci un singur suflet avem şi dacă nu îngrijim de el, l-am pierdut pentru totdeauna.

 

Dragostea privita prin ochii mei

Am uitat prea uşor că a ierta înseamnă mai mult decât a avea dreptate. Am uitat prea uşor că dragostea iar nu timpul vindecă orice rană. Sfârşitul omenirii va veni cu atât mai repede cu cât dragostea dintre oameni va dispărea. Dragostea e Dumnezeu, Dumnezeu este dragoste. Dragostea este lumină şi culoare, e foc, putere, vibraţie. Dragostea e viaţă, dragostea e biruinţă – ea ţine lumea şi va trece şi dincolo, în veşnicie pentru că ea este veşnică.

Încă cred că dragostea există; acea dragoste curată, pură, nefăţarnică, devotată, fără interese, jertfelnică, sublimă… Acea dragoste care: „îndelung rabdă, nu se trufeşte, nu gândeşte răul, care le suferă pe toate, le rabdă, le nădăjduieşte, care nu cade niciodată.” Gândul că dragostea există, îmi dă putere să trăiesc, îmi dă putere să renasc, să mă ridic, să iert…

Se spune că dragostea este oarbă, dar ea nu este oarbă, doar nu spune ce vede. Deşi vede – greşelile, scăderile, acoperă, iartă, îndură, pentru că este jertfelnică. Da, aceasta e dragostea! Dragostea înseamnă să simţi suferinţa altuia ca pe a ta, aşa încât atunci când întristezi pe copărtaşul tău, să simţi că te-ai lovit singur. Să fii în stare să-ţi jertfeşti viaţa pentru celălalt în orice clipă ştiind că este bine şi sănătos. Să-l iubeşti pe celălalt așa cum te iubeşti pe tine însuţi. Să jertfeşti pentru celălalt confortul tău, timpul tău, bunăstarea ta. Să jertfeşti din tine până te jertfeşti pe tine. Acestea sunt semnele unei iubiri adevărate.

Când două persoane se ceartă şi niciuna nu cedează, este din cauza mândriei. Mândria este singura piedică în calea iubirii. Ne place să observăm defectele altora, să facem comparaţie şi să ne simţim superiori, însă este puțin probabil ca înjosind pe cinva să devii cu adevărat mai bun, e doar o senzație. Să iubești înseamnă să renunţi la dreptatea ta, ca să-l îndreptățești pe cel de lângă tine.

În mass-media se promovează conceptul de „dragoste” însă în mod superficial şi eronat – total opus de cum ne este prezentat în scrierile sfinţilor părinţi. Până şi copii sunt învăţaţi să iubească banii iar nu persoana în sine, să urmărească anumite interese profitoare şi să nu mai pună accent pe sentimente, să pună preţ mai mult pe aspectul fizic iar nu pe virtuţile inimii; să preţuiască „ambalajul” acesta efemer… Dureros lucru! Iată cum acceptă unii „iubirea”: deformată, devalorizată…

Oamenii trebuie priviţi cu inima, nu cu ochii. Să pătrunzi dincolo de ce se poate vedea la suprafaţă şi să te uiţi la inima omului. Dumnezeu ne iubeşte deşi suntem plini de păcate. De ce? Pentru că inima Lui e plină de iubire. Oare noi oamenii de ce nu încercăm să facem la fel, măcar că suntem fii din El, fii ai Iubirii?…Să nu uităm că de noi depinde ce imagine ne formăm despre ceilalţi, pentru că oamenii „strălucesc” în funcţie de lumina în care noi îi aşezăm. Vrei să-l găseşti de bun, de bun îl vei găsi. Vrei să-l găseşti de rău, astfel îl vei afla. Iar dacă judecăm oamenii, nu mai avem timp să-i iubim. Nimeni nu e perfect atât timp cât nu-l iubeşti. SĂ RĂMÂNĂ DECI IUBIREA !!!

Elena J.