RSS

Arhive pe autori: Elena J.

Despre Elena J.

Doamne, Harul Tău mă luminează Și-astfel versul meu rimează. Dacă El m-ar părăsi, Să scriu versuri n-aș mai ști.

Acela pe care tu l-ai judecat ieri…

nepermiseȘtii despre ea că e o desfrânată, dar nu știi și pocăința ei din ascuns. Știi despre el că e un bețiv, dar nu știi și câte metanii face noaptea și cât plânge. Știi depre el că e plecat toată ziua și că n-are timp de rugăciune, dar nu știi și faptul că el se roagă tot timpul în gând, la volan, la birou și la masă. L-ai văzut când a intrat în bar, dar nu și când a intrat în biserică. Ai auzit că și-a cumpărat mașină scumpă, dar nu știi că el face și milostenii pe măsură. L-ai judecat că și-a luat o mașină ultimul model, dar nu știi și faptul că el a obținut banii cinstit, prin muncă. Știi cum a trăit, dar nu știi și cum a murit. Tu judeci și etichetezi numai după ce vezi și auzi, dar nu cunoști și partea ascunsă a lucrurilor. În fond, cel ce rămâne cu păcatul ești tu. Așadar, de ce îl judeci pe acela pe care Însuși Hristos l-a iertat?

Elena J.

 

 
Un comentariu

Scris de pe 29 Mai 2017 în ELENA J.

 

Dedic aceasta poezie fizicianului Tesla Nikola

TESLACu 2 secole în urmă,
În a 7-a lună,
Pe lume venea
Tesla Nikola –
Un român* iubit,
Un savant vestit,
Un om de știință,
Cu multă credință,
Din părinți pioși,
Binecredincioși…

Tesla a studiat
Și a inventat
Laserul, motorul,
Lampa și neonul
Energia, radioul
Și condensatorul.
Turbina, bobina
Folosind „lumina”.
Câmpul magnetic,
Curentul electric –
Pentru a-l folosi
Fără a plăti.

Dar Otto și Reinhard –
Doi spioni de stat,
Încadrați de CIA
(Cum li-i meseria)
I-au furat brevetul,
L-au lezat în drepturi,
L-au și suprimat
Pân’ l-au sugrumat
Și și-au însușit
Ce Tesla a descoperit…

Iar de-atunci plătim
La CIA stăpân,
Tot ceea ce era
Gratuit cândva!

*istro-român

Elena J.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Mai 2017 în ELENA J.

 

Apostolul porunceste sa ne rugam neincetat

În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar în Cuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde: „Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască… De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu unită cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale”.

Aici se observă o fuziune între ţelul evagrian de a deveni golit de gânduri cu accentul pus de Părinţii deşertului pe rugăciunea neîncetată. Maxim identifică obstacolul în calea unei astfel de rugăciuni; el nu este înţelegerea conceptuală în general ci „alipirea pătimaşă de cele materiale” care împiedică mintea de a fi deplin îndreptată către Dumnezeu. El îl citează pe Sfântul Pavel drept model al rugăciunii neîncetate: „Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea… «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor» (II Corinteni 4, 10-11). În astfel de dispoziţie aflându-se, Apostolul neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmplau, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei”.

Pentru Sfântul Maxim, retragerea din faţa gândurilor nu este îndeplinită doar la nivel mental, ci ca o redirecţionare completă a energiei şi afectelor sufletului. Nu se poate înfăptui în afara acţiunii viguroase şi disciplinate, nici în afară de bucuria în necazuri care a fost o marcă a vieţii Sfântului Pavel. Este important de remarcat motivul din spatele acestei bucurii. Sfântul Pavel vorbeşte despre sine ca „purtând în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”; adică, el consideră că suferinţa care este conformă cu voinţa lui Dumnezeu naşte o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos. Maxim ia această imagine drept model pentru propria înţelegere a transformării care se produce pe măsură ce energiile şi afectele sufletului sunt redirecţionate către Dumnezeu. Rugăciunea neîntreruptă, aşa cum o înţelege el, nu este o simplă experienţă personală, ci o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos şi, prin urmare, este şi o manifestare a prezenţei divine în lume. Mai târziu, Maxim se foloseşte din nou, în Cuvântul ascetic, de exemplul Sfântului Pavel şi de cel al Apostolilor:

Cei ce au crezut cu adevărat lui Hristos şi L-au sălăşluit întreg în ei prin porunci ziceau aşa: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar de trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine» (Galateni 2, 20). De aceea pătimind de dragul Lui pentru mântuirea tuturor, ca nişte următori întocmai ai Lui şi ca nişte păzitori adevăraţi ai poruncilor lui ziceau: «Ocărâţi, noi binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem» (I Corinteni 4, 12)… Prin cuvintele şi faptele lor se va arăta lucrând în ei Hristos”.

Aici, accentul este pus pe păstrarea poruncilor fiindcă astfel Hristos locuieşte în faptele celui care este ascultător. Ca şi în pasajul anterior, o astfel de locuire sau de schimb nu este doar o experienţă privată, ci un mod prin care Hristos Însuşi Se manifestă în lume.
Aceleaşi teme apar şi în Mystagogia, unde accentul este pus mai ales pe dragostea faţă de săraci:

Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate, sau la îndumnezeire (ca să zic aşa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40), iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine, şi face, ca fiind cu adevărat dumnezeu după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea (energeian) şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia”.

Acest pasaj recunoaşte un tip de schimb reciproc de identităţi între Dumnezeu şi om, unul produs de iubirea dumnezeiască pentru om şi de dragostea omenească ce o imită. A fi părtaş la dumnezeiasca energeia este aici clar o chestiune de a face ceea ce Dumnezeu face. Cu toate acestea, iniţiativa îi rămâne lui Dumnezeu, pentru că schimbul de identităţi este posibil doar fiindcă Dumnezeu ia asupra Sa mereu suferinţele omenirii. Fragmentul continuă: „Şi dacă e dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu care s-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, patimile fiecăruia… Vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc, din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu”.

Porunca dumnezeiască de a avea grijă de săraci este, de asemenea, o invitaţie de a intra în reciprocitatea acţiunii lui Dumnezeu, iubind prezenţa divină în om şi, prin urmare, fiind părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu. Cel care face astfel devine „dumnezeu prin har şi participare”.

Aşadar, unirea activităţilor divine cu cele omeneşti este pentru Maxim un mod prin care omul este îndumnezeit iar Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii. Rădăcina acestei schimbări este dragostea (agape) şi în dragoste găseşte Maxim adevărata semnificaţie a urcuşului dionisian în întuneric. În Epistola a II-a (Despre dragoste), Maxim deduce importanţa dragostei din principiul „fiecare îl cunoaşte pe cel ce este asemenea lui”. Asemenea lui Grigorie de Nyssa el întrebuinţează principiul că fiecare este cunoscut de cel asemenea lui insistând asupra faptului că pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu este nevoie de a deveni asemenea Lui. Trăsătura divină la care se gândeşte el este, în primul rând, lipsa de patimile care sfărâmă psihicul; aceasta, însă, se dobândeşte doar prin acel fel de iubire care „îmbină dispoziţia cu firea”, readucând sufletul la starea sa firească şi unificată. Mai precis aceasta este iubirea pe care Dumnezeu o arată lumii.

Căci Dumnezeu Se arată prin ceea ce este comun celor ce au această stare, configurându-Se (morfou/menoj) după ceea ce e propriu virtuţii fiecăruia prin iubirea Lui de oameni şi primind să Se numească din ea. Fiindcă lucrul cel mai desăvârşit al iubirii şi ţinta ultimă spre care tinde lucrarea ei este să le pregătească şi să le potrivească aceleaşi însuşiri şi numiri prin comunicare afectuoasă reciprocă. Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om pentru una şi aceeaşi nediferenţiată lucrare voită şi pentru una şi aceeaşi mişcare a ambilor, cum vedem la Avraam şi la sfinţi”.

De vreme ce Dumnezeu este mai presus de formă, într-un anumit sens El nu are o formă a Sa proprie. El ia formă în cel care se împărtăşeşte din iubirea Sa pentru omenire şi a cărui voinţă este unită cu a Sa. Aceasta este, de fapt, o recapitulare a Întrupării: „ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om”. Discutând aceeaşi temă în Ambigua, Maxim merge şi mai departe spunând că „Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu”.

În aceste pasaje sunt unite mişcarea mai presus de concepte a Sfântului Dionisie Areopagitul, nevoinţa ascetică împotriva patimilor şi dragostea dovedită prin fapte. Pentru Maxim sunt o unitate, astfel încât orice parte din ele dacă este separată de celelalte devine nefolositoare şi lipsită de autenticitate. Dionisie a clarificat deja faptul că a-l cunoaşte pe Dumnezeu în întunericul dincolo de concepte nu este doar o chestiune de afirmare mentală a unor anumite negaţii, ci de practică trăită. Însă el nu a lămurit natura acestei practici cu excepţia cazului în care „revenirea” descrisă în tratatele despre ierarhie reprezintă un răspuns. Pentru Maxim, ca moştenitor al veacurilor de practică monahală, adevăratul înţeles al apofatismului dionisian nu este niciodată pus la îndoială. A depăşi conceptele înseamnă a fi eliberat de ataşamentul de lucrurile pământeşti care denaturează afectele şi distrag mintea de la rugăciune. Mai precis, a fi eliberat de „afecţiunea neraţională pentru trup” pe care Maxim o identifică drept rădăcină a patimilor. Aceasta este imposibil de realizat fără o lepădare de sine exercitată constant până ce devine deprindere. Scopul unei asemenea practici nu este pur şi simplu negativ, ci restaurator; înseamnă „a îmbina deprinderea cu firea” prin restaurarea în suflet a iubirii sale cuvenite şi fireşti pentru Dumnezeu. În schimb, o astfel de iubire găseşte expresie în dragostea pentru aproapele şi, în special, pentru cei săraci – nu ca într-un umanitarism vag, ci fiindcă în ei, în săraci, poate fi găsit Dumnezeu”

David Bradshaw, manastireasuruceni.md

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Mai 2017 în RUGĂCIUNE

 

Fara temelia Hristos, nu tine o familie

Dumnezeu a unit o femeie şi un bărbat ca să se ajute unul pe altul spre urmarea lui Hristos. Să se completeze, să se înţeleagă unul pe altul. Doar când bărbatul o să-și vadă femeia cu ochii lui Hristos, atunci va şti s-o respecte. Iar când femeia își va privi bărbatul ca un cap al familiei, dacă are şi el cap pe Hristos, bineînţeles, alta va fi relaţia.

Preacuvioase Părinte, care sunt cele mai frecvente probleme cu care se confruntă familia astăzi?

Nu ştiu de ce se ceartă oamenii toţi între ei. Nu ştiu, nu înţeleg. Nu este Hristos prezent în familie. Şi chiar dintre creştinii care vin [n.ed. la slujbe] la mănăstire şi au familie, tot se mai ceartă între ei, dar trec peste lucrurile acestea, şi e bine că trec. Ei prind experienţă. Dar fără Hristos, fără temelia Hristos, fără piatra Hristos nu ţine o familie. Doar când o să-ți vezi femeia cu ochii lui Hristos, atunci ştii s-o respecţi. Când îţi vezi bărbatul ca un cap al familiei, dacă are şi el cap pe Hristos, bineînţeles, este o altă relaţie.

Dar dacă tinerii vin cu răni din familiile lor şi îşi întemeiază familie nefiind cum trebuie, ce se întâmplă atunci?

De asta Dumnezeu a unit o femeie şi un bărbat, ca să se ajute unul pe altul spre urmarea lui Hristos. Să se completeze unul pe altul, să se înţeleagă unul pe altul. Şi asta este tot din dragostea lui Hristos, chiar dacă la început ei nu sunt conştienţi că, de fapt, dragostea lui Hristos este acolo.

Şi cum ajung ei să simtă acest lucru? Mai întâi simt şi după aceea conştientizează?

Da. Se poate şi aşa: mai întâi să simţi şi după aceea să conştientizezi că este iubirea lui Dumnezeu. Dar alţii sunt vindecaţi dinainte, conştienţi dinainte şi se iau frumos de mânuţă unul cu altul. Iar familia, aşa cum suntem în situaţia de astăzi, se teme să mai nască copii.

De ce, Părinte?

Fiindcă este într-adevăr foarte greu, material şi duhovniceşte. Şi nu prea au nădejde. Iar femeile parcă sunt mult mai slabe ca pe vremuri. Nu mai sunt capabile, cum erau bunicile şi străbunicile noastre, să nască 12 sau 18 copii. Le vezi cu trei-patru copii şi sunt epuizate. Şi omul, în general, parcă şi-a schimbat structura. A suferit mutaţii.

Ce putem face pentru a ne întări?

Nu poţi să faci nimic decât să te lipeşti de Hristos. Altă scăpare nu este decât Biserica. Şi dacă nu ai un duhovnic, te pierzi. Dumnezeu este foarte bun, foarte bun şi foarte milos. Şi foarte repede ajută pe om, foarte repede. Chiar dacă este greu în ziua de astăzi duhovniceşte, cu atât mai mult te-ajută Dumnezeu, cu atât mai mare este ajutorul Lui. Domnul nu este nedrept. Şi cel care vine în ceasul al nouălea, şi cel care vine în ceasul al unsprezecelea este primit la fel cu cel care a venit în ceasul întâi. Fiindcă aşa este Dumnezeu.

Omul ce trebuie să facă?

Omul trebuie să fie om. Iar cel mai greu lucru e să fii om. Ce înseamnă să fii om? Să-l primeşti pe aproapele, aşa cum este el, să nu-l respingi. E vorba de duh, de inimă. Nu să zic aşa: mă duc la cineva pe stradă şi-i spun te iubesc. Nu, asta nu merge. Dar să nu-l respingi. Când vezi că cineva greşeşte, ai două soluţii: ori îi dai cu piatra – şi atunci l-ai respins, l-ai judecat, l-ai osândit –, ori ţi-e milă și spui: Doamne, fie-Ţi milă de omul acesta şi de mine. Asta e altceva, e o atitudine creştinească. Iar nepăsarea e tot o respingere.

Pr. Arsenie de la Pângărați, doxologia.ro

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 29 Mai 2017 în FAMILIE

 

Prefer sa fiu un nimeni!

Jim CaviezelAm transcris dintr-un interviu cuvintele actorului Jim Caviezel, cel care a jucat în rolul principal în filmul „Patimile lui Iisus” – o mărturisire emoționantă și cu un impact puternic: „Oscarurile sau laudele lumii s-ar putea să te ocolească, dar nu uita că Dumnezeu are pentru tine premii eterne. Lumea te va uita ușor când nu ești în vârf, te vor aclama când ești popular, iar apoi laudele lor vor înceta. Nu este la fel cu Dumnezeu, El nu uită niciodată, iar numele tău este în memoria Lui veșnică dacă tu crezi în Fiul Său. Nu mi-aș da numele scris sus, în Cer, oricât de neînsemnat ar fi, pentru toată gloria pământului. Prefer să fiu un nimeni pe pământ, dar să am numele scris în Cer. Trebuie să renunţăm la numele noastre, la reputaţiile noastre, la vieţile noastre pentru a spune adevărul.”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Mai 2017 în DUMNEZEU

 

Dragostea cu durere

lipsaIntr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionant. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.

Pr. Paisie Aghioritul

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 26 Mai 2017 în DRAGOSTEA

 

Tu, Codrene, Capitane!

Capitanul cu sabia pe calTu, Codrene, Căpitane
Ca un Voievod mărit
Ai luptat cu prețul vieții
Pentru neamul tău iubit.

N-ai avut teamă de-aceia
Care te-au împresurat –
Duhul Sfânt sădit în tine
Te-a făcut neînfricat.

N-ai purtat arme sau săbii
Şi nici gloanțe n-ai avut –
Adevărul şi dreptatea
Le-ai purtat ca pe un scut.

Deci şi-acum, ca un Arhanghel
Să te-arăți biruitor.
Scoate sabia dreptății
Şi păzeşte-al tău popor!

Elena J.

 
5 comentarii

Scris de pe 26 Mai 2017 în ELENA J.