Bunica mea obișnuia să spună că atunci când o femeie se simte tristă, cel mai bine pentru ea e să își împletească părul; în acest mod durerea ar fi prinsă între șuvițele de păr și nu ar putea ajunge în corp.
Apoi adăuga că trebuie sa avem grijă ca tristețea sa nu-ți intre în ochi că ar putea să-ți curgă râuri de lacrimi, apoi ar fi putut ajunge pe buzele tale și te-ar forța să spui lucruri care nu sunt adevărate, care te-ar putea afecta, iar apoi ar putea ajunge în mâinile tale unde ar putea fi și mai rău: să faci pâinea necoaptă sau să afumi mâncarea. Iar astea toate se pot întâmpla pentru că tristeții îi place gustul amar.
Când te simți tristă copila mea, împletește-ți durerea în jur șuvițelor de păr și doar când va începe vântul de nord să sufle și să lovească puternic, abia atunci să-l despletești, să-l lași sa fluture în vânt și să îți risipească toată tristețea strânsă în el.
Părul nostru este o plasă capabilă să prindă totul, este puternic ca rădăcinile stejarului și moale ca spuma mării.
Nu te lăsa copleșită de melancolie, copila mea, chiar dacă inima ta este ruptă sau oasele tale sunt reci de atâta durere.
Nu lăsa tristețea să intre în tine prin părul tău pentru că va curge ca într-o cascadă prin canalele pe care luna le-a trasat în corpul tău și îți va invada fiecare celulă a ființei tale. Împletește-ți tristețea, spunea ea, întotdeauna împletește-ți tristețea….
Și mâine te vei trezi copila mea cu cântecul vrabiei, si vei găsi palid și estompat toată aceasta tristețe între șuvițele rebele ale părului tău….
Paola Klug
Lumină pentru candela din suflet 