RSS

Arhive pe categorii: IUBIREA NEMĂRGINITĂ A LUI DUMNEZEU

Te iubim, Doamne!

kl (3)Te iubim, Doamne, pentru că Tu ne-ai iubit mai întâi. Te iubim pentru că ne-ai dat viață când puteam să nu existăm. Te iubim pentru sănătatea pe care ne-ai dat-o în dar așa cum este ea. Te iubim pentru că nu trebuie să murim de foame și avem mai mult decât ne trebuie, cei mai mulți. Ne ierți când greșim și ai milă de slăbiciunile noastre, iată de ce Te iubim. Te iubim că ești alături de noi când ceilalți ne părăsesc iar când suntem singuri ne aduci aminte că ești acolo. Te iubim pentru că ne asculți rugăciunile și le împlinești când știi Tu că e bine nu când vrem noi. Te iubim că ne îndrepți ca să nu pierim odată cu lumea. Ne-ai pregătit un cer și o Împărăție în care să fim cu Tine. Te iubim pentru că Te îngrijești de fiecare lacrimă. Te iubim că ne-ai dat familii în care să ne bucurăm și de care avem grijă. Ne-ai așezat într-o țară bună, cu oameni cărora le pasă încă, Te iubim. Ești un Dumnezeu mare, frumos și suntem entuziasmați de Tine. Îți datorăm atât de multe încât dacă ne gândim atent rămânem înmărmuriți. Te iubim iubindu-i și pe ceilalți…

Alexandru F.

 

Copiii nostri

Azi am îngropat un pui de pasăre care a plecat în mâna Lui, din mâna mea…
Aţi privit vreodată o pasăre cum moare?
Cum din aripi să traiască dă a disperare,
Cum te priveşte cu ochii – gămălii?
Încearcă să ciripească…
Mai bine, nu privi!
Inima-i plăpândă, bate sacadat,
Apoi o lacrimă îi curge,
Atât i-a fost dat…
Unde eşti Tu, Tată? Ai uitat?
Şi puiul are o mamă, îl strigă neîncetat.
Chiar nu Ţi-e Milă?
Cum poţi privi?
Care e treaba cu “a fi şi a nu mai fi?”
Cine plânge puiul de pasăre,
Ce la amiaz’ sfârşitul şi-a găsit
Într-un căuş de palme iubitoare,
O mângâiere şi un sărut.
Rugăciune fierbinte către Tatăl se înalţă:
Mai dă-i o şansă,
Nu mi-l lua,
Să-l privesc cum zboară, să-mi mai spună ceva!
Potop de lacrimi se revarsă și un suspin:
Facă-se Voia Ta,
Precum în Cer aşa şi pe Pământ!
Eu, aici, te plâng,
Micuţa mea…
Ne vedem în Vis,
Să-mi cânţi ceva!

Milena Vasenciuc

 

Cat de mult iubeste Dumnezeu pe om

Oare Dumnezeu aşteaptă vreun avantaj de la noi? Nu. Suntem însă copiii Lui şi El ne iubeşte pe toţi la fel. Am văzut odată un tată care avea şi un copilaş puţin cam nătâng căruia îi curgea nasul, iar el şi-l ştergea cu mâneca, dar îl srângea în braţe şi pe acesta, şi-l săruta şi-l mângâia ca şi pe ceilalţi. Tot astfel şi Dumnezeu, ca un Părinte Bun ce este, nu-Şi iubeşte numai copiii plini de har, ci şi pe cei slabi duhovniceşte, pentru care-L doare îndeosebi şi de care se îngrijeşte mai mult.

Nimeni nu poate cuprinde cu mintea cât de mult iubeşte Dumnezeu pe om! Dragostea Lui nu poate fi asemănată cu nimic, nu are hotare. Este atât de mare, încât, dacă omul simte cât de puţin această dragoste, inima lui cea de lut nu ar putea rezista, ci s-ar topi, fiindcă este lut.

Dumnezeu îngăduie de multe ori ca dragostea Lui să se reverse cu îmbelşugare peste făpturile lui şi atunci sufletul nostru se învăpăiază. Vedem că dumnezeiasca dragoste este atât de dulce, atât de mare, încât nu o putem suporta şi ajungem să spunem: “Dumnezeul meu, ajunge! Stăvileşte puţin dragostea Ta, căci nu o pot îndura!” În acest fel, Dumnezeu vrea să ne arate că El are toată bunăvoinţa să ne dea din belşug dragostea Sa, dar nu o face pentru că bateria noastră e de capacitate mică. Este nevoie deci să o mărim pentru a încăpea în ea mai multă dragoste dumnezeiască, deoarece energia divină a dragostei lui Dumnezeu, vine la noi în funcţie de capacitatea pe care o avem.

– Cum se poate mări această “capacitate”?

– Cu cât se va curăţi inima noastră, cu atât îi va creşte capacitatea şi vom primi dragostea dumnezeiască cea nemărginită, necuprinsă şi nesecată.

Cuviosul Paisie Aghioritul, altarulcredintei.md

 

Dragostea care umple sufletul

De cînd mă ţin minte am fost frămîntat de gîndul la dragoste. Dragostea mi s-a descoperit măreaţă şi gingaşă în persoana mamei mele, aşa că pot spune că m-am născut în dragoste şi am fost însoţit de dragoste de-a lungul întregii mele vieţi. Am suferit de fiecare dată cînd am simţit că dragostea lipseşte. A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă a nu mai exista. În copilărie, cînd făceam vreo răutate, mămica mă împingea uşor cu mîna şi îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc!” Cine poate spune ce trăiam eu atunci? Abia acum îmi dau seama că atunci mă pogoram în iad, în iadul inimii mele de copil, în iadul în care s-a pogorît Adam după ce a căzut din dragostea lui Dumnezeu. Atunci începea să-mi tremure buza şi eu rămîneam ţeapăn în faţa mamei cu mîinile în jos, cu pumnii strînşi, pînă cînd îmi făcea semn să vin şi mă lua în braţe. Atunci izbucneam în plîns. Şi plîngea şi ea. Simţeam că moartea în care m-am cufundat prin refuzul mamei a încetat şi mă întorceam la viaţă prin mărturisirea iubirii ei.

Pr. Savatie Bastovoi

 

Numai iubirea

Oricât de frumos, odată orice drum ţi-ajunge greu,
numai căile iubirii le-ai umbla cu drag mereu.

Oricât de plăcute-odată toate cântecele tac,
numai cântecul iubirii l-ai cânta cu drag în veac.

Cât de buni să-ţi fie anii toţi ţi-i uiţi nedezgropaţi,
numai anii daţi iubirii până-n veci ţi-s neuitaţi.

Cât de tari, se rup odată orice legături se fac
numai ce-a legat iubirea nu se poate rupe-n veac.

Orice rană se închide mai târziu ori mai curând,
numai ranele iubirii nu se mai închid nicicând.

Orice lacrimă fierbinte se mai uscă uneori,
numai lacrima iubirii nu se uscă până mori.

Orice soţ şi orice frate pot uita ce-au spus plângând,
numai dragostea curată nu te va uita nicicând.

Doamne, orişice pe lume pot să las şi să jertfesc,
numai fără-a Ta iubire nici să mor nici să trăiesc.

Traian Dorz

 

Fii multumit, nu te mai plange atat !

Dacă-ţi vine-aşa în minte un cuvânt rău, de ocară,
Şi-a ta limbă este gata să îl dea pe el afară,
Tu gândeşte-te, creştine, cu smerenie firească
La un mut, ce tot ascultă, dar nu poate să vorbească.

Când te-apasă neputinţe, când picioarele te dor,
Când vederea-ţi este slabă, sau auzul nu-i uşor,
Tu gândeşte-te, creştine, la cei fără de picioare,
La orbi, surzi şi paralitici, ce trăiesc aşa sub soare.

După ce, sătul de muncă, obosit, soseşti acasă,
Iar mâncarea ce te-aşteaptă nu îţi pare prea gustoasă,
Înainte de a spune că nu-ţi place, măi, creştine,
Tu gândeşte-te la fraţii ce n-au niciun colţ de pâine.

Înainte de-a te plânge că în casă n-ai condiţii,
Că n-ai lux, n-ai termopane sau moderne achiziţii,
Tu gândeşte-te că unii n-au nici casă, nici ogradă,
Că trăiesc sub cerul liber şi adesea dorm pe stradă.

Dacă soţul sau soţia ţi-au greşit, iubite frate,
Înainte ca să-l judeci pentru cele întâmplate,
Tu gândeşte-te că-n lume sunt atâţia soţi uitaţi,
Sunt atâţia oameni singuri, care plâng nemângâiaţi.

Astăzi când te plângi de viaţă, de cumplita ei povară,
Tu gândeşte-te, creştine, la aceia ce plecară
Prea curând din viaţa asta, regretând al vieţii dar,
Ce-şi doreau să mai trăiască doar o zi, atâta doar…

Când te plângi pe la prieteni de copiii tăi zburdalnici,
Neascultători şi mândri, uneori, ba chiar obraznici,
Tu gândeşte-te, creştine, la părinţii fără fii,
La căsuţele în care n-auzi glasuri de copii.

Înainte de-a te plânge că stai mult la semafoare,
Că maşina e prea veche, şi distanţa e prea mare
De acasă la serviciu, şi e drumul plicticos,
Tu gândeşte-te, creştine, la acei ce merg pe jos.

Când vorbeşti despre serviciu, despre şefii tăi şi trudă,
Şi te plângi pe la prieteni de-a ta soartă rea şi crudă,
Tu gândeşte-te, creştine, şi privirea îţi aruncă
Spre şomerii care astăzi nu găsesc un loc de muncă.

Înainte ca să judeci, să condamni, să osândeşti,
Tu gândeşte-te, creştine, în ce stare te găseşti.
Nu uita că nu e nimeni pe pământ făr’ de păcat,
Iar cel care osândeşte, şi el va fi judecat.

Dacă-ţi pare rugăciunea lungă şi obositoare,
Tu gândeşte-te, creştine, că sunt unele popoare
Idolatre şi păgâne, ce se roagă în zadar,
Ce nu au ca noi, creştinii, scumpul şi cerescul har.

Când primeşti loviri şi scârbe de la fraţi sau venetici,
Tu ia pildă de răbdare de la sfinţii mucenici
Şi priveşte spre Golgota la Acela, care duce,
Umilit şi plin de sânge, dar cu dragoste, o cruce.

Când atâtea gânduri sumbre vor făţiş să te doboare,
Cu-ale lor sclipiri viclene şi săgeţi nimicitoare,
Du-te iute la duhovnic şi demască-l pe vrăjmaşul,
Căci el e, să ştii, creştine, autorul, el, trufaşul.

R. Iftinoiu

 

Tot !

In dragostea lui Dumnezeu, nimic nu-i jumatate,
nici in ce da, nici in ce vrea,
tot cere, si tot poate.

Ea cere tot, si da in tot,
– ca-n mila si-n iubire
se socoteste nu cat dai
ci cat pastrezi din fire.

Iubirea cat de mare-ar fi, n-ajunge,
niciodata
decat atunci cand I-o inchini intreaga si curata.

Dar ori si cat de mica-ar fi I-ajunge,
cand e-ntreaga,
si cand de El cu toata-a ei cuprindere se leaga.

De Cel ce vede-ntr-ascuns,
nu poti nimic ascunde
si-n locul inimii nu poti nimic sa-I dai
nici unde.

Nici banii tai, nici arta ta,
nimic nu-L multumeste.
Nici ruga ta, nici tot ce faci
Cand inima lipseste!

Caci inima Lui nu-i asa ca ale noastre, rele;
asa de greu, si-asa usor de multumit,
ca ele.

Traian Dorz