Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Vedeţi, cu orice chip trebuie să fim controlaţi, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toţi. Practic e greu. Nu poţi chiar să iubeşti pe toţi. Bine, asta se înţelege. Dar cu niciun chip să nu urâţi! Dacă nu urăşti, nu mai eşti în apă, eşti pe scară, pe prima treaptă. Dar eşti pe uscat! Şi sigur că treptele merg până la ultima treaptă de sus, a dragostei. Eşti liber şi ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăşti. Deci este un început doar. Ce se numeşte scară: „Două lemne hodo-lemne şi un braţ de ălea mărunţele!” Adică, dacă eşti pe prima treaptă eşti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru El şi poruncindu-ne să iubim, ne-a dat şi putinţa să iubim. Şi atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce să stau chiar aşa pe ultima treaptă? Ia să păşesc mai sus!” Se întâmplă de capeţi o bucurie pe care nu o cunoşteai, dar care te odihneşte şi te sileşte la a treia treaptă. Şi tot aşa, şi tot aşa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârşirii (Col 3,14).
Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: „Să vă iubiţi” (Ioan 13,34) – vorbeşte la superlativ şi termină. Dar acum noi, care ne întâlnim cu neputinţele noastre şi cu frecuşul, lipsa de educaţie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă aşez pe prima treaptă şi nu-l urăsc. Şi mă ţin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te ţii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncă. Nu mai avem voie să comentăm, decât cu orice chip, să stabilim relaţie măcar la „Bună ziua” sau să nu urăşti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, în zadar împlinim alte porunci creştine, dacă n-avem relaţie cu cineva. Frăţiile voastre trebuie să ştiţi că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un duşmănel, care stă cocoţat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu duşmănelul ăla. Că nu există relaţie între rău şi bine. Mântuitorul zice: „Să-mi dai toată viaţa, toată fiinţa ta!” Dracul zice: „Mie să-mi dai numai un deget!” Că prin asta el te stăpâneşte cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat dracului o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut. De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul.
E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!”, pentru că dracului îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, sau al unei mâhniri ce duce la deznădejde, este numai şi numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogăţie nu ştii ce să faci şi o risipeşti. Şi, din prudenţă, nici nu te stăpâneşte acest har, dar vine unde-i liniştire sufletească, unde fiinţa noastră transformă ca un mare aparat de reacţie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a mişca, de a te împlini, şi uite aşa ajungi la măsura omului desăvârşit, ca să nu spun că devii un dumnezeu după har, bineînţeles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viaţa duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simţi că ai mândrie. însă smerenia nu se prea simte!
Niciodată un om nu spune: „Eu sunt smerit!” Dar se simte totuşi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relaţie caldă cu lumea. Dacă raţionalizezi relaţia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui – e un câştig. Dar e un câştig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubeşti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poţi să-i iubeşti pe vrăjmaşi de prima oară, dar aşează-te pe poziţia să nu-i urăşti. Şi dacă te găseşte moartea pe poziţia de a nu-i duşmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmaşi, cu harul lui Dumnezeu. Să ştiţi că e o foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: „Ah ce i-aş face!” Dragă, cele zece porunci nu trebuie învăţate ca la şcoală: „Dacii şi romanii,” şi începi să spui istoria dacilor şi a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poţi să te prezinţi la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se analizează de ce nu ai putut, capeţi circumstanţe atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că eşti scutit total, că o împrejurare s-a creat şi tu nu ai împlinit porunca. Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. E nevoie să te spovedeşti că ai muncit. Nu-i nici o mustrare, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Şi există o altă poruncă care spune: „Cine posteşte Duminica este certat de Biserică” (Canonul 64 Apostolic; Canonul 18, Sinodul local din Gangra). Şi atunci ce faci ca să nu posteşti Duminica? N-ai mâncare făcută – faci mâncare. Deci ai muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar ai salvat porunca care spunea să nu posteşti Duminica.
Extras din Ne vorbeşte părintele Arsenie, vol. 3 Editura Man. Sihastria Neamt, 2010
Lumină pentru candela din suflet 